Biografia lui henri-irenee marrou nu are nimic spectaculos

Cele două ediţii ale cărţii a Vi-a din De musica

Cine citeşte cartea a Vi-a din De musica în continuarea celor care o precedă este frapat de o diferenţă de ton atît de mare, încît pare cu neputinţă ca această ultimă parte să aibă aceeaşi origine cu prima parte.

Neîndoielnic, natura însăşi a materiilor tratate justifică şi chiar cere o anumită opoziţie: abordînd această carte a Vi-a, trecem de la un expozeu de metrică la cercetări metafizice privitoare la natura senzaţiei şi la Frumosul muzical; în mare, trecem de la gramatică la filozofie¹.

Dar altceva e de remarcat: tonul cărţii a Vi-a nu este doar mai filozofic, ci mai religios, aş spune chiar mai ecleziastic. Astfel, versurile citate ca exemple în cărţile a II-a-a V-a sînt împrumutate din autori clasici păgîni, Catul², Horaţiu³, Vergiliu⁴ sau din manualul şcolar al lui Terentianus Maurus⁵; singurul exemplu utilizat în cartea a VI-a⁶ este un vers al Sfîntului Ambrozie, cu caracter profund religios, Deus Creator omnium „Dumnezeu, creator al tuturor lucrurilor".

Citatele biblice, absente în primele cinci cărţi, se află în număr mare în ultima carte⁷.

Fapt mai decisiv: cartea a VI-a cuprinde idei aflate în discordanţă nu numai cu tonul primelor cinci cărţi, dar şi cu starea de spirit proprie lui Augustin în epoca în care ni se spune că a fost compus De musica. în timp ce în cartea I Sfîntul Augustin consideră muzica o ştiinţă nobilă şi frumoasă⁸, în cartea a VI-a el nu găseşte expresii suficient de dispreţuitoare pentru acest obiect van şi pueril⁹. Or, ştim din cele scrise în Retractări că grija de a nu acorda prea mult credit disciplinelor liberale, de a nu le situa prea sus

¹ Cf. partea a doua, supra, pp. 243-247.

² De musica 5, 4 (5), P. L., voi. XXXII, c. 1149.

³W.,4, 13(18), c. 1139; 4,14(20), c. 1139; 4,17 (35-36), c. 1146. ⁴«.,5,3(3),c. 1148.

Ud.,2, 11 (21), c. 1111; 4, 16 (30-31). c. 1144. ⁶W., 6,2(2), c. 1163.

Ud., 6, 4(7), c. 1167; 6,5 (14), c. 1170-l171; 6, 11 (29), c. 1179; 6, 11 (33), c. 1181; 6, 13(40), c. 1184-l185; 6, 14(44), c. 1186.

⁸ Cf. partea a doua, supra, pp. 170-l75: întreaga argumentare de care se slujeşte Augustin pentru a stabili că muzica e o ştiinţă se bazează pe postulatul că ea este o formă superioară de activitate.

⁹ De musica 6, 1 (1), c. 1163-l164; cf. în special termenii: pueriliter „copilăreşte", nugacitatem „fleacuri", vilem viam „cale uşoară",puerilia „copilăreşti"...

464

SFÎNTUL AUGUSTIN ŞI SFÎRŞITUL CULTURII ANTICE

APENDICE

465

reprezintă una dintre preocupările prin care bătrînul episcop al Hipponei se opune tînărului filozof din perioada convertirii sale¹⁰.

Iată şi o altă idee, la fel de caracteristică pentru „perioada ecleziastică": grija de a nu scandaliza oamenii simpli, de a le reaminti că numai iubirea are valoare, că soarta lor e cu mult mai de preferat celei a savanţilor căzuţi în capcana culturii umane¹¹.

