Blaise Pascal

Scriptura care cunoaşte cel mai bine lucrurile lui Dumnezeu nu procedează aşa. Ea ne spune, dimpotrivă, că Dumnezeu este un Dumnezeu ascuns şi că, de la pervertirea naturii, el i-a lăsat într-o orbire din care nu pot ieşi decât prin Iisus Christos, în afara căruia orice comunicare cu Dumnezeu este imposibilă: Nemo novit Patrem nisi Filius, et cui, voluerit Filius revelare1.

Acelaşi lucru îl găsim şi în Scriptură când ne face să băgăm de seamă, în atâtea locuri, că cei care-l caută pe Dumnezeu îl vor găsi. Despre lumina lui nu se vorbeşte ca despre „lumina zilei în plină amiază”. Nu se spune deloc că cei care caută lumina în plină amiază sau apa în mare chiar o vor găsi. Se înţelege că evidenţa lui Dumnezeu nu este de acest fel în natură, Şi tot ea ne spune într-un loc: Vere tu es Deus absconditus2.

— Este un lucru de admirat că niciodată un autor canonic nu s-a folosit de natură pentru a dovedi existenta lui Dumnezeu. Toţi încearcă să ne convingă pur şi simplu. David, Solomon etc. nu au spus niciodată; „Nu există vid, deci există Dumnezeu”. Erau probabil mult mai înţelepţi decât cei mai înţelepţi dintre cei care au venit după ei şi care s-au folosit toţi de aceşti înaintaşi. Iată un lucru foarte important.

— Dar nu spuneţi chiar voi că cerul şi păsările sunt mărturia existenţei lui Dumnezeu?

— Nu.

— Şi nu acelaşi lucru spune şi religia voastră?

— Nu, chiar dacă e adevărat, într-un sens, pentru câteva suflete cărora Dumnezeu le-a dat lumina, pentru cei mai mulţi este fals.

— Există trei mijloace de a dobândi credinţa: raţiunea, tradiţia şi harul. Religia creştină, singura care se bucură de raţiune, nu-şi recunoaşte drept fii adevăraţi pe cei care cred, dar sunt lipsiţi de har. Şi aceasta nu pentru că ea exclude raţiunea şi tradiţia, dimpotrivă, dar trebuie să-ţi deschizi mintea în faţa mărturiilor, să le confirmi prin tradiţie şi să te supui, prin umilinţa harului, care numai el poate să dea adevăratul şi mântuitorul efect: Ne evacuetur crux Christi3.

— Ordine – După scrisoarea „să-l căutăm pe Dumnezeu” să scriem scrisoarea despre „înlăturarea obstacolelor”, care conţine discursul despre „maşină”, pregătirea maşinii, căutarea prin raţiune.

— Ordine.

— O scrisoare de exhortaţie adresată unui prieten pentru a-l îndemna să caute.

— Şi va răspunde: „Dar la ce-mi va folosi să caut? Tot nu-mi apare nimic”. Să-i răspund: „Nu dispera” – Iar el îmi va răspunde că va fi fericit să găsească puţină lumină; dar, chiar în virtutea acestei religii, şi când ar crede, tot nu-i va folosi la nimic şi atunci mai bine nu mai caută.

— La acestea îi răspund: Maşina.

— Scrisoarea care să sublinieze utilitatea mărturiilor prin maşină.

— Credinţa este altceva decât mărturia: una este umană, cealaltă este un dar al lui Dumnezeu. Justus ex fide vivit4: această credinţă Dumnezeu însuşi o aşază în inimă, iar mărturia este adesea un instrument al ei, fides ex auditu, dar credinţa este în inimă şi spune nu scio, ci credo5.

— A-ţi pune speranţele în lucruri formale înseamnă a fi superstiţios, dar e o trufie să nu vrei să te supui lor.

— Semnele exterioare trebuie să fie în acord cu interiorul nostru pentru a-l dobândi pe Dumnezeu. Adică să ne aşezăm în genunchi, să ne rugăm cu buzele etc., pentru ca omul orgolios care n-a vrut să se supună lui Dumnezeu să fie acum supus făpturii. A aştepta ajutor de la aceste semne exterioare înseamnă a fi superstiţios, a nu dori să te uneşti cu interiorul înseamnă a fi trufaş.

