Biografia lui henri-irenee marrou nu are nimic spectaculos

ibid., c. 919.

De libero arbitrio 2, 15 (39), ibid., c. 1262.

Epistula 14, 4, P.L., voi. XXXIII, c. 80.

De diversis quaestionibus LXXXIII, qu. 11, P.L., voi. XL, c. 14.

De vera religione 16 (30), P.L., voi. XXXIV, c. 134; cf. 5 (8), c. 126.

Enarratio in Ps. 103, 3, 25, P.L., voi. XXXVII, c. 1376; in Ps. 135, 6, c. 1759.

De doctrina christiana 1, 11 (11)—1, 14 (13), P.L., voi. XXXIV, c. 23-24.

3. Unul dintre atributele-substanţei divine:

De Genesi ad litteram lib. imperf. 16 (59), P.L., voi. XXXIV, c. 242-243. De Sermone Domini in monte 2, 3 (12), ibid., c. 1275. De Trinitate 15, 7 (13), P.L., voi. XLII, c. 1066. Enarratio in Ps. 103, 4, 2, P.L., voi. XXXVII, c. 1378.

Cele trei sensuri reunite în acelaşi pasaj: Enarratio in Ps. 33, 2, P.L., voi. XXXV, c. 310-3ÎL

Al doilea grup de sensuri (4-l3): înţelepciunea umană. între cele două grupuri, legătura este evidentă: sapientia hominis „înţelepciunea omului" reprezintă o participare la sapientia Dei „înţelepciunea lui Dumnezeu" (cf. De Trinitate 14, 12 [15], P.L., voi. XLfl, c. 1048).

4. Cel puţin în măsura în care are o valoare pozitivă, căci Scriptura se slujeşte frecvent de sapientia pentru a desemna falsa înţelepciune, înţelep­ciunea lumească, a necredinciosului, a păcătosului. Nu menţionez acest sens decît spre aducere-aminte, căci Sfîntul Augustin se referă la el numai în explicarea acestor texte din Scriptură, nefolosindu-l niciodată atunci cînd vorbeşte în numele său:

Epistula 149, 2 (30), P.L., voi. XXXIII, c. 642-643.

De civitate Dei 14, 28, P.L., voi. XLI, c. 436.

De doctrina christiana 1, 11, {\\),P.L„ voi. XXXIV, c. 23.

De natura et gratia 17 (18), P.L., voi. XLIV, c. 255.

Sermones 46, 12 (28), P.L., voi. XXXVIII, c. 286; 240, 5 (4), c. 1132.

5. Cu sensul său cel mai general, deţinerea adevărului aducător de fericiri supreme, adică, de vreme ce aceasta nu este altceva decît Dumnezeu, contemplare a lui Dumnezeu; cunoaştere care este, în acelaşi timp, dragoste, certitudine bazată pe raţiune, percepţie directă, contact.

Enarratio in Psalmum 135, 8, P.L., voi. XXXVII, c. 1760: intelligimus sapi-entiam in cognitione et dilectione eius quod semper est... quod est Deus „concepem

APENDICE

451

înţelepciunea ca fiind cunoaşterea şi iubirea a ceea ce este veşnic... ceea ce este Dumnezeu".

De Sermone Domini in monte 1, 3 (10), P.L., voi. XXXIV, c. 1234: sapientia id est contemplatio veritatis, pacificans totum hominem et suscipiens similitudinem Dei... „înţelepciune, altfel spus contemplare a adevărului, care aduce pace oricărui om şi care ia asupră-şi chipul lui Dumnezeu..."

Acesta este idealul căruia, începînd de la vîrsta de nouăsprezece ani, Sfîntul Augustin i-a consacrat întreaga sa viaţă (partea a doua, pp. 141 -l42, 144-l46) şi căruia i-a rămas întotdeauna credincios (partea a treia, pp. 293-302). Ideal, după cum s-a văzut, filozofic şi mistic totodată; pot trece cu vederea aici diferitele nuanţe pe care cuvîntul le-a căpătat succesiv sub influenţa evoluţiei religioase a lui Augustin. Trebuie însă să evidenţiez cîteva aspecte ale termenului sapientia, care reflectă anumite trăsături particulare ale acestei idei generale: ele sînt, de fapt, varietăţi ale unei aceleiaşi specii (6-9):

6. Mai curînd decît posesiune a adevărului, însuşi adevărul aducător al fericirii supreme, deci Dumnezeu (ca la §l-3), dar, în măsura în care e posedat de om, Binele Suprem:

De libero arbitrio 2, 9 (26), P.L., voi. XXXII, c. 1254: num aliamputas esse Sapientiam nisi veritatem in qua cernitur et tenetur summum bonum ? „crezi oare că înţelepciunea (Sapientia) este altceva decît adevărul în care e văzut şi e deţinut Binele Suprem?"

Soliloquia 1, 13 (22-23), ibid., c. 881.

7. Nuanţă opusă: stare a sufletului, modus animi care posedă adevărul, perfecţiunea sufletului:

De beata vita 4 (33), ibid., c. 975.