Să conchidem¹² oare, pe baza acestor fapte, că redactarea cărţii a Vi-a nu a avut loc imediat după cea a cărţilor care o precedă? în Retractări, se afirmă categoric că cele şase cărţi au fost terminate în Africa, la reîntoarcerea sa după botez; ele fuseseră începute la Mediolanum, după revenirea de la Cassiciacum¹³. Acest text condensează compoziţia lucrării în limite destul de înguste: tot ce se poate face este să se presupună despre cărţile I-a V-a că au fost compuse la Mediolanum, în primăvara anului 387, iar despre cartea a Vi-a că a fost scrisă în Africa, cel mai devreme la sfîrşitul aceluiaşi an, dar nu mult după aceea, căci este greu de crezut că Augustin s-ar mai fi putut ocupa de lucrarea De musica după hirotonisirea sa (primăvara anului 391)¹⁴. Intervalul este prea scurt pentru a explica faptele observate. Accept că evoluţia psihologică a lui Augustin a fost foarte rapidă în această perioadă; e adevărat că ceea ce am scos în evidenţă în această carte a Vi-a se opune şi conţinutului lucrării De vera religione, ultima ca dată dintre scrierile perioadei „filozofice" şi cea mai „creştină" ca ton.

Soluţia problemei se află, după părerea mea, în Epistola (101) către epi­scopul Memohus: acesta îi ceruse lui Augustin un exemplar din De musica. Augustin îi trimite numai cartea a Vi-a, căci n-a putut găsi un exemplar complet. în ce termeni anunţă el această expediere ?

Sextum sane librum quem emendatum reperi, ubi est omnis fructus caeterorum, non distuli mittere Charitati tuae „cea de a şasea carte, pe care am găsit~o emendată şi în care se află toate roadele celorlalte cărţi, m-am grăbit să o trimit excelenţei tale"¹⁵.

Emendatus este un termen tehnic care, în limba gramaticianului, are un sens foarte precis; el înseamnă „recitit şi corectat"¹⁶. Prin urmare, la o dată intermediară între terminarea lucrării De musica şi trimiterea ei lui Memorius,

i° Retractări 1, 3 (2), P. L., voi. XXXII, c. 588 (cu referire la De ordine): in his libris displicet mihi quod multum tribui liberalibus disciplinis „îmi displace că în aceste cărţi am dat un loc important disciplinelor liberale".

"De musica 6, 1 (1), c. 1164; 6, 17(59),c. 1193-l194.

¹² Este poziţia pe care a adoptat-o Edelstein, Musikanschauung Augustins, p. 123, n. 45 şi, după el, Svoboda, Esthetique, pp. 75-76; cf. Alfaric, Evolution intellectuelle, pp. 410—411. Amerio, dimpotrivă, este pentru menţinerea unităţii de compoziţie (// „De musica", pp. 36-38).

¹³ Retractări 1, 6, ibid., c. 591.

¹⁴ Cf. Epistola 101, 1, P. L, voi. XXXHI, c. 368; id., 3, c. 369.

¹⁵ Id., 4, ibid.

¹⁶ Cf. partea întîi, pp. 34—35, şi articolul meu Vie intellectuelle, p. 95.

Augustin revăzuse textul cărţii a Vi-a. Scrisoarea 101 e îndeobşte datată între 408-409; între 387 şi 408-409, răgazul e suficient de mare, evoluţia lui Augustin destul de completă pentru a explica nuanţele pe care le-am reliefat. Propun deci să considerăm cartea a Vi-a în forma ajunsă la noi textul acestei a doua ediţii, revăzută de Augustin în perioada cînd devenise episcop.

Contrastul dintre cele două părţi ale textului nostru actual se explică cu uşurinţă: în aceeaşi scrisoare, Sfîntul Augustin ne spune că ar fi vrut să revizuiască şi primele cinci cărţi, dar că nu a putut¹⁷. Altminteri, i-ar fi fost uşor ca, prin cîteva retuşuri de amănunt, să pună de acord aceste prime cărţi cu ultima.

O dată admis acest lucru, mi se pare destul de greu să aduc mai multe precizări şi să decelez aportul acestei revizuiri. M-aş hazarda totuşi să formulez o ipoteză: primul capitol din cartea a Vi-a este un fel de prefaţă ce-l pregăteşte pe cititor în vederea înţelegerii a ceea ce va urma; of, cele­lalte cinci cărţi nu au prefaţă; cartea întîi îl plasează pe cititor, chiar de la început, in mediaş res™. Fără îndoială, era necesar ca la începutul ultimei cărţi sa se consemneze mo'dificarea planului; este tocmai ceea ce face pe scurt, dar în măsură suficientă, fraza cu care începe capitolul 2¹⁹. Aş înclina să văd în primul capitol o adăugire făcută la revizia lucrării.