— Celelalte religii, cum ar fi cele păgâne, sunt mai populare, căci sunt alcătuite numai din semne exterioare; dar ele nu sunt pentru oameni învăţaţi. O religie pur intelectuală ar fi mai pe măsura celor învăţaţi, dar n-ar fi de folos poporului. Numai religia creştină este pe măsura tuturor, fiind alcătuită din semne exterioare în acord cu credinţa interioară. Ea ridică poporul spre interior şi-i obligă pe trufaşi să se supună semnelor exterioare; şi nu există perfecţiune fără amândouă, pentru că poporul trebuie să înţeleagă spiritul celor scrise, iar învăţaţii să-şi supună spiritul celor scrise.

— Căci nu trebuie să ne înşelăm: noi suntem automat şi spirit în acelaşi timp şi de aici vine faptul că nu numai demonstraţia este instrumentul prin care reuşim să convingem. Cât de puţine lucruri sunt demonstrate! Mărturiile nu conving decât spiritul. Prin tradiţie, mărturiile noastre devin cele mai puternice şi mai demne de crezare: ea înclină automatul care antrenează spiritul fără să-şi dea seama. Cine a demonstrat vreodată că mâine va fi o altă zi şi că vom muri? Şi ce poate fi mai evident? Numai tradiţia ne-a convins; ea face posibilă existenţa atâtor creştini, turci, păgâni, din ea se nasc meseriile, soldaţii etc. (credinţa se primeşte în botezul creştinilor mai mult decât în cel al turcilor). În sfârşit, trebuie să recurgem la tradiţie de îndată ce spiritul a văzut unde se află adevărul, pentru a ne adăpa din ea şi a ne umple de o credinţă care ne scapă în fiecare clipă; să avem mereu toate mărturiile în faţa ochilor ar fi prea complicat: trebuie să ne dobândim o credinţă mai puţin împovărătoare, una obişnuită care, fără constrângere, fără artă, fără argumente, ne îndeamnă să credem şi înduplecă toate puterile noastre spre această credinţă, în aşa fel încât sufletul nostru s-o primească firesc. Când nu crezi decât prin forţa convingerii, iar automatul este înclinat să creadă contrariul, nu e destul. Trebuie deci să convingem întru credinţă cele două atribute: spiritul, prin temeiuri, pe care e suficient să le vadă o singură dată în viaţă; şi automatul, prin tradiţie, neîngăduindu-i să încline spre contrar. Inclina cor meum, Deus6.

Raţiunea acţionează cu lentoare, cu atâtea viziuni, asupra atâtor principii care trebuie să fie mereu prezente, altfel în fiecare clipă ea poate să slăbească sau să se rătăcească în lipsa tuturor principiilor prezente deodată. Sentimentul nu acţionează astfel; el se manifestă într-o clipă şi este mereu gata să acţioneze. Trebuie deci să ne întemeiem credinţa pe sentiment; altfel, ea va fi întotdeauna şovăielnică.

— Două excese: a exclude raţiunea şi a nu admite decât raţiunea.

— Nu sunt rare ocaziile în care lumea ar trebui mustrată pentru prea multă supunere. E un viciu firesc, ca incredulitatea, şi la fel de primejdios: superstiţia.

— Pietatea se deosebeşte de superstiţie.

A împinge pietatea până la superstiţie înseamnă a o distruge. Ereticii ne reproşează această supunere superstiţioasă, dar ceea ce ei ne reproşează…

Impietatea de a nu crede în Euharistie pentru faptul că nu se vede.

Superstiţia de a crede în precepte. Credinţa etc.

— Există puţini creştini adevăraţi chiar în credinţă. Sunt mulţi care cred, dar numai în superstiţie. Sunt mulţi care nu cred, din libertinaj. Sunt puţini cei care nu fac parte din niciuna din aceste categorii.

Nu mă refer la cei care trăiesc în adevărata pietate a moravurilor şi nici la toţi cei care cred dintr-un sentiment al inimii.

— Nu există decât trei feluri de persoane: unele care-l slujesc pe Dumnezeu, pentru că l-au găsit: alţii care se străduiesc să-l caute pentru că nu l-au găsit; ceilalţi sunt cei care nu-l caută pentru că nu l-au găsit. Primii sunt raţionali şi fericiţi, ultimii sunt nebuni şi nefericiţi, cei din mijloc sunt nefericiţi, dar rezonabili.