în sens strict, această perfecţiune nu poate fi atinsă pe acest pămînt, încă din această viaţă:

De beata vita 4 (35), ibid., c. 976 (cf. partea a doua, p. 151, n. 52).

De civitate Dei 19, 20, P.L., voi. XLI, c. 648.

Contra Faustum Manichaeum 22, 52, P.L., voi. XLII, c. 433.

Dar, în sens larg, sapientia desemnează perfecţiunea relativă pe care o poate atinge sufletul încă din această viaţă, cu deosebire un suflet de o calitate foarte înaltă:

Contra epistulam Manichaei 4 (5), P.L., voi. XLII, c. 175.

Epistula 167, 3 (13), P.L., voi. XXXIII, c. 738 (împotriva stoicilor, care refuzau să-l numească înţelept pe cel care nu deţinea înţelepciunea în totalitate).

De doctrina christiana 3, 22 (32), P.L., voi. XXXIV, c. 78 (Solomon dobîndise înţelepciunea încă din această lume).

452

SFÎNTUL AUGUSTIN ŞI SFÎRŞITUL CULTURII ANTICE
De Civitate Dei 18, 39, P.L., voi. XLI, c. 599; cf. 11, 4, 1, c. 319 (înţelepciunea Patriarhilor).

Sermo 179, 6 (6), P.L., voi. XXXVIII, c. 969: Delectatio... de affluentia sapi-entiae „bucurie... din prisosul înţelepciunii" (legat de Măria, aşezată la picioarele lui Cristos, alegîndu-şi partea cea bună: Luca 10, 42).

Enarratio in Ps. 103, 4, 2, P.L., voi. XXXVII, c. 1378: et quidem in hominibus mulţi sunt qui eius (sapientiae) participes fiunt et sapientes vocantur etc.... „ce-i drept, printre oameni sînt mulţi care devin părtaşii ei [ai înţelepciunii] şi sînt numiţi înţelepţi etc. ..."

8. Mijlocul fiind luat drept scop, sapientia desemnează studiwn sapientiae, tipul de viaţă adoptat în vederea dobîndirii înţelepciunii, fie viaţa contem­plativă în opoziţie cu cea activă, fie efortul în vederea aprofundării a ceea ce putem deja poseda, cu ajutorul raţiunii, dintr-un adevăr sigur; într-un cuvînt, acea activitate a spiritului pe care am analizat-o atunci cînd am vorbit despre cultura filozofică în viziunea Sfîntului Augustin (partea a doua). In special, e tocmai semnificaţia pe care o ia sapientia în opoziţie cu scientia (în sensul § 4 al articolului de mai sus), îndeosebi în cărţile a XII-a-a XlV-a din De Trinitate. Sapientia apare acolo ca una dintre cele două modalităţi de a te sluji de raţiune; este modalitatea superioară, cea care se consacră contemplării celor veşnice (contemplatio aeternorum) (cf. supra, partea a treia, p. 299):

De Trinitate 12,4 (4), P.L., voi. XLII, c. 1000; 12,14 (22), c. 1009; 12, 13 (33), c. 1010; 13, 20 (26), c. 1035; 14, 1 (3), c. 1037; 14, 19 (26), c. 1056; 15, 10 (17), c. 1069.

Contra Faustum 22, 54, P.L., voi. XLII, c. 434; 22, 56-58; c. 436-437.

9. Mijlocul fiind luat în accepţiunea sa cea mai strictă, sapientia devine sinonim cu „filozofie":

De civitate Dei 11, 25, P.L., voi. XLI, c. 338: philosophi sapientiae disciplinam tripartitam esse voluerunt... cuius unapars appellareturphysica, altera logica, tertia ethica „filozofii au decis că disciplina filozofiei {sapientiae) are trei părţi... dintre care una e numită fizică, a doua logică, a treia — etică".

Pe aceasta temă, Sfîntul Augustin expune şi discută, dar în cele din urmă respinge o definiţie clasică a cuplului sapientia—philosophia: rerum huma-narum divinarumque scientia „cunoaştere a lucrurilor umane şi divine"⁴; într-adevăr, această definiţie implică un enciclopedism (în sens modern) incompatibil cu orientarea filozofiei augustiniene (cf. partea a doua, pp. 198-l99):

Contra Academkos 1,6(16), P.L., voi. XXXII, c. 914 şi urm. De Trinitate 14, 1 (2), P.L., voi. XLII, c. 1037.

APENDICE

453

10. Dar sapientia nu e legată întotdeauna la Sfîntul Augustin de această concepţie filozofică; ea apare uneori sub un aspect mai pregnant religios: e vorba tot de perfecţiunea sufletului, dar aceasta se înfăţişează ca „încoronare supranaturală a celor mai înalte virtuţi creştine" (cf. Cayre, Contemplation augustinienne,ţ). 110):

Contra Faustum 22, 52, P.L., voi. XLII, c. 433 (ea se dobîndeşte prin realizarea, „după precepte", a „sfaturilor" evanghelice).

Ea este viaţa dusă în Rai:

De civitate Dei 11,11, P.L., voi. XLI, c. 327.