Poate că în acest capitol se afirmă în modul cel mai categoric trăsăturile caracteristice ale mentalităţii „ecleziastice". Dacă l-am suprima, cartea a Vi-a ar părea mult mai în acord cu cele precedente: tonul religios este aici mai puţin vizibil; se afirmă numai treptat, pe măsură ce textul avansează, ceea ce este în conformitate cu proiectul lui Augustin de a merge a corporeis ad incorporalia „de la cele materiale către cele imateriale". Scriind pentru intelectuali mai preocupaţi de metrică decît de mistică, ei nu trebuiau intimidaţi prin dezvăluirea prea timpurie a ambiţiilor sale, ci conduşi pas cu pas, prin stadii succesive.

în afara acestui prim capitol, nu văd posibil de formulat alte sugestii precise²⁰, dar socot că această ipoteză a unei revizii a cărţii a Vi-a rezolvă în chip satisfăcător mica problemă literară pe care am expus-o.

¹⁷ Epistola 101, 1, c. 368: debui ergo nune libros mittere, quos emendaturum me esse promiseram; et ideo non misi quia non emendavi; non quia nolui sed quia non potui, curis videlicet multis et multum praevalentibus occupatus... „ar fi trebuit să rescriu cărţile pe care făgăduisem că le voi revizui, şi de aceea nu le-am rescris, pentru că nu le-am revizuit, nu pentru că nu am vrut, ci pentru că nu am putut, ocupat fiind desigur cu sarcini multe şi care au mai multă prioritate..."

¹⁸ De musica 1,1 (l)P.L., voi. XXXII, c. 1081: Modus quipes est? — Pyrrhichius. — Quot temporum est? etc. ... „Cuvîntul modus ce picior este? — Pirih. — Din cîţi timpi? etc. ..."

¹⁹ Id., 6, 2 (2), c. 1163: Quamobrem tu cum quo mihi nune ratio est,familiaris meus, ut a corporeis ad incorporea transeamus, responde, si videtur, cum istum versum pronunciamur etc. ... „de vreme ce, prietene, tu eşti cel cu care discut, pentru ca să trecem de la lucruri materiale la cele imateriale, răspunde-mi, dacă eşti de acord, cînd pronunţăm acest vers etc. ..."

²⁰ Poate cu excepţia concluziei (6, 17 [59], c. 1193-l194), care ar putea foarte bine să fie şi ea o adăugire la cea de a doua ediţie.

■

,RETRACTATIO'

Argument: A. Sfîntul Augustin: 1. Măreţia sa. — 2. Convertirea. — 3. Cu­noştea Sfîntul Augustin limba greacă? — 4. Filozof sau teolog? — 5. înţe­lept sau mistic? — 6. Sensul spiritual al Scripturii. — 7. Aspectul social al culturii augustiniene. — 8. Problema lingvistică. — 9. Adevărata gîndire a lui Augustin. — 10. Cultură şi persoană.

B. Sfîrşitul culturii antice: 11. Valoarea reprezentativă a lui Augustin.

— 12. Noţiunea de decadenţă. — 13. Sfîntul Augustin ştia să compună.

— 14. False criterii ale decadenţei. — 15. Semnificaţiile limbajului.

— 16. Eşecul ştiinţei antice. — 17. Valoarea ambiguă a criticii curiozităţii.

— 18. Sfîntul Augustin nu e un decadent. — 19. Un bizantinism latin.

— 20. Renaşterea din secolul al IV-lea.

Să ne ierte cititorul că-i oferim reproducerea ca atare a unui text avînd deja o vechime de treisprezece ani¹, care, date fiind imperfecţiunile sale, n-ar fi meritat de bună seamă o asemenea onoare. A trebuit să cedăm unor exigenţe de ordin material — prilej de a medita asupra ambiguităţii ideii de progres, chiar şi tehnic: în epoca noastră, atît de mîndră totuşi de invenţiile ei mecanice, dificultăţile economice antrenează în fapt o decadenţă a nobilei arte a tiparului.