— Unus quisque sibi Deum fingit7.

Dezgustul.

— Lumea obişnuită are puterea să nu se gândească la ceea ce nu vrea să se gândească; „Nu vă gândiţi la vorbele lui Mesia”, zicea evreul fiilor săi. Adesea şi ai noştri fac la fel. Astfel se conservă falsele religii şi pentru mulţi oameni chiar cea adevărată.

Dar sunt şi din cei care nu se pot stăpâni să nu se gândească şi se gândesc cu atât mai mult cu cât li se interzice. Aceştia se leapădă de falsele religii, şi chiar de cea adevărată, dacă nu găsesc temeiuri solide.

— Ei se ascund în mulţime şi cheamă numărul în ajutor. Tumult.

Autoritate.

— Nu tot ce auziţi trebuie să devină temei de crezământ: să nu credeţi nimic dacă nu dobândiţi starea în care să fiţi de parcă n-aţi fi auzit nimic.

Acordul cu voi înşivă şi vocea permanentă a raţiunii, a voastră, nu a altora, trebuie să vă ducă spre credinţă.

Credinţa e atât de importantă! O sută de contradicţii pot fi adevărate.

Dacă antichitatea ar fi temeiul credinţei, care era temeiul celor vechi? Dacă ar fi pierit şi consimţământul general şi oamenii?

Falsa umilinţă, orgoliu.

Ridicaţi vălul. Vă străduiţi în zadar; veţi crede, veţi nega şi vă veţi îndoi, orice aţi face. Să nu avem oare o regulă? Considerăm că animalele fac bine ceea ce fac. Să nu fie o regulă după care să-i judecăm şi pe oameni?

A nega, a crede şi a se îndoi înseamnă pentru un om ceea ce înseamnă alergatul pentru un cal.

Pedeapsa pentru cei care păcătuiesc, greşeală.

— Cei care nu iubesc adevărul se folosesc de pretextul contestaţiei, de numărul mare al celor care-l neagă. Şi astfel greşeala lor vine din aceea că ei nu iubesc adevărul sau caritatea; dar nu pot fi iertaţi pentru asta.

— Superstiţie. – şi desfrânare.

Scrupule.

— Dorinţe rele.

Teamă rea:

Teama care vine nu din credinţa în Dumnezeu, ci din îndoiala dacă există sau nu. Teama cea bună vine din credinţă – teama cea rea vine din îndoială. Teama bună unită cu speranţa, pentru că ea naşte credinţa şi pentru că omul speră în Dumnezeul în care crede; – Teama cea rea, unită cu disperarea, pentru că ne temem de Dumnezeu în care nu credem. Unii se tem să nu-l piardă – alţii se tem să-l găsească.

— O minune, se spune, mi-ar întări credinţa”. Se spune aşa tocmai pentru că minunea nu se vede. Luminile naturale, văzute de departe, par să ne mărginească vederea; dar când ajungem în acel loc, putem vedea mult mai departe. Nimic nu opreşte volubilitatea spiritului. Nu există, se spune, regulă care să nu aibă o excepţie, nici adevăr oricât de general să nu aibă o latură în care acesta să lipsească. E de ajuns ca el să nu fie absolut universal pentru a ne oferi prilejul de a-i aplica excepţia şi de a spune: „Nu e întotdeauna adevărat: deci sunt şi cazuri în care nu e adevărat”. Nu ne mai rămâne decât să demonstrăm că acest caz este adevărat; şi ar trebui să fim foarte stângaci sau foarte nefericiţi să nu găsim puţină lumină.

— Nu ne săturăm niciodată să mâncăm şi să dormim în fiecare zi, pentru că foamea revine ca şi somnul; fără ele ne-am plictisi. Tot la fel, dacă nu ne e foame de lucrurile spirituale, ne plictisim. Foamea de dreptate: a opta fericire.

— Credinţa vorbeşte bine despre ceea ce simţurile ascund, dar nu împotriva a ceea ce văd acestea. Credinţa este deasupra, nu împotrivă.

— Câte lunete ne-au descoperit astre care nu existau pentru filosofii dinaintea noastră. Se critică deschis sfânta Scriptură cu privire la numărul de stele, spunându-se: „Nu există decât o mie douăzeci şi două, am aflat”.