11. Sub influenţa textului din Cartea lui Iov (28, 28 a, în conformitate cu LXX: eccepietas est sapientia „iată, pietatea este înţelepciune"), sapientia ajunge să însemne: pietate, cultul lui Dumnezeu, participare la viaţa sacra­mentală a Bisericii:

Cf. supra, partea a treia, p. 301 n. 41 a.

în raport cu sensul precedent, este aceeaşi trecere de la scop la mijloc pe care am remarcat-o mai sus, § 8.

12. înţelepciunea este întotdeauna un dar de la Dumnezeu; uneori, sapi­entia reprezintă însuşi acest dar şi desemnează la propriu cel mai important dintre cele şapte daruri ale Sfîntului Duh:

Cf. textele citate la articolul scientia, § 5, p. 499.

13. Să notăm, în fine, la fel ca pentru scientia, că dezvoltarea tuturor acestor sensuri tehnice nu-l împiedică pe Augustin să folosească ocazional sapientia, în conformitate cu uzul curent, în sensul de „prudenţă", „arta de a-şi conduce bine viaţa":

De libero arbitrio 2, 9 (25), P.L., voi. XXXII, c. 1254.

⁴ Cf. Diels, Doxographi Graeci, p. 273; Schmaus, Psychologische Trinitătslehre, p. 286.
NOTA C

Ce ne rămîne din Disciplinarum libri începute de Augustin?

Tradiţia manuscrisă prezintă un număr de texte care au fost considerate fragmente ale seriei de manuale ştiinţifice, Disciplinarum libri, pe care Augustin începuse să le scrie. Ce să credem cu privire la autenticitatea lor?

La baza tuturor ipotezelor, trebuie să stea textul din Retractationes 1, 6, P.L., voi. XXXII, c. 591:

Per idem tempus quo Mediolanifui, baptismum percepturus, etiam disciplinarum libros conatus sum scribere, interrogans eos qui mecum erant, atque ab huiusmodi studiis non abhorrebant; per corporalia cupiens ad incorporalia quibusdam quasi passibus certis vel pervertire vel ducere. Sed earum solum de Grammatica librum absolvere potul, quem postea de armario nostro perdidi; et de Musica sex volumina; quantum attinet ad eam partem quae rhythmus vocatur. Sed eosdem sex libros, iam baptizatus, iamque ex Italia regressus in Africam scripsi; Inchoaxeram quippe tantummodo istam apud Mediolanum disciplinam. De aliis vero quinque disciplinis Mic similiter inchoatis: de Dialectica, de Rhetorica, de Geometria, de Arithmetica, de Philosophia, sola principia remanserunt, quae tamen etiam ista perdidimus; sed haberi ab aliquibus existimo „în aceeaşi perioadă în care mă aflam la Mediolanum, urmînd să primesc botezul, am început să scriu manuale ale diferitelor ştiinţe, punînd întrebări celor care erau cu mine şi care nu erau împotriva unor atare studii; doream ca, pornind de la lucruri materiale, printr-o serie de paşi siguri, să ajung sau să mă îndrept către cele imateriale. Dar din seria acelor discipline am putut duce pînă la capăt numai lucrarea Despre gramatică, pe care ulterior am pierdut-o din biblioteca mea, şi şase cărţi Despre muzică, referindu-se toate la partea numită ritm. Iar aceste şase cărţi le-am scris după ce m-am botezat, întors deja din Italia în Africa; căci la Mediolanum doar începusem să redactez lucrarea [Despre muzică]. în ceea ce priveşte celelalte cinci discipline, începute tot acolo, şi anume Despre dialectică, Despre retorică, Despre geometrie, Despre aritmetică, Despre filozofie, din ele au rămas compuse numai principiile, pe care de asemenea le-am pierdut, dar cred că se mai află în posesia unora".

Să adăugăm menţiunile corespunzătoare din Indiculum al lui Possidius:

„X 3: de grammatica liber unus; 4: de musica libri sex; 5: ceterarum discipli­narum principia, libri quinque. id est de dialectica, de rhetorica, de geometria, de arithmetica, de philosophia ". „X¹ 3: o carte despre gramatică; 4: şase cărţi despre muzică; 5: principiile celorlalte ştiinţe, cinci cărţi, adică despre dialectică, despre retorică, despre geometrie, despre aritmetică, despre filozofie"¹.

¹ Ediţia Wilmart (Miscellanea agostiniana 1, p. 175); dar această mărturie nu este de sine stătătoare: Dom Wilmart a arătat că există motive temeinice pentru a presupune că

APENDICE

455

Se impune o distincţie între De grammatica şi De musica, pe de o parte, şi celelalte cinci tratate, pe de alta. Numai primele două au fost terminate, De grammatica într-o carte, De musica în şase cărţi; celelalte au fost numai începute.

în ce priveşte cele şase cărţi ale lucrării De musica, nu se pune nici o problemă: ele ne-au parvenit în textul lor autentic.