Autorul va îndrăzni să mărturisească sentimentul de uşurare pe care i l-a dat această constrîngere. După un atît de lung răstimp, n-ar fi fost de-ajuns simple retuşuri de amănunt, ci ar fi trebuit să se procedeze la o refacere completă a lucrării; e de înţeles că aş fi putut să preget în faţa unei atare întreprinderi. Aş vrea cel puţin ca lectorul să găsească în cele ce urmează mai mult decît un şir de corecturi materiale şi minimul de adăugiri devenite indispensabile. Mi s-a reproşat adesea că imit mai cu seamă defectele maestrului meu, Sfîntul Augustin²: fie-mi dar permis, de data asta, să-i urmez pilda în ceea ce are bun, ut opuscula mea cum quadam iudiciaria seve­ritate recenseam et quod me ojfendit velut censorio stilo denotem „pentru ca opusculele mele să le revizuiesc cu o severitate de judecător şi să notez cu un condei de cenzor ceea ce nu-mi place"³.

¹ Manuscrisul a fost terminat la Neapole, la 20 noiembrie 1936.

² „D. Marrou, întocmai ca Augustin însuşi, rezistă cu greu plăcerii de a face digre­siuni", scria, de pildă, revista iezuiţilor irlandezi Studies (voi. 28,1939, p. 515).

3 Sfîntul Augustin, Retractatiories, Prol. \,P. L., voi. XXXII, c. 583.

468

SFÎNTUL AUGUSTIN ŞI SFÎRŞITUL CULTURII ANTICE

Pentru această muncă de reexaminare, de retractatio, n-am primit din partea criticii un ajutor atît de mare cum s-ar putea crede; ea a fost, în ansamblu, mult prea binevoitoare faţă de ceea ce nu era, pînă la urmă, decît

0 lucrare de începător, redactată cam în pripă, cum se întîmplă adesea cu tezele de doctorat; prea pasivă, aş zice, critica a preferat să analizeze şi să înregistreze aportul cărţii mele, neangajînd un dialog constructiv cu autorul acesteia⁴.

I

După cum sugerează dubla articulaţie a titlului ei⁵, cartea de faţă a vrut să aducă o contribuţie simultană la două probleme distincte, deşi subor­donate : să determine buna înţelegere a Sfîntului Augustin însuşi şi să deslu­şească sfîrşitul culturii antice. Azi, sînt dator să subliniez (dat fiind că unii dintre cititorii mei s-au înşelat în privinţa asta) prin ce anume primul din aceste aporturi e indirect, parţial, necesarmente incomplet.

Interogîndu-l pe Sfîntul Augustin ca pe un martor al epocii în care a trăit, am căutat să pun în lumină tot ceea ce, în structura sa mentală şi în compor­tamentul său intelectual, provenea din mediul cultural în care gîndirea şi arta

1 se scăldau ca într-un lishid hrănitor (e fenomenul pe care am propus să-l numim „osmoză culturală"). N-am avut pretenţia să scriu un „Sfînt Augus­tin", o monografie care să-i zugrăvească portretul ca om şi să prezinte un inventar de ansamblu al gîndirii sale. Cartea mea a fost concepută ca o teză, aşadar ca o contribuţie la progresul ştiinţei, iar pentru o teză este important să aducă lucruri noi, să evite reproducerea de lucruri cunoscute, chiar dacă, procedînd aşa, trebuie să sacrifice preocupările de sinteză şi chiar şi legile echilibrului literar; în acest domeniu, cunoscut şi răscunoscut, al studiilor antice, o teză demnă de acest nume se va înfăţişa întotdeauna, mai mult sau mai puţin, ca un De diversis quaestionibus⁶.