Există ierburi pe pământ; le vedem.

— De pe lună nu se văd.

— Şi peste ierburi peri şi în aceşti peri, animăluţe! Dar după aceea nimic:

— O, îngâmfatule!

— Mixturile sunt compuse din elemente; dar elementele, nu.

— O, îngâmfatule, iată un lucru delicat. Nu trebuie să spunem că există ceea ce nu se vede. Trebuie deci să spunem ca ceilalţi, dar să nu gândim ca ei.

— Ultimul demers al raţiunii este să recunoască existenţa unei infinităţi de lucruri care o depăşesc: ea e slabă dacă nu ajunge să recunoască acest lucru.

Dacă lucrurile naturale o depăşesc, ce să mai spunem de cele supranaturale.

— Supunere.

— Trebuie să ştii să te îndoieşti la vreme, să te arăţi sigur la vreme şi să te supui la vreme. Cine nu procedează astfel nu înţelege forţa raţiunii. Există unii care nu vor să ţină cont de aceste trei principii, fie arătându-se siguri, ca şi cum totul ar fi fost demonstrat, lipsiţi fiind de ştiinţa demonstraţiei, fie îndoindu-se de toate, neştiind când trebuie să se supună, sau supunându-se la toate, lipsiţi de ştiinţa de a judeca.

— Supunerea şi folosirea raţiunii, acesta este adevăratul creştinism.

— Sfântul Augustin: raţiunea nu s-ar supune niciodată dacă n-ar considera că sunt împrejurări în care trebuie să se supună. Este deci drept să se supună când consideră ea că trebuie să se supună.

— Înţelepciunea ne trimite la copilărie: Nisi l'efficiamini sicut parvuli8.

— Nimic nu e mai conform cu raţiunea decât această dezavuare a raţiunii.

— Dacă am supune totul raţiunii, religia noastră n-ar avea nimic misterios şi supranatural. Dacă am nesocoti principiile raţiunii, religia noastră ar fi absurdă şi ridicolă.

— Orice raţionament al nostru se reduce când cedăm sentimentului. Dar fantezia este asemănătoare şi contrară în acelaşi timp sentimentului, în aşa fel încât nu putem distinge între aceste două contrarii. Unul spune că sentimentul meu este fantezie, celălalt că fantezia lui este sentiment. Ar trebui să existe o regulă. Ni se oferă raţiunea, dar ea este manevrabilă în toate sensurile; şi astfel nu mai găsim niciunul.

— Oamenii confundă adesea imaginaţia cu inima; şi cred că s-au convertit imediat ce s-au gândit să se convertească.

— Domnul de Roanez spunea: „ Luminile raţiunii îmi vin după aceea, dar mai întâi un lucru îmi place sau mă tulbură fără să ştiu de ce şi mă tulbură chiar prin acea raţiune pe care o voi descoperi după aceea.” Dar eu cred că nu era tulburat de acele raţiuni pe care avea să le descopere mai apoi, ci că nu găsea acele raţiuni pe care avea să le descopere mai apoi, tocmai pentru că-l tulburau.

— Inima îşi are raţiunile sale pe care raţiunea nu le cunoaşte: se vede dintr-o mulţime de lucruri. Spun că inima iubeşte fiinţa universală la un mod firesc şi se iubeşte pe sine tot la un mod firesc, după cât o ţin puterile, dar se îndârjeşte împotriva uneia sau alteia, la alegere. Aţi respins una şi aţi păstrat-o pe cealaltă: vă iubiţi pe voi înşivă din raţiune?

— Inima îl simte pe Dumnezeu şi nu raţiunea. Iată ce este credinţa: Dumnezeu vădit inimii nu raţiunii.

— Credinţa este un dar de la Dumnezeu: nu credeţi ceea ce se spune că este un dar al raţiunii. Celelalte religii nu spun acest lucru despre credinţa lor: ele nu se bazează decât pe raţiune pentru a ajunge la credinţă, care nu duce totuşi spre ea.

— Ce distanţă este între a-l cunoaşte pe Dumnezeu şi a-l iubi!

— Inimă, instinct, principii.