1. De grammatica

Sîntem în posesia a două versiuni, una mai lungă², cealaltă mai scurtă³, ale unui mic tratat de gramatică, consacrat unui scurt studiu morfologic al celor opt părţi de vorbire şi pe care manuscrisele îl atribuie Sfîntului Augustin. Pare cert că nici unul dintre aceste două texte nu reprezintă acea lucrare De grammatica despre care relatează Retractationes.

a) Nici unul, nici celălalt nu se prezintă sub formă de dialog, iar Disci­plinarum libri erau, ca şi De musica, dialoguri (cf. interrogans eos qui mecum erant „punînd întrebări celor care erau cu mine");

b) Nu găsim în ele nici o urmă din acea „reducere la filozofie", care trebuia să constituie marea originalitate a acestor dialoguri şi care este reali­zată în chip atît de minunat în cartea a Vi-a din De musica. Nu aflăm în nici unul dintre aceste două texte ceva echivalent cu cercetările metafizice temeinice din De magistro, cercetări a căror ocazie o constituie gramatica. Aceste texte se plasează pe un teren pur tehnic; în ele, există o expunere — de altminteri cît se poate de elementară şi conformă cu deprinderile şcolii antice — a declinării substantivului, pronumelui, a conjugărilor verbelor şi, în fine, a adverbelor, prepoziţiilor, conjuncţiilor, interjecţiilor, a numeralelor, privite, toate, numai din punct de vedere morfologic. Lucrarea poate trece drept manual şcolar; în ea, nu există nimic care să trădeze mîna unui filozof⁴;

c) existenţa a două versiuni paralele nu permite nici uneia dintre ele să pretindă a fi autentică. De fapt, versiunea mai scurtă nu reprezintă o simplă abreviere a celei mai extinse; deşi, în linii mari, ea poate să apară ca atare, conţine totuşi pasaje care nu se regăsesc în cealaltă⁵.

Indiculum al lui Possidius depinde în mare măsură de un Indiculum redactat de Augustin însuşi şi care i-a servit în special în Retractări (ibid., pp. 158-l59).

² E singura versiune pe care o cunosc mauriştii: De grammatica liber, P. L., voi. XXXII, c. 1385-l408. Reeditată de Keil, Regulae Aurelii Augustini ap. Grammatici Latini, 5, pp. 490 şi urm.

³ Publicată de A. Mai, Ars Sancti Augustini, ap. Nova Patrum Bibliotheca 1, 2, pp. 167 şi urm. Reeditată de C. F. Weber, Aur. Augustini ars grammatica breviata.

⁴ Aceste două argumente au fost deja invocate de maurişti; v. P L ., voi XXXII c. 1385-l386.

5 Le vom afla în special ap. Keil, Grammatici Latini, 5, pp. 494 şi urm.

456

SFÎNTUL AUGUSTIN ŞI SFÎRŞITUL CULTURII ANTICE

Trebuie oare ca, asemeni mauriştilor⁶, să tragem concluzia că e vorba de un text apocrif şi să respingem mărturia manuscriselor? Sau, aşa cum s-a întîmplat, să ne gîndim că este vorba de lucrarea unui gramatician ne­cunoscut care ar fi purtat şi el numele de Augustin?⁷ S-a propus şi o altă soluţie, mai elegantă: cele două versiuni despre care vorbim nu ar reprezenta textul original al lucrării De grammatica, ci ar fi două rezumate ale textului augustinian, compuse de doi gramaticieni necunoscuţi⁸. Această ipoteză are de partea ei numeroase argumente plauzibile:

a) ea explică paralelismul de ansamblu şi divergenţele de detaliu dintre cele două versiuni;

b) caracterul lor tehnic: alcătuite, neîndoielnic, de profesori de gramatică puţin interesaţi de filozofie^ în ele a fost lăsat la o parte tot ceea ce nu se raporta la predarea gramaticii;

c) o lectură atentă dezvăluie în cele doua texte urme de dialog, evident insuficiente pentru a considera aceste expuneri aride ca adevărate dialoguri, dar care se explică prin reminiscenţe literale ale textului care le-a stat la bază⁹;

d) în fine, Cassiodorus menţionează că, în vremea lui, exista un rezumat al unei gramatici, al cărei autor era Sfîntul Augustin¹⁰.

Aş dori să invoc, în plus, o mărturie care n-a fost încă utilizată şi care mai adaugă ceva la credibilitatea acestei ipoteze; deşi nu permite să o verificăm o dată pentru totdeauna, explică cel puţin natura caracterului ei incert.

Avem la dispoziţie nu numai cele şase cărţi ale lucrării De musica, dar şi un scurt tratat de metrică extras din ea şi care ne-a parvenit în mod inde­pendent¹¹. E suficient să se compare cele două texte pentru a se constata că acest Epitome artis metricae este un rezumat, mai mult sau mai puţin fidel, al primelor cinci cărţi din De musica. Să luăm, de pildă, primul capitol:

Se vede care este metoda aplicată de abreviator, care, în general, rezumă prin simplu decupaj şi urmează foarte îndeaproape textul din De musica¹².

⁶ Şi, pe urmele lor, Alfaric, Evolution intellectuelle, p. 410, n. 9 şi pare-se şi Amerio, // „De musica", pp. 4-5.

⁷ Baebler, Beitrăge zu einer Geschichte der lateinische Grammatik im Mittelalter, p. 18.