Aşa se face că despre Sfîntul Augustin însuşi am tratat într-un mod nu numai parţial, ci şi cu totul exterior: unghiul din care-l abordam mă obliga

⁴ Am totuşi datoria şi plăcerea de a semnala excepţiile: un asemenea dialog au angajat cu mine A.- J. Festugiere şi P. Boyance, primul în Revue des etudes grecques (voi. 52, 1939, pp. 235-240), cel de-al doilea în Revue des etudes anciennes (voi. 47, 1945, pp. 142-l48 şipass., pp. 148-l52, în recenzia alăturată a tezei lui P. Courcelle). Am avut de asemenea mult de cîştigat meditînd asupra însemnării pe care regretatul Marc Bloch mi-a consacrat-o în Annales d'histoire sociale (voi. I, 1939, pp. 185-l87); din păcate (după cum cel dintîi a ţinut să recunoască), el nu era îndeajuns de familiarizat cu perioada şi cu problemele studiate pentru a putea da remarcilor sale precizia tehnică ce le-ar fi făcut pe deplin pertinente.

⁵ Şi după cum se precizează în „Introducere" (pp. 14-l5).

⁶ Astfel, capitolul consacrat originii artelor liberale (pp. 18l-l99) e un simplu excurs: subiectul tratat interesează mai mult istoria culturii elenistice şi romane (subiect reluat de mine în Histoire de l'education dans l'antiquite, Paris, 1948, pp. 243-256) decît pe Augustin şi sfîrşitul culturii antice!
„RETRACTATIO"

469

să las deoparte ceea ce era în el mai personal, original, serios, profund şi real. A trebuit să depun (pot să mărturisesc) un statornic efort de renunţare spre a-mi duce proiectul la bun sfîrşit, nelăsîndu-mă purtat de curentul ce m-ar fi dus în ape adînci; nu fără regret, de pildă, şi nu fără un anume senti­ment de profanare, a trebuit să mă mulţumesc să reţin, din cărţile lucrării De Musica asupra cărora meditasem, cu atîta folos, pentru edificarea mea personală⁷, doar o expunere aritmetică elementară şi o schemă dialectică.

Credeam că am dat, cînd s-a ivit prilejul, destule explicaţii privind con­trastul dintre această analiză, extrinsecă, a activităţii (behaviour) a lui Augus­tin şi sentimentul atît de profund ce mă-ncerca în faţa grandorii geniului său (pp. 67, 375¹⁸³, 377)⁸. Nu m-aş fi gîndit că vreunul dintre cititorii mei ar putea s-o conteste: bătrînii profesori pozitivişti care m-au format, oricît de puţin deschişi erau la valoarea permanentă a spiritului teologic, mă învăţa­seră să-l respect în autorul Cetăţii lui Dumnezeu pe unul dintre marii maeştri ai cugetării pe care i-a produs omenirea.

Iată de ce mă miră felul cum a folosit cartea mea Ch. Guignebert⁹: acope­rind-o de elogii, scoate totodată din lectura ei elementele unui veritabil pamflet împotriva Sfîntului Augustin, reţinînd aproape numai ceea ce poate părea defa­vorabil eroului meu, şi aceasta cu o părtinire ce merge uneori pînă la a deforma grav propria-mi mărturie¹⁰. El ajunge să formuleze judecăţi de felul:

⁷ După cum o atestă cărticica mea Trăite de la Musique selon l'esprit de saint Augustin, publicată (sub numele Henri Davenson) în Cahiers du Rhone, în 1942.

⁸ Referinţele prezentate astfel trimit la paginile primei ediţii [franceze].

⁹ într-un articol postum, care a avut straniul destin de a fi publicat deopotrivă de Revue historique (voi. 188-l89, 1940, pp. 403-413: Saint Augustin et la fin du monde antique, ă propos d'un ouvrage recent) şi de Revue de Vhistoire des religions (voi. 122, 1940, pp. 25-41: La culture antique et saint Augustin, ă propos d'un livre recent): ca şi titlurile, cele două texte nu diferă decît prin modificări de amănunt.