— Cunoaştem adevărul nu numai prin raţiune, ci şi prin inimă: prin inimă cunoaştem primele principii şi în zadar raţiunea încearcă să le combată. Pyrrhonienii care nu aveau decât acest scop se străduiau zadarnic. Ştim că nu visăm; oricât de neputincioşi am fi s-o dovedim prin raţiune, această neputinţă nu demonstrează decât slăbiciunea raţiunii noastre, dar nu şi nesiguranţa tuturor cunoştinţelor noastre, cum pretind ei. Căci cunoaşterea primelor principii, cum ar fi spaţiul, timpul, mişcarea, numărul, este la fel de sigură ca oricare principiu pe care ni-l oferă raţiunea. Pe această cunoaştere a inimii şi a instinctului trebuie să se sprijine raţiunea şi să-şi întemeieze discursul. (Inima simte că există trei dimensiuni în spaţiu şi că numerele sunt infinite; iar raţiunea demonstrează apoi că nu există două numere pătrate din care unul să fie dublul celuilalt. Principiile se simt, propoziţiile se demonstrează; şi totul cu certitudine, deşi pe căi diferite.) Şi este la fel de inutil şi de ridicol ca raţiunea să ceară inimii dovezi despre primele principii, dorind să adere la ele, cât ar fi de ridicol pentru inimă să ceară raţiunii un sentiment despre toate aserţiunile pe care le demonstrează, dorind şi ea să se împărtăşească din ele.

Această neputinţă nu ne poate sluji decât la umilirea raţiunii care ar vrea să judece totul, dar nu şi la combaterea certitudinii, ca şi cum numai raţiunea ar fi capabilă să ne instruiască. Să dea Dumnezeu să nu simţim niciodată nevoia decât de a cunoaşte totul prin instinct şi sentiment! Dar natura ne-a refuzat acest dar; nu ne-a dat decât foarte puţine cunoştinţe în acest fel; celelalte nu pot fi dobândite decât prin raţiune.

Iată de ce, cei cărora Dumnezeu le-a dat religia prin sentimentul inimii sunt mult mai fericiţi şi mai convinşi. Dar cei cărora nu li s-a dat, nu le-o putem oferi decât prin raţionament, aşteptând ca Dumnezeu să le-o dea prin sentimentul inimii, fără de care credinţa nu e decât omenească şi inutilă pentru mântuire.

— Ordine. Împotriva obiecţiei că Scriptura nu are o ordine.

— Inima îşi are ordinea ei; spiritul pe a sa, din principiu şi prin demonstraţie. Inima are o alta. Nu dovedim că trebuie să fim iubiţi expunând metodic cauzele iubirii; ar fi ridicol.

Iisus Christos, Apostolul Pavel lucrau în ordinea carităţii, nu a spiritului. Căci ei voiau să înflăcăreze nu să instruiască. La fel şi Sfântul Augustin. Această ordine constă în principal în dezvoltarea fiecărui punct, raportat întotdeauna la scop, pentru a nu-l pierde din vedere niciodată.

— Nu vă miraţi văzând persoane simple crezând fără să raţioneze. Dumnezeu le-a dat iubire pentru el şi ura împotriva lor înşişi. Inima lor se înduplecă spre credinţă. Nu vom crede niciodată cu o credinţă utilă şi întemeiată dacă Dumnezeu nu ne înduplecă inima, dar vom crede imediat ce el ne va îndupleca inima. David ştia bine acest lucru când spunea: inclina cor meum, Deus în [testimonia tua]9.

— Religia e pe măsura tuturor spiritelor. Unii se opresc doar la întemeierea ei şi această religie este de aşa natură că numai această întemeiere este destul pentru a-i dovedi adevărul. Alţii ajung până la apostoli. Cei mai învăţaţi până la începuturile lumii. Îngerii o văd şi mai bine şi mai de departe.

— Cei care cred fără să fi citit Testamentele au o dispoziţie interioară de mare sfinţenie şi tot ceea ce aud zicându-se despre religia noastră este conform cu lăuntrul lor. Ei simt că Dumnezeu i-a făcut şi nu vor să-l iubească decât pe el, urându-se doar pe ei înşişi, simţind că forţa nu se află în ei; că sunt incapabili să meargă în întâmpinarea lui Dumnezeu şi că, dacă Dumnezeu nu vine la ei, ei nu pot comunica în nici un fel cu el. Şi aud spunându-se în religia noastră că nu trebuie să-l iubim decât pe Dumnezeu şi să nu ne urâm decât pe noi; dar, că, fiind toţi pervertiţi şi nedemni în faţa lui Dumnezeu, Dumnezeu s-a făcut om pentru a se uni cu noi. Nici nu trebuie mai mult pentru a-i convinge pe oamenii care au această înclinaţie în inima lor ştiindu-şi datoria şi neputinţa.