⁸ Ipoteza a fost formulată mai întîi pentru versiunea scurtă (Crecelius, Augustini de dialectica, p. 3; Weber, ed. cit., p. 4); Keil a extins-o la ambele texte (op cit., pp. 490—491); cf. după el Hiimer, Der Grammatiker Augustinus; Rottmanner, Historisches Jahrbuch, 1898, p. 894.

⁹ Astfel (versiunea extinsă), c. 4; observabis „vei observa" (P.L., voi XXXII, c. 1389); 14 la sfîrşit, audisti... debes „ai auzit... tu trebuie" (c. 1398); 16 la sfîrşit: memineris „ai să-ţi aminteşti" (c. 1399); 26... serva „reţine" (c. 1407).

'¹⁰Institutiones 2,\,P.L, voi. LXX, c. 1152 (cf. Keil, op. cit., p. 215, n. 1).

¹¹ El a fost regăsit de A. Mai în Codex Vaticanus latinus 4929 şi publicat de el sub titlul Epitome artis metricae, ap. Scriptorum veterum Nova collectio 3, 3, pp. 116—134. A se ţine seama de lecturile lui Du Rieu, Schedae Vaticanae, pp. 216-220.

¹² în singura frază care n-a fost preluată literal din textul augustinian (qui motus nonnisi... „care mişcare numai dacă")... abreviatorul a împrumutat totuşi din De musica formula finală (de altminteri, schimbîndu-i sensul).

APENDICE

457

Epitome artis metricae c. 1, p. 116. Mai.

Musica est scientia bene modulandi.

Igitur modulatio a modo est nominata.

Modus ergo non erit, nisi in rebus quae motu aliquo fiunt.

Et ideo modulatio non incongrue dici-tur movendi quaedam peritia.

Ergo scientia modulandi, scientia est bene movendi.

Bene moveri dicitur quidquid numero, servatis temporum atque intervallorum dimensionibus movetur :

qui motus nonnisi animi rationalis scientia congrue fieri possunt, quod solo tribuitur animo, et sedula comparatur meditatione sive imitatione.

Qui vero ea carent, nonne tale aesti-mandi sunt qualis est luscinia et ceterae aves qui sensu quodam ducti bene canunt hoc est numerose et suaviter idfaciunt, quamvis interrogati de ipsis numeris vel de intervallis acutarum graviumque vocum respondere non possint ? Sed et hi qui illos sine ista scientia libenter au-diunt, cum videamus elephantos, ursos aliaque nonnulla genera bestiarum ad cantus moveri, avesque ipsas delectări suiş vocibus (non enim nulla extra proposito commodo tam impense id

De Musica, cartea I, P.L., voi. XXXII, c. 1081 şi urm.

Defini ergo musicam ? — Non audeo. — Potes saltem definitionem meam pro­bare ? — Experibor si dixeris. — Musica est scientia bene modulandi; an tibi non videtur?(2,[2],c. 1083).

Igitur quoniam fatemur modulatio-nem a modo esse nominatam, numquid-nam tibi videtur me tuendum ne aut excedatur modus, aut non impleatur nisi in rebus quae aliquo motu fiunt ? aut si nihil moveatur possumus formidare ne praeter modum aliquid fiat ? — Nullo pacto. — Ergo modulatio non incongrue dicitur movendi quaedam peritia (2 [3], c. 1084).

Ergo scientiam modulandi iam proba­bile est esse scientiam bene movendi (ibid., c. 1085).

Musica est scientia bene movendi. Sed quia bene moveri iam dici potest, quid­quid numerose servatis temporum atque intervallorum dimensionibus movetur (3, [4],c. 1085)...

Rezumat mai puţin fidel la 4 (5), c. 1085

cf.: quod scientia potius quam usu et sedula imitatione ac meditatione fieri putemus (4 [9], c. 1088).

Nonne tales tibi omnes videntur qualis illa luscinia est, qui sensu quodam ducti bene canunt, hoc est numerose idfaciunt ac suaviter, quamvis interrogati de ipsis numeris vel de intervallis acutarum gravi­umque vocum respondere non possint ?

Simîllimos eos puto. — Quid? ii qui illos sine ista scientia libenter audiunt, cum videamus elephantos, ursos, aliaque nonnulla genera bestiarum ad cantus mo­veri, avesque ipsas delectări suiş vocibus (non enim nullo extra proposito commodo tam impense id agerent sine quadam

458

SFÎNTUL AUGUSTIN ŞI SFÎRŞITUL CULTURII ANTICE

agerent sine quadam libidine), nonne pecoribus comparandi sunt ?

Nisi quia in hominibus ars quaedam est sive a se ipsis inventa aut ab aliis accepta, in avibus vero sola natura.

libidine), nonne pecoribus comparandi sunt? (4 [5], c. 1085-l086).

Sed quid tibi videtur ? qui vel tibiis canunt vel cithara, atque huiusmodi in-strumentis, numquidnam possunt lusci-niae comparări ? — Non. — Quid igitur distant ? — Quod in istis artem quamdam esse video, in illa vero solam naturam (4 [6], c. 1086).

Epitome artis metricae c. 1, p. 116 De musica, cartea I, P.L., Mai. voi. XXXII, c. 1081 si urm.