¹⁰ Astfel, art. cit. din Revue de Vhistoire des religions, p. 29: „retorica sa rămîne deopotrivă ireală şi convenţională în scolarismul ei" (p. 52); eu totuşi am subliniat (p. 80), urmîndu-l pe Nietzsche, valoarea estetică a retoricii clasice, izvor de frumuseţe formală (cf. în acelaşi sens şi în mod mai explicit, Histoire de l'education dans l'antiquite, pp. 28l-282); apoi, tot în Revue de Vhistoire des religions, p. 37: „retor, totuşi, în mod incurabil" (p. 540); mie mi se pare că această pagină spune aproape contrariul. Sau tot aşa, p. 30: „Unei ştiinţe propriu-zis inexistente - d. Marrou nu caută să ne convingă de contrariu - îi corespunde o erudiţie ce nu pare a fi mai valoroasă"; eu totuşi am insistat (pp. 133-l35) asupra valorii pozitive pe care o reprezentau curiositas şi mirabilia ca reacţie împotriva fizicii filozofilor... P. 31: „D. Marrou apreciază informaţia lui latină, în domeniul creştin, ca fiind remarcabil de întinsă; în ce mă priveşte, nu sînt la fel de convins, şi acest remarcabil s-ar cere definit cu precizie"; oare n-am făcut-o, la pp. 34l-342? Ch. Guignebert nu reţine însă decît mărturiile negative: el citează doar paginile precedente (pp. 340-342) spre a dovedi că „bagajul patristic al lui Augustin nu pare foarte substanţial" (Revue de l histoire des religions, p. 35). Sînt profund sensibil la doza de inelegantă pe care o comportă poate, din parte-mi, polemica cu un autor pe care am avut onoarea să-l am profesor şi a cărui memorie o respect; dar acest articol interpre­tează tot timpul propriile-mi judecăţi, prezumînd acordul meu cu respectivele interpretări,

470

SFÎNTUL AUGUSTIN ŞI SFÎRŞITUL CULTURII ANTICE

Cu toate acestea, el (d. Marrou) susţine, dacă l-am înţeles bine (p. 434), că Augustin reprezintă „una dintre cele mai viguroase minţi pe care le-a produs istoria"; îmi vine greu să subscriu fără rezerve la o judecată atît de optimistă, pentru că, la urma urmei, prin ce a manifestat, la drept vorbind, acest simplu „generalist" (p. 360) marea superioritate a geniului său asupra sărmanei culturi găunoase şi agonizante care l-a format şi pe care a practicat-o? A evadat el cu adevărat din ea? Citindu-l pe d. Marrou, n-ai zice¹¹.

Se poate; însă citindu-l pe Srîntul Augustin însuşi, nimeni nu se va îndoi de asta! Mă văd deci nevoit să-i rog pe noii mei cititori să nu caute în cartea mea altceva decît am declarat că am urmărit prin ea şi să nu rămînă la ea dacă vor să-şi facă o părere adecvată despre geniul episcopului din Hippona. Vom reveni mai jos la noţiunea de „literat al decadenţei", şi atunci voi avea prilejul să „retractez" mai multe din judecăţile mele dintîi. în măsura — e drept, mare — în care am decelat realmente în cultura lui Augustin lacune şi insuficienţe, se cuvine, simplu, trasă concluzia¹² că despre cultură nu trebuie să ne facem un naiv ideal enciclopedic: cineva poate fi un om mare şi fără a şti totul.

II

Un alt punct care necesită precizări este problema convertirii lui Augustin. Credeam că am luat îndeajuns de clar poziţie faţă de teza para­doxală a lui P. Alfaric, care contestă caracterul creştin al gîndirii lui Augustin în anii 386-387 şi pentru care „atît din punct de vedere moral, cît şi intelec­tual, el s-a convertit mai degrabă la neoplatonism decît la Evanghelie"¹³. Am făcut-o cu discreţia pe care mi-o impuneau delicateţea (nu-i niciodată plăcut să semnalezi greşelile unui om mai vîrstnic) şi complexitatea problemei (pp. 14¹³, 143¹⁰), dar mă mir că unul dintre cititorii mei a putut, după ce m-a citit, să scrie ca pe un lucru de la sine înţeles: „Cînd (Augustin) devine creştin, în 391..."; ce a fost Augustin începînd cu ziua de Paşti a anului 387 ? Mă văd nevoit să spun aici că aşez cartea lui P. Alfaric în categoria acelor „teze ambiţioase şi paradoxale" care „împovărează ştiinţa cu mormanul de contestări sub care urmează să fie curînd îngropate" (p. 15).

cum se întîmplă la p. 34: „încît am impresia că poate d. Marrou nu e în fond prea departe de felul cum văd eu lucrurile"; tot aşa, la p. 39 sau 41. Cine nu spune nimic acela con­simte : eu m-am simţit dator să protestez.