— Cei pe care-i considerăm creştini, dar care nu cunosc profeţiile şi mărturiile judecă la fel de bine ca şi cei care au aceste cunoştinţe. Ci judecă prin inimă, cum ceilalţi judecă prin spirit. Dumnezeu însuşi îi înduplecă spre credinţă, de aceea credinţa lor e atât de profundă.

Mărturisesc că un asemenea creştin, care crede fără mărturii, nu va avea argumente pentru a convinge un necredincios care va spune acelaşi lucru despre sine; dar cei care cunosc mărturiile religiei vor dovedi că acest credincios este un veritabil hăruit de Dumnezeu, chiar dacă el nu o poate dovedi singur.

Căci dacă Dumnezeu spune în profeţiile sale (care sunt neîndoielnic profeţii) că, sub domnia lui Iisus Christos, el îşi va umple popoarele de duhul său şi că fiii, fiicele şi copiii Bisericii vor profetiza, netăgăduit că duhul lui Dumnezeu este peste aceştia şi nu peste ceilalţi.

— În loc să vă plângeţi de faptul că Dumnezeu se ascunde, slăviţi-l pentru câte vi s-au descoperit; şi să-l mai slăviţi că nu s-a descoperit în faţa acelor învăţaţi trufaşi, nedemni de a cunoaşte un Dumnezeu atât de sfânt.

Cunosc două feluri de persoane: unii au inima umilită şi care iubesc smerenia pe orice treaptă a spiritului s-ar afla, fie în sus, fie în jos; şi cei care au destul spirit pentru a vedea adevărul, oricât de multe lucruri le-ar sta împotrivă.

— Mărturie. – 1. Religia creştină, prin temeiul ei, prin ea însăşi atât de temeinic aşezată, atât de blândă, fiind atât de contrară naturii. 2. Sfinţenia, înălţarea şi umilinţa unui suflet creştin. 3. Minunile sfintei Scripturi. 4. Iisus Christos, îndeosebi. 5. Apostolii, îndeosebi. 6. Moise şi profeţii, îndeosebi. 7. Poporul evreu. 8. Profeţiile. 9. Perpetuitatea: nici o religie nu are perpetuitate. 10. Doctrina care e temeiul a toate. 11. Sfinţenia acestei legi. 12. Prin conduita lumii.

Este de netăgăduit că, după toate acestea, omul nu trebuie să refuze, judecând ce este viaţa şi ce este această religie, chemarea de a o urma când inima lui se umple de această chemare şi nimeni nu poate găsi vreun motiv să-i ia în râs pe cei care o urmează.

— Mărturiile religiei.

— Morala, învăţătura, Minunile, Profeţiile, Simbolurile.

Secţiunea a V-a.

Dreptatea şi temeiul efectelor

— În scrisoarea Despre nedreptate se poate relata gluma fraţilor întâi născuţi, cărora le revine totul. „Prietene, te-ai născut de partea aceea a muntelui; este deci drept ca fratele dumitale întâi-născut să primească totul.” „De ce vrei să mă ucizi?”

— El locuieşte dincolo de apă.

— De ce vrei să mă ucizi?” – „Ei, de ce! nu locuieşti dincolo de apă? Prietene, dacă ai locui pe această parte a apei, eu aş fi un asasin şi ar fi nedrept să te ucid: dar pentru că locuieşti dincolo de apă, eu sunt un erou şi fapta mea e dreaptă.”

— Pe ce va întemeia el administrarea lumii pe care vrea s-o conducă? După capriciul fiecărui individ în parte? Ce confuzie! După dreptate? Dar nu o cunoaşte.

Fireşte, dacă ar cunoaşte-o, n-ar fi stabilit această maximă, cea mai generală dintre toate cele care circulă printre oameni, ca fiecare să-şi urmeze moravurile ţării lui; dar numai strălucirea unei veritabile echităţi ar fi supus toate popoarele, iar legislatorii n-ar fi luat drept model, în locul acestei dreptăţi permanente, fanteziile şi capriciile perşilor sau ale germanilor. Am fi văzut-o cultivată de toate statele lumii şi în toate timpurile, în loc să nu vedem niciodată nimic, fie drept, fie nedrept, care să nu-şi schimbe calitatea schimbându-şi climatul. Trei grade mai sus, spre Pol, răstoarnă întreaga jurisprudenţă; un meridian decide adevărul: în câţiva ani de stăpânire, legile fundamentale se schimbă; dreptul îşi are epocile sale, intrarea lui Saturn în Leu marchează originea unei crime. Ridicolă justiţie pe care o mărgineşte un râu! Adevăr dincolo de Pirinei, eroare dincoace de ei!

Unii mărturisesc că dreptatea nu se află în aceste obiceiuri, că ea rezidă în legile naturale, cunoscute în toate ţările. Fireşte, ei ar putea susţine cu îndârjire această idee, dacă, în temeritatea hazardului care a răspândit legile umane, am fi întâlnit măcar una care să fie universală; dar, ca o ironie, capriciul omului s-a diversificat atât de mult că nu mai există niciuna: furtul, incestul, uciderea copiilor şi a părinţilor, toate şi-au avut locul lor printre faptele virtuoase. Există ceva mai de râs decât faptul că un om poate să aibă dreptul de a mă ucide numai pentru că locuiesc dincolo de apă, iar prinţul lui se ceartă cu al meu, chiar dacă eu nu am nimic de împărţit cu el? Există, fără îndoială, legi naturale; dar această măreaţă raţiune pervertită a pervertit totul: Nihil amplius nostrum est; quod nostrum dicimus, artis est. Ex senatus consultis et plebiscitis crimina exercentur. Ut olim vitiis, sic nune legibus laboramus1.

Din această confuzie apare faptul că unul zice că esenţa justiţiei este autoritatea legislatorului, celălalt dispoziţia suveranului, altul tradiţia prezentă; dar cel mai sigur este următorul lucru: nimic, urmând numai raţiunea, nu e drept în sine, totul se clatină cu timpul. Tradiţia stabileşte echitatea, din singurul motiv că este primită de la înaintaşi. Acesta este temeiul mistic al autorităţii sale. Cine încearcă s-o readucă la principiul său, o distruge. Nimic nu e mai fals decât aceste legi care nasc mereu erorile; cine li se supune crezând că sunt drepte, ascultă de justiţia pe care şi-o imaginează, dar nu de esenţa legii: ea este pur şi simplu redusă la sine; ea este doar o lege şi nimic altceva. Cine va vrea să-i studieze motivaţia o va găsi atât de slabă şi de superficială că, dacă nu e obişnuit să contemple minunile imaginaţiei umane, se va mira că un secol întreg i-a putut oferi atâta strălucire şi respect. Arta răzvrătirii, a tulburării statelor constă în şubrezirea tradiţiilor stabilite, în cercetarea izvoarelor, pentru a le pune în evidenţă lipsa de autoritate şi de dreptate. „Trebuie, se spune, să recurgem la legile fundamentale şi primitive ale statului pe care o tradiţie nedreaptă le-a înlocuit. Acesta e un joc dinainte pierdut: nimic nu va fi drept, o dată pus în această balanţă. Şi totuşi poporul pleacă urechea la astfel de discursuri. De îndată ce devine conştient de acest lucru, poporul scutură jugul, iar cei mari profită pentru a-l ruina pe el şi pe acei curioşi examinatori ai unor tradiţii primite. Dar, printr-un defect contrar, unii oameni cred că sunt îndreptăţiţi să facă tot ceea ce nu e conform cu o tradiţie. Iată de ce, cei mai înţelepţi dintre legislatori spuneau că, pentru binele lor, oamenii trebuie adesea înşelaţi. Şi un altul, bun politician: Cum veritatem qua leberetur ignoret, expedit quod fallatur2. Ei nu trebuie să simtă că adevărul a fost uzurpat: un adevăr care a fost introdus odinioară fără motiv şi care a devenit mai apoi rezonabil: trebuie să-i facem pe oameni să privească acest adevăr ca fiind autentic, etern, să-i ascundem începuturile, altfel îl vom vedea dispărând foarte repede.