— Dă deci definiţia muzicii.

— Nu cutez. — Ai putea măcar să confirmi definiţia mea?

— Am să încerc, dacă spui tu. Muzica este ştiinţa modulaţiei

corecte, sau nu ţi se pare că-i aşa?

Muzica este ştiinţa modulaţiei corecte.

Aşadar, modulaţia îşi trage numele de la modus (măsură).

Prin urmare, măsura nu va exista decît în lucruri care se produc printr-o mişcare.

Şi de aceea cu îndreptăţire se spune că modulaţia este priceperea executării unei mişcări.

Prin urmare, ştiinţa modulării este ştiinţa unei mişcări realizate în mod corect.

Se spune că este pus în mişcare în mod corect tot ceea ce se mişcă în ritm, păstrîndu-se dimensiunile tempourilor si ale intervalelor.

Aşadar, de vreme ce admitem că modulaţia şi-a luat numele de la modus, oare nu ţi se pare că trebuie să fiu atent pentru ca măsura să nu fie depăşită sau să nu fie produsă decît în lucruri care se realizează printr-o mişcare?

Sau, dacă nimic nu ar fi în mişcare, am putea să ne temem, poate, ca nu cumva ceva să se producă în afara măsurii? — în nici un chip. — Aşadar, cu îndreptăţire se spune că modulaţia este priceperea executării unei mişcări (2 [3], c. 1084).

Prin urmare, ştiinţa modulării este, după toate probabilităţile, ştiinţa unei mişcări realizate în mod corect (ibid., c. 1085).

Muzica este ştiinţa de a produce o mişcare în mod corect.

Dar pentru că se poate spune că este pus în mişcare în mod corect ceea ce se mişcă în ritm, păstrîndu-se dimensiunile tempourilor şi ale intervalelor (3 [4], c. 1085)...

APENDICE

459

Aceste mişcări se pot produce în mod armonios numai prin cunoaşterea unui suflet raţional, pentru că ea este acordată numai sufletului şi este pre­gătită printr-o sîrguincioasă meditaţie sau imitaţie.

însă cei care sînt lipsiţi de ea, care nu se cuvin apreciaţi ca fiind precum privighetoarea şi celelalte păsări care, sub imboldul simţirii, cîntă în mod corect, adică fac acest lucru în mod ritmat şi plăcut, măcar că, dacă ar fi întrebaţi despre ritmuri sau despre inter­valele dintre sunete acute şi grave n-ar fi în stare să dea vreun răspuns? Dar chiar şi aceia care, fără cunoştinţe ştiinţifice, îi ascultă pe alţii cu plăcere, de vreme ce observăm că elefanţii, urşii şi alte specii de animale se mişcă după cîntec, iar păsările înseşi se desfată la vocile lor (căci n-ar proceda aşa, cu atîta zel, în absenţa unui scop anumit şi a plăcerii), oare oamenii aceia nu sînt de comparat cu animalele ?

Decît pentru că, la oameni, o anume ştiinţă a fost fie inventată de ei, fie preluată de la alţii, în timp ce la păsări ea vine de la natură.

Rezumat mai puţin fidel la 4 (5), c. 1085.

cf.: căci să considerăm că ea se realizează mai curînd prin ştiinţă decît prin deprindere şi o sîrguincioasă imita­ţie şi prin meditaţie (4 [9], c. 1088).

Oare toţi aceia care, sub imboldul simţirii, cîntă corect, nu îţi par ţie precum privighetoarea, în sensul că fac acest lucru în mod ritmat şi plăcut, măcar că, dacă ar fi întrebaţi despre ritmuri sau despre intervalele dintre sunete acute şi grave, n-ar fi în stare să dea un răspuns ?

Eu îi consider a fi foarte asemănă­tori. — Dar ce?

Cei care, fără cunoştinţe ştiinţifice, îi ascultă cu plăcere, de vreme ce observăm că elefanţii, urşii şi alte specii de animale se mişcă după cîntec, iar păsările înseşi se desfată la vocile lor (căci n-ar proceda aşa, cu atîta zel, în absenţa unui scop anumit şi a plăcerii), oare oamenii aceia nu sînt de comparat cu animalele?

Dar cum ţi se pare? Cei care cîntă fie cu flaute, fie cu chitara sau cu alte instrumente de acest fel oare nu pot şi ei să fie asemuiţi cu privighetoarea?

— Nu. — Dar prin ce se deosebesc?

— Pentru că la ei văd însuşirea unei ştiinţe, pe cînd, la aceea, numai produsul naturii.

S-ar putea arăta şi că celelalte capitole din acest Epitome sînt constituite din fragmente racordate, mai rar rezumate, din diferite pasaje scoase din cărţile l-5 din De musica¹³.

¹³ Astfel, Epitome 2=£>e musica 1, 8 (14), c. 1091; 3 = 1, 9 (15), c. 1092; etc. Abre-viatorul urmează pas cu pas textul; un singur capitol modifică ordinea materiilor: Epitome 16= De musica 5,3 (4), c. 1149 + 5,3 (3), c. 1148. Ultimul capitol, 21 =5, 12 (25-26), c. 1159-l161.

460

SFÎNTUL AUGUSTIN ŞI .SFÎRŞITUL CULTURII ANTICE

Existenţa acestui Epitome artis metricae face întru totul legitimă ipoteza anterioară privitoare la originea celor două tratate De arte grammatica. Ca şi ele, Epitome nu mai păstrează nimic din dialogul originar şi a lăsat la o parte orice element filozofic, reprezentat de cartea a Vi-a.

Dar, dacă am fi pierdut textul autentic al lucrării De musica, cum s-a întîmplat cu De grammatica, am fi putut discuta la nesfîrşit, fără a putea trage concluzii, asupra originii augustiniene a lucrării Epitome, căci, luînd-o ca atare, însăşi banalitatea ei o depersonalizează. Ea conţine numai un succint tratat de metrică de felul acelora pe care mulţi alţi profesori de gramatică de la sfîrşitul Antichităţii l-ar fi putut compune...

In aceste condiţii, ipoteza care vede în cele două versiuni ale lucrării De arte grammatica rezumate anonime ale dialogului mai consistent pe care-l compusese Augustin dobîndeşte un înalt grad de probabilitate, dar prin însăşi natura ei n-ar putea fi verificată decît dacă o soartă favorabilă ne-ar reda, într-o bună zi, textul original.

Aceste rezumate nu prezintă interes în sine: ele nu reprezintă decît un ecou al tehnicii gramaticale aşa cum fusese fixată de Donatus¹⁴.

Cu toate acestea, am ţinut să discut în amănunt problema pe care ele o pun, căci concluzia la cafe am ajuns nu e lipsită de interes. Astfel, o dată ce De grammatica şi De musica, cele două tratate ale lui Augustin, şi-au aflat cititori, aceştia n-au fost decît nişte pedanţi. Din aceste cărţi, în care s-a depus un efort considerabil pentru a transcende deşertăciunea culturii latine pe cale de stingere, pentru a reanima, prin filozofie, studiul acestor discipline care se degradau în erudiţie şi deşartă curiozitate, profesorii care le-au parcurs n-au reţinut decît ceea ce pentru Augustin nu reprezenta decît latura accesorie; ei n-au văzut în ele decît un rezumat, destul de bine alcătuit, al principiilor ştiinţei lor, rezumat util în activitatea de predare şi uşor de desprins din ansamblul problemelor. Compilaţia acestor epitomata ne îngăduie să măsurăm amploarea eşecului tentativei de cultură filozofică a lui Augustin.

3. De dialectica

în cazul celorlalte cărţi, nici nu poate fi vorba de a poseda un text complet: Augustin nu făcuse decît să le înceapă, dar aceste versiuni ne­terminate {iniţia „începuturi", principia „principii") au cunoscut o anu­me difuzare (cf. textul din Retractationes: ...se haberi ab aliquis existimo „... cred că se află în posesia unora"). A priori deci, nu e imposibil să se fi păstrat ceva.

Tradiţia manuscrisă nu ne oferă nimic în ce priveşte disciplinele matema­tice ; dar dialectica şi retorica sînt mai bine reprezentate. Sîntem astfel în

¹⁴ Este aprecierea lui Keil, Grammatici Latini, 5, p. 492.

APENDICE

461

posesia unui scurt opuscul, Principia dialecticae¹⁵, pe care o parte din manu­scrisele lui i-l atribuie Sfîntului Augustin¹⁶. Autenticitatea lui, respinsă de maurişti din aceleaşi motive ca şi la De grammatica¹¹, e astăzi general admisă¹⁸. într-adevăr, caracterul neterminat al textului augustinian e sufi­cient pentru a explica principalele caracteristici ale opusculului nostru:

a) aspectul de dialog este puţin evident¹⁹; e vorba de o simplă problemă de redactare, Augustin putea foarte bine să rezerve aceasta pentru încheierea redactării;

b) absenţa „reducerii la filozofie"; şi aceasta — cum o dovedeşte De musica — urma să vină ulterior; începuturile {iniţia) dialogurilor trebuiau să fie consacrate expunerii principiilor {principia) fiecărei tehnici;

c) acest opuscul creează o netă impresie de lucrare neterminată. Să-l recitim: după cîteva definiţii foarte generale, autorul introduce²⁰ o împătrită distincţie între verbum „cuvînt", dicibile „semnificat", dictio „semnificant" şi res „obiect"; dar, în cele ce urmează, nu se discută decît despre primul element, verbum. Mai mult, problema nu este tratată în profunzime, căci, după ce se separă studierea lui în patru părţi²¹, nu sînt tratate decît două (etimologie şi sens), după care expunerea se opreşte brusc, fără concluzie.

Cum, pe de altă parte, nu lipsesc puncte de contact cu alte lucrări augus­tiniene, De magistro²² şi De doctrina christiana²³'', nimic nu ne împiedică să vedem în acest opuscul fie însemnările făcute de Augustin în vederea redactării cărţii De dialectica, fie un rezumat al acestor însemnări, alcătuit de un retor. Dar, dacă această ipoteză este verosimilă, aceleaşi raţionamente expuse mai sus ne împiedică să o considerăm ca demonstrată: aceste notiţe sînt extrem de banale; ele se limitează numai la definiţiile şi diviziunile generale ale ştiinţei dialecticii: definiţii şi diviziuni de sorginte stoică²⁴, dar

¹⁵ P.L., voi. XXXII, c. 1409-l420; reeditat de Crecelius, Aur. Augustini de dialectica liber.

¹⁶ Manuscrisele de la Berna 363 şi 548. Dimpotrivă, manuscrisul de la Darmstadt 166 i-l atribuie retorului C. Chirius Fortunatus şi a fost editat mai întîi (Basel, 1558) sub numele acestuia.

>⁷ Cf. P. L., voi. XXXII, c. 1385-l386: şi, pe urma lor, Alfaric, p. 410, n. 9.

¹⁸ Crecelius, op. cit.; Prantl, Geschichte der Logik, 1, p. 665; Hagen, Jahrbuchfiir klassische Philologie, 1872, p. 157; Thimme, Augustins Entwicklung, p. 10, n. 1; Reitzenstein, Johannes Mauropus von Euchaita, p. 76; Fischer, De Augustini libro qui est de dialectica, p. 8.

¹⁹ Astfel, § 6, P. L., voi. XXXII, c. 1412: ad te iam pertinet... „deja de tine depinde"...; accipias... „să înţelegi"... 10, c. 1416... tu iudicabis „tu vei judeca".

²⁰ § 5, c. 1410.

²¹ §6, c. 1411.

²² cf. Thimme, loc cit.

²³ Principia dialecticae 8, c. 1414 disting două dificultăţi în studiul sensului cuvintelor, obscuritatea şi ambiguitatea: metoda de exegeză din De doctrina christiana este bazată pe aceeaşi distincţie (2, 10 [15], P. L., voi. XXXIV, c. 42).

²⁴ Demonstraţia a fost făcută de Fischer, op. cit., pp. 32-36 şi 52.

462

SFÎNTUL AUGUSTIN ŞI SFÎRŞITUL CULTURII ANTICE

devenite de multă vreme banale şi adoptate de învăţămînt²⁵; ele presupun numai o cunoaştere elementară a acestei ştiinţe, cea pe care ar fi putut-o avea majoritatea profesorilor de retorică, chiar fără să fie filozofi.

4. De rhetorica

Posedăm un opuscul intitulat Principia rhetoricae²⁶, prezentat şi el drept lucrare a lui Augustin²⁷. E o scurtă expunere, ce are toate elementele unei lucrări neterminate şi care conţine principiile generale ale retoricii: datoria şi scopul oratorului (cap. l-2), teză şi ipoteză (cap. 3), cele şapte părţi esenţiale (cap. 4), cele patru condiţii ale cauzei (cap. 5) etc. ...

Au fost folosite aceleaşijirgumente ca şi pentru Principia dialecticae¹*; a priori, nimic nu ne împiedică să vedem în el ecoul lucrării De rhetorica începută de Augustin. Dar o lectură atentă arată că, de data aceasta, ipoteza e întru totul improbabilă²⁹: textul acesta nu are nimic augustinian: este opera unui retor latin, ce urmează îndeaproape manualul grecesc al lui Herma-goras, care nu pare să se simtă la largul lui în mînuirea vocabularului latin şi care se complace la tot pasul să-şi etaleze cunoştinţele în domeniul vocabu­larului tehnic grecesc; qeea ce Augustin, din eleganţă sau ignoranţă, n-ar fi putut face nicicînd. Voi fi deci înclinat să las la o parte acest scurt opuscul. Nu avem ce regreta; în mai mare măsură decît precedentele lucrări, el este de o extremă banalitate şi nu pune în discuţie decît noţiunile cu adevărat elementare, cele pe care orice învăţăcel din Antichitate care frecventase şcoala unui retor nu putea să nu le posede³⁰.

²⁵ Aceste elemente au fost probabil împrumutate din De dialectica a lui Varro (Fischer, id., pp. 47-54) mai curînd decît din De grammatica sa (Reitzenstein, op. cit.). Dar le regăsim (Fischer, pp. 26-27) în nepi epirnveiaţ a lui Apuleius, care nu pare a fi decît o traducere a unui manual şcolar grecesc (Prantl, Geschichte der Logik, 1, 579).

²⁶ P. L, voi. XXXII, c. 1439-l448, reeditată de Halm, Rhetores Latini Minores, pp. 135 şi urm.

²⁷ în Codex Bernensis 363.

²⁸ Crecelius, op. cit.; Reuter, Kirchengeschichtliche Studieri, dedicate lui H. Reuter, p. 231. Zurek {De S. Aurelii Augustini praeceptis rhetoricis, p. 69) este mult mai puţin convins.

²⁹ Era deja părerea mauriştilor şi a lui Alfaric {loc. cit., p. 576, n. 3).

³⁰ Un alt opuscul, Categoriae decern ex Aristotele deceptae {P.L., voi. XXXII, c. 1419-l440) i-a fost atribuit de Alcuin lui Augustin, dar există acord în respingerea acestei ipoteze; cf. Schanz, 4, 2, p. 414 la sfîrşit.

NOTA D