¹' Revue de l'histoire des religions, art. cit., p. 36.

¹² După cum d. Emile Brehier, preşedintele juriului în faţa căruia mi-arn susţinut teza, a subliniat cu prilejul şedinţei de susţinere.

¹³ Alfaric, L'evolution intellectuelle de saint Augustin, I. Du Manicheisme au Neo-plato-nisme, Paris, 1918, p. 399; de remarcat ciudăţenia acestei formulări, care elimină aspec­tul specific religios al convertirii.

„RETRACTATIO"

471

De treisprezece ani încoace, mormanul a tot crescut¹⁴, dar, dintre toate contestările, cea mai pertinentă este cea pe care o constituie însăşi tăcerea lui P. Alfaric: dînsul ne-a oferit în 1918 doar volumul I al unei lucrări ce trebuia să numere trei: e un lucru care trebuie subliniat ca deosebit de elocvent. Treizeci de ani nu i-au fost de-ajuns autorului ca să publice acel volum al II-lea, în care ar fi urmat să arate cum, în doisprezece ani, Augustin „trece de la filozofia neoplatoniciană, pentru care creştinismul nu era în ochii săi decît un substitut practic şi popular, la o credinţă catolică din ce în ce mai rigidă"¹⁵. Şi înţelegem de ce: dacă Augustin nu era catolic atunci cînd s-a botezat, nu văd cum s-ar putea stabili că a devenit mai tîrziu, fără a nărui argumentarea negativă din volumul I, argumentare falacioasă, ce mi se pare izvorîtă din acea confuzie dintre rigiditatea spiritului şi rigoarea metodei, elocvent denunţată odinioară de Peguy¹⁶. De fapt, această argumentare sfîrşeşte prin a atribui Sfîntului Augustin, în chip cu totul neverosimil, psihologia contemporanului şi vecinului său Synesios din Cyrene, episcop şi convertit fără voie! Nu Augustin, în 386, ci Synesios, către 410, e cel care vede în Cristos un „Platon al gloatelor"¹⁷, cel care alege după placul său

¹⁴ M. P. Garvey, Saint Augustine, Christian or Neoplatonist ? From His Retreat at Cassi-ciacum untilHis Ordination at Hippo, Dis. Milwaukee, 1939; U. Moricca, La conversione di S. Agostino, ap. // mondo classico (Torino), 1941, pp. 232-253. Mult mai rodnic mi se pare efortul depus de P. Courcelle de valorificare a mărturiilor pozitive de care dispunem din alte surse şi care permit mai buna înţelegere, confirmarea şi (în cîteva puncte de detaliu) corectarea mărturiei din Confesiuni: cf. Les premieres Confessions de saint Augustin, ap. Revue des etudes latines, voi. 2l-22, 1943-l944, pp. 155-l74; Plotin et saint Ambroise, sub tipar ap. Revue de philologie; îi datorăm lui P. Courcelle o mai bună cunoaştere a mediului milanez frecventat de Sfîntul Augustin: ea face să dispară antinomia creştinism-neoplatonism; simbioza, dacă nu şi sinteza celor două li se părea normală unor oameni ca Manlius Theodorus sau Simplicianus, fără a mai vorbi de Ambrozie însuşi: cf. P. Courcelle, Les lettres grecques en Occident, de Macrobe â Cassiodore, ed. a 2-a, Paris, 1948, pp. 122-l28, 164², 169⁷.

Despre Augustin şi neoplatonism, a se vedea de asemenea, în mod mai general: J. Ritter, Mundus Intelligibilis, eine Untersuchung zur Aufnahme und Umwandlung der neuplatonischen Ontologie bei Augustinus, Frankfurt, 1937; B. Switalski, Neoplatonizm a etyka Sw. Augustyna, Varşovia, 1938; J. Wytzes, Bemerkungen zu dem neuplatonischen Einfluss in Augustins De Genesi ad litteram, ap. Zeitschrift f. d. neutest. Wiss., 1940, pp. 137—151; S. Caramella, / Neoplatonici nelle Confessioni di S. Agostino, ap. Nuovo Didaskaleion (Catania), I, 1947, pp. 49-54. Şi, dintr-un alt punct de vedere, M. Gercken, Inhalt und Aufgabe in den Jugend-schriften Augustins, Osnabriick, 1939; R. Cadiou, Notes sur la premiere theologie de saint Augustin, ap. Recherches de sciences religieuses, voi. 27,1937, pp. 597-614.

¹⁵ Alfaric, op. c;f.,p. VIII.

¹⁶ în legătură cu elogiile aduse cu atîta naivitate de Ch. V. Langlois lucrării Saint Martin a lui Babut: „Acesta a dovedit clar ca lumina zilei că Sfîntul Martin era un fel de mitocan dubios şi detestabil etc." (L'argent, ed. minor, p. 78; şi mai ales: Uargent suite, pp. 114-l15).

¹⁷ Alfaric, p. 525; cf. Synesios, Ep. 105, P.G., voi. LXVI, c. 1488A: „Ce ar putea să aibă în comun poporul şi filozofia? Adevărul privitor la cele divine trebuie ţinut secret, căci gloata, n\r\6oq, are nevoie de altceva."

472

SFÎNTUL AUGUSTIN ŞI SFÎRŞITUL CULTURII ANTICE

printre articolele Crezului¹*, cel care se gîndeşte cu seriozitate să practice sacerdoţiul cu condiţia ca în forul său lăuntric să rămînă filozof, chiar de-ar fi în afară „filomit"¹⁹. în mod paradoxal, P. Alfaric şi-a identificat greşit eroul!

Să nu-şi închipuie adepţii întîrziaţi, de vor mai fi rămas, ai tezei sale că ar putea găsi sprijin în obiecţia ce mi-o opune A.-J. Festugiere²⁰: rolul recunoscut de Augustin cel de la Cassiciacum rugăciunii şi harului (pp. 152-l53) ar fi „un element specific religios, nu însă specific creştin sau augustinian". La care eu răspund, întîi, că incontestabila înrudire de accent dintre rugăciunile ermetice şi cea din Solilocvii I, 1 (2-6) nu trebuie să ne facă să uităm notele specific creştine ale acesteia²¹, iar apoi, şi mai ales, că problema nu este de a şti dacă-, în 386-387, Sfîntul Augustin a ezitat între creştinim şi o formă păgînă de ideal religios. El a făcut pasul decisiv: s-a înscris pentru botez. Problema este de a şti care e semnificaţia acestui de­mers, sau mai degrabă dacă are vreo semnificaţie, căci, din perspectiva în care se plasează P. Alfaric, această hotărîre, atît de mult timp întîrziată, apare cu totul absurdă. Pentru a-i infirma teza, trebuie, şi e suficient, să se iden­tifice în scrierile din „perioada filozofică" un accent specific religios: căci, dacă e religios, atunci este^N creştin.

Recunosc, fireşte, că Praesta mihi primum ut bene te rogem²² „dă-mi mai întîi puterea să te rog aşa cum se cuvine" nu este, în sine, foarte semni­ficativ, dar, pentru cine caută să reconstituie evoluţia psihologică a Sfîntului Augustin, nimic nu e mai revelator decît identificarea sub pana sa, încă de la finele anului 387, a unei formule anticipat şi atît de net antipelagiene (ba, mai mult, ea se opune chiar şi ideii care va constitui mai tîrziu teza funda­mentală a aşa-numitului semipelagianism).

III

Singurul capitol care, din chiar momentul apariţiei, a stîrnit vii discuţii şi, drept urmare, necesită azi o punere la punct deosebit de atentă este cel pe

¹⁸ Se ştie că Synesios refuza să renunţe la ideea preexistentei sufletului, să admită sfîrşitul lumii şi învierea trupurilor: ibid., c. 1485B.

¹⁹ Ibid., c. 1488A: 5woduriv âv kpăaGca, xâ uev oîkoi (piXoao^v, m 5' e^co (piXou-uGwv „aş putea îndeplini funcţia sacerdotală, rămînînd pe dinăuntru filozof, iar în afară filomit".

²⁰ Revue des etudes grecques, voi. 52, 1939, pp. 327-328.

²¹ Credinţă, speranţă şi iubire: