Blaise Pascal

El îi va mai vorbi de toate marile minuni relatate în această carte; şi, cum acestea sunt de o profundă consecvenţă cu religia propovăduită, el va dovedi că nu e posibil să nu fie adevărate, nu numai prin autoritatea cărţii care le conţine, ci şi prin toate împrejurările care le susţin şi care le fac demne de crezare.

Îl va face să mai vadă cât de simbolică este legea lui Moise: tot ceea ce li s-a întâmplat evreilor n-a fost decât figurarea adevărurilor desăvârşite o dată cu venirea lui Mesia, iar vălul care acoperea aceste simboluri fiind ridicat, îi va fi uşor să vadă realizarea şi desăvârşirea lor în cei care l-au primit pe Iisus Christos.

Domnul Pascal s-a străduit apoi să dovedească adevărul religiei prin profeţii; asupra acestui subiect, el a stăruit mai mult decât asupra altora. Cum se ocupase mult de această chestiune şi cum avea o viziune proprie asupra ei, el le va explica într-o manieră extrem de inteligibilă: le va descifra sensul şi urmările cu o uimitoare uşurinţă, reuşind să le reliefeze în toată lumina şi forţa lor.

Se va opri apoi la apostoli; şi pentru a face evident adevărul credinţei lor, răspândite de ei pretutindeni, după ce va stabili că ei nu puteau fi acuzaţi de minciună decât bănuind că erau vicleni sau că ei înşişi fuseseră înşelaţi, va demonstra cu claritate că niciuna, nici cealaltă dintre supoziţii nu era posibilă.

În sfârşit, neuitând nimic din ceea ce putea servi adevărului istoric evanghelic, va face superbe observaţii chiar asupra Evangheliei, despre stilul evangheliştilor şi despre persoane, dintre care despre apostoli şi scrierile lor în mod special, despre numărul uimitor de minuni, despre martiri şi sfinţi; într-un cuvânt despre toate căile prin care religia creştină s-a stabilit pe deplin, şi chiar dacă nu a avut răgazul, într-un simplu discurs, să trateze pe îndelete un subiect atât de vast, cum proiecta s-o facă în opera sa, a spus totuşi destul pentru a-i convinge că toate acestea nu puteau fi opera oamenilor şi că numai Dumnezeu a putut conduce desfăşurarea atâtor efecte diferite, toate concurând în mărturisirea de netăgăduit a unei religii pe care el însuşi a întemeiat-o printre oameni.

Iată, în substanţă, principalele lucruri despre care el s-a străduit să vorbească în discursul său pe care nu l-a prezentat celor care-l ascultau decât ca pe un rezumat al unei vaste opere la care medita, şi numai prin intermediul unuia dintre cei prezenţi am reuşit să aflăm, de puţină vreme, ceea ce v-am relatat.

Se va vedea printre fragmentele pe care le oferim marelui public ceva din acest mare proiect al domnului Pascal, dar se va vedea foarte puţin. Şi chiar lucrurile pe care le vom descoperi sunt atât de imperfecte, de o întindere atât de mică şi atât de puţin prelucrate că nu pot da decât o idee aproximativă despre maniera în care ar fi vrut el să le trateze.

În rest, nu trebuie să ne mirăm dacă, în puţinul pe care-l oferim, n-am păstrat ordinea şi rânduiala sa în distribuţia materialului. Cum nu există nici o rânduială, e inutil să păstrăm o anumită ordine; ne-am mulţumit să le dispunem în maniera pe care am crezut-o cea mai proprie şi mai convenabilă pentru materialul pe care-l avem. Sperăm că vor fi puţine persoane care, după ce vor înţelege bine scopul domnului Pascal, să nu suplinească ele însele lipsa acestei ordini şi, cercetând cu atenţie diversele materiale cuprinse în aceste fragmente, să nu înţeleagă unde ar trebui ele să se afle, urmând ideea celui care le-a scris.

Dacă măcar am avea scris acel lung discurs, în maniera în care a fost el rostit, ne-am putea consola de pierderea acestei opere şi am putea spune că avem cel puţin, chiar imperfect, un model. Dar Dumnezeu n-a îngăduit să ne rămână nimic; la puţin timp după aceea, s-a îmbolnăvit de o apatie şi o slăbiciune care au durat patru ani din viaţa sa şi, cu toate că nu erau evidente şi nu-l obligau să stea la pat sau închis în casă, îl necăjeau mult, făcându-l incapabil să se ocupe de ceva; cea mai mare grijă şi preocupare ale celor din preajma lui erau să-l distragă de la scris şi chiar de la a vorbi despre ceva care ar fi cerut cât de cât o strădanie sau o constrângere a spiritului, nesolicitându-l decât pentru lucruri neînsemnate şi neobositoare.

Şi totuşi în aceşti patru ani de apatie şi boală a scris el tot ce ne-a rămas din această operă la care medita şi tot ceea ce putem oferi astăzi publicului. Căci, deşi aştepta ca sănătatea lui să se restabilească pentru a-şi relua în întregime munca sau pentru a scrie lucrurile pe care le gândise şi le ordonase în minte, când apăreau noi reflecţii, noi viziuni, noi idei sau uneori chiar numai o întorsătură de frază sau câteva expresii despre care credea c-ar putea folosi într-o zi proiectului său, cum nu era în stare să lucreze cu aceeaşi energie ca în vremea când era sănătos, nici să le reţină în mintea şi spiritul său, îi plăcea să mai aştearnă câte ceva pe hârtie pentru a nu uita; lua atunci prima bucăţică de hârtie pe care o găsea la îndemână şi transcria în puţine cuvinte o reflecţie, uneori chiar numai în jumătăţi de cuvinte: nu scria decât pentru el; iată de ce se mulţumea să treacă cu uşurinţă peste ele pentru a nu-şi obosi mintea şi să scrie numai lucrurile care îi erau absolut necesare pentru a-i aminti de viziunile şi ideile care-i veniseră.

Aşa s-au scris majoritatea fragmentelor pe care le vom găsi în această culegere; să nu ne mirăm deci dacă unele sunt imperfecte, prea scurte sau prea puţin explicate, dacă vom găsi chiar expresii improprii sau lipsite de eleganţă. Se întâmpla totuşi câteodată ca, ţinând pana în mână, să nu se poată stăpâni, urmându-şi înclinaţia, aprofundându-şi gândirea şi extinzând-o, chiar dacă nu cu forţa şi aplicaţia spiritului pe care le-ar fi avut dacă ar fi fost pe deplin sănătos. Vom descoperi astfel unele cugetări mai întinse şi mai bine scrise, capitole mai consecvente şi mai bine exprimate decât altele.

Iată în ce fel au fost scrise aceste cugetări. Şi cred că nimănui nu-i va fi greu să-şi dea seama după aceste slabe începuturi şi nesemnificative încercări ale unei persoane bolnave, scrise numai pentru el, destinate doar unei rememorări a reflecţiilor pe care se temea că le va uita, acestea rămânând nerevăzute şi neretuşate, cum ar fi arătat opera întreagă, dacă domnul Pascal şi-ar fi recăpătat sănătatea şi le-ar fi desăvârşit, el care ştia să pună lucrurile într-o lumină atât de frumoasă şi într-o ordine perfectă, dând o expresie atât de specială, atât de nobilă şi înălţătoare tuturor spuselor sale, el care-şi propusese să ostenească la această lucrare mai mult decât a făcut-o pentru toate celelalte, dorind să-şi folosească toată forţa sa de spirit şi tot talentul pe care Dumnezeu i le-a dat şi mărturisind adesea că i-ar fi trebuit zece ani pentru a o desăvârşi.

Cum se cunoştea proiectul domnului Pascal de a scrie despre religie, am avut o mare grijă, după moartea sa, să adunăm toate notele sale privind acest domeniu. Le-am descoperit adunate în diverse vrafuri, dar în dezordine, fără şir, pentru că, aşa cum am mai remarcat, nu reprezentau decât o primă expresie a cugetărilor sale pe care le scria pe bucăţele de hârtie, pe măsură ce-i veneau în minte. Totul era atât de imperfect şi prost scris că ne-a fost foarte greu să le descifrăm.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să le transcriem aşa cum erau, în aceeaşi confuzie în care le-am găsit. Dar, când le-am văzut copiate şi ne-a venit mai uşor să le citim şi să le examinăm decât în original, ni s-au părut atât de informe, de dezlânate şi majoritatea atât de puţin explicate, că mult timp nu ne-am gândit să le tipărim, chiar dacă multe persoane de foarte mare consideraţie ne-o cereau cu insistenţă şi solicitări imperioase; ştiam că nu puteam să satisfacem aşteptările şi să fim la înălţimea ideii pe care lumea o avea cu privire la această operă, despre care se vorbise deja, tipărind aceste lucruri în starea în care se aflau.

Dar până la urmă, am fost obligaţi să cedăm nerăbdării şi dorinţei manifestate de toţi cei care voiau să le vadă tipărite. Şi am cedat cu atât mai uşor cu cât suntem convinşi că cei care le vor citi vor fi atât de echitabili pentru a discerne între o schiţă şi o operă desăvârşită şi a judeca opera după un fragment, oricât de imperfect ar fi el. Aşa ne-am hotărât să le dăm publicităţii. Dar cum existau mai multe modalităţi de a o face ne-a trebuit un timp până să ne hotărâm pe care s-o adoptăm până la urmă.

Prima modalitate care ne-a venit în minte, şi cea mai uşoară, fără îndoială, era de a le tipări imediat în starea în care le găsisem. Dar ne-am dat seama curând că, făcând astfel, ar fi însemnat să pierdem efectul pe care-l speram, pentru că reflecţiile mai închegate, mai consecvente, mai clare şi mai extinse erau amestecate şi parcă absorbite de atâtea altele imperfecte, obscure, numai pe jumătate lucrate şi unele aproape ininteligibile oricui în afară de cel care le scrisese; eram îndreptăţiţi să credem că unele veneau împotriva altora şi până la urmă acest volum îngroşat inutil cu atâtea reflecţii imperfecte va fi considerat o îngrămădire confuză fără ordine, dezlânată, neputând folosi la nimic.

Mai există o modalitate de a oferi aceste scrieri publicului, acela de a lucra asupra lor, de a descifra cugetările obscure, de a desăvârşi pe cele imperfecte şi, abordând aceste fragmente în linia proiectului domnului Pascal, să subliniem într-un fel lucrarea pe care ar fi vrut s-o facă el însuşi. Această cale ar fi fost desigur cea mai indicată, dar şi foarte greu de îndeplinit. Am zăbovit totuşi asupra ei un timp şi chiar am început să lucrăm. Dar ne-am hotărât să renunţăm la ea, cum am făcut şi pentru prima, fiindcă ne-am dat seama că era aproape imposibil să pătrundem în gândirea şi scopul unui autor, şi mai ales ale unui autor mort, şi că n-am fi oferit până la urmă lucrarea domnului Pascal, ci una cu totul diferită.

Astfel, pentru a evita inconvenientele prezentate de o modalitate ca şi de cealaltă în publicarea acestor scrieri, am ales una intermediară, cea pe care am urmat-o aici. Am reţinut din marele număr de cugetări cele care păreau mai limpezi şi mai lucrate; le-am oferit ca atare, fără să adăugăm sau să schimbăm ceva, în afară de faptul că în loc să fie dezordonate, fără legătură şi risipite peste tot, le-am pus într-o anumită ordine, aşezându-le sub acelaşi titlu pe cele care tratau acelaşi subiect; le-am suprimat pe cele care erau prea obscure sau nedesăvârşite.

Nu pentru că ele n-ar fi conţinut şi lucruri foarte frumoase şi că n-ar fi fost capabile să ofere mari viziuni celor care le vor înţelege bine. Dar cum am renunţat să le lucrăm pentru a le desluşi şi a le desăvârşi, ele ar fi fost absolut inutile în starea în care se aflau. Şi ca să dăm o idee, voi relata aici un exemplu după care vor putea fi judecate toate celelalte pe care le-am retras. Iată cum arăta una dintre cugetări şi în ce stare am găsit-o printre celelalte fragmente: Un meşter care vorbeşte despre bogăţie; un procuror care vorbeşte despre război, despre regalitate etc. Dar bogatul vorbeşte bine despre avere, regele cu răceală despre o mare donaţie pe care a făcut-o, iar Dumnezeu vorbeşte bine despre Dumnezeu.

Există în acest fragment un gând foarte frumos, dar pe care puţine persoane l-ar fi putut desluşi, pentru că explicaţia lui este imperfectă, obscură, doar rezumată: în aşa fel încât, dacă n-am fi auzit-o adesea rostită chiar de el, ne-ar fi fost greu s-o recunoaştem într-o expresie atât de confuză şi încâlcită. Iată explicaţia ei:

El făcuse numeroase observaţii foarte speciale despre stilul Bibliei şi îndeosebi despre cel al Evangheliei, descoperind frumuseţi pe care poate nimeni nu le remarcase mai înainte. El admira, printre altele, naivitatea, simplitatea şi, ca să spunem aşa, răceala cu care se pare că vorbeşte Iisus Christos despre lucrurile cele mai măreţe şi mai înălţătoare cum sunt, de exemplu, împărăţia lui Dumnezeu, slava de care se vor bucura sfinţii în cer, chinurile infernului, fără să zăbovească asupra lor, cum vor face Părinţii Bisericii mai târziu şi toţi cei care au scris despre aceste lucruri. Şi susţinea că adevărata cauză se află în faptul că aceste lucruri, care sunt într-adevăr mari şi înălţătoare în ochii noştri, nu sunt la fel şi pentru Iisus Christos şi de aceea nu trebuie să ni se pară ciudat că acesta vorbeşte fără uimire şi fără admiraţie, aşa cum vom vedea, păstrând proporţiile, un general de armată vorbind simplu, fără emoţie, despre asediul unui loc important şi despre câştigarea unei mari bătălii, sau un rege vorbind despre o donaţie de cincisprezece sau douăzeci de milioane, dar cu privire la care o persoană oarecare sau un meşter ar vorbi cu mari exagerări.

Aceasta este cugetarea conţinută, închisă în puţinele cuvinte care compun acest fragment; observaţia, adăugată la o mare cantitate de alte observaţii asemănătoare, ar putea folosi, fără îndoială, în mintea persoanelor rezonabile, de bună-credinţă, drept mărturie a divinităţii lui Iisus Christos.

Cred că acest exemplu este suficient, nu numai pentru a judeca toate celelalte fragmente pe care le-am retras, dar şi pentru a dovedi puţina aplicaţie şi neglijenţa, ca să spun aşa, cu care au fost scrise, ceea ce ar trebui să ne convingă că domnul Pascal, aşa cum am mai spus, nu le-a notat decât pentru el, fără vreun gând că ele ar putea să apară în această stare. Ceea ce ne face să sperăm că lumea va fi înclinată să scuze defectele pe care le-ar mai putea întâlni.

Chiar dacă se mai găsesc în această culegere câteva cugetări mai obscure, mă gândesc că acela care va dori să se aplece asupra lor le va înţelege cu uşurinţă totuşi, fiind de acord că nu sunt cele mai puţin frumoase, şi că am făcut mai bine oferindu-le aşa cum sunt decât să le fi explicat printr-un mare număr de cuvinte care n-ar fi făcut decât să le încetinească ritmul şi să le slăbească forţa, lipsindu-le de acea mare frumuseţe care constă în a spune multe lucruri în puţine cuvinte.

Putem găsi un exemplu într-un fragment din capitolul: Mărturii despre Iisus Christos prin profeţii, conceput în aceşti termeni: Profeţii amestecă profeţiile particulare cu cele despre Mesia, pentru ca profeţiile despre Mesia să nu rămână fără mărturii, iar profeţiile particulare fără roade. El dezvăluie în acest fragment raţiunea pentru care profeţii, care nu se gândeau decât la Mesia şi care n-ar fi trebuit, se pare, să profeţească decât despre el şi despre ceea ce era legat de el, au prezis adesea şi lucruri particulare, indiferente şi inutile scopului lor. Domnul Pascal ne spune că făceau aceasta pentru că, prezicerile particulare împlinindu-se de la o zi la alta sub ochii tuturor, aşa cum fuseseră prevestite, ei erau recunoscuţi incontestabil ca profeţi, astfel că lumea nu se putea îndoi de adevărul şi certitudinea tuturor lucrurilor pe care le profeţeau despre Mesia. În aşa fel încât, prin acest mijloc, profeţiile despre Mesia îşi găseau temeiul şi autoritatea în aceste profeţii particulare, certificate şi împlinite; ele, folosind atunci pentru a dovedi şi a autoriza pe cele despre Mesia, nu erau deci inutile şi nevrednice. Acesta este sensul fragmentului extins şi dezvoltat. Dar există, fără îndoială, persoane care se vor bucura mai mult să descopere singure un sens în obscuritatea cuvintelor decât să le primească astfel desluşite şi explicate.

Şi ar mai trebui, mi se pare, legat de toate acestea, să le spun unor persoane care s-ar putea aştepta să găsească aici dovezi şi demonstraţii geometrice ale existenţei lui Dumnezeu, ale nemuririi sufletului şi ale multor alte articole despre credinţa creştină şi să le avertizez că nu acesta era scopul domnului Pascal. Nu voia să dovedească toate adevărurile religiei prin asemenea demonstraţii întemeiate pe principii evidente, capabile să învingă opoziţia celui mai îndârjit, nici prin raţionamente metafizice care adesea mai mult rătăcesc spiritul decât îl conving, nici prin locurile comune extrase din diverse efecte ale naturii; ci prin mărturii morale care se adresează mai mult inimii decât spiritului. Adică, el ar fi vrut mai mult să atingă şi să deschidă inimile decât să convingă şi să înduplece spiritul, ştiind că patimile şi legăturile vicioase, vătămând inima şi voinţa, sunt cele mai mari obstacole şi cele mai importante impedimente existente în calea credinţei; dacă reuşim să îndepărtăm aceste obstacole, nu e greu să aducem spiritului lumina şi raţiunea care-l pot îndupleca.

Ne vom convinge de toate acestea citind scrierile domnului Pascal. Dar însuşi domnul Pascal s-a explicat într-unul din fragmentele găsite printre altele şi pe care nu le-am reţinut pentru această culegere. Iată ce spune în acest fragment: Nu voi încerca aici să dovedesc prin raţiuni naturale existenţa lui Dumnezeu, a Trinităţii sau a nemuririi sufletului, şi nici un fel de lucruri de acest gen: nu numai pentru că nu m-aş simţi în stare să descopăr în natură ceva care să-i convingă pe ateii înverşunaţi, dar şi pentru că această cunoaştere fără Iisus Christos este inutilă şi sterilă. Când un om va înţelege că proporţiile numerelor sunt adevăruri imateriale, eterne şi dependente de un prim adevăr în care subzistă şi pe care-l numim Dumnezeu, nu-l văd prea departe pe calea salvării lui.

Ne vom mira poate să descoperim în această culegere o atât de mare diversitate de cugetări, şi unele chiar foarte departe de subiectul pe care domnul Pascal s-a străduit să-l trateze. Dar trebuie să ţinem cont de faptul că scopul său era mult mai amplu şi mai întins decât ne închipuim şi că el nu s-a mulţumit doar să respingă raţionamentele ateilor şi ale celor care combăteau anumite adevăruri ale credinţei creştine. Marea iubire şi consideraţia pe care le nutrea pentru religie nu numai că nu putea îngădui ca ea să fie distrusă şi desfiinţată, dar nici măcar să fie vătămată sau rănită în vreun fel. Aşa încât voia să declare război tuturor celor care atacau adevărul sau sfinţenia; adică, nu numai ateilor, necredincioşilor şi ereticilor care refuzau să-şi supună falsa lor gândire credinţei şi să recunoască adevărurile propovăduite de ea, ci chiar creştinilor şi catolicilor care, aflându-se în sânul Bisericii, nu trăiau totuşi urmând puritatea maximelor Evangheliei propuse drept model şi conform cărora ar trebui să ne reglăm şi să ne acomodăm toate acţiunile.

Acesta era scopul, iar acest scop era destul de vast pentru a putea cuprinde majoritatea lucrurilor prezentate în această culegere. S-ar putea să descoperiţi unele care nu au nici o legătură şi care, într-adevăr, nu-i erau destinate, cum sunt majoritatea celor din capitolul Diverse cugetări, din care am găsit multe între hârtiile domnului Pascal şi care ni s-au părut potrivite să le adăugăm altora; pentru că nu oferim această carte pur şi simplu ca pe o carte împotriva ateilor sau în favoarea religiei, ci ca şi o culegere de Cugetări ale domnului Pascal despre religie şi alte subiecte.

Cred că nu mi-a mai rămas, pentru a încheia această prefaţă, decât să spun ceva despre autor după ce am vorbit despre opera sa. Cred că nu numai că ar fi foarte potrivit, dar ceea ce am proiectat să scriu ar putea fi foarte util pentru a afla cum a dobândit domnul Pascal consideraţia şi sentimentele sale faţă de religie, îndemnându-l să conceapă proiectul acestei opere.

Am relatat pe scurt în prefaţa la Traites de requilibre des liqueurs et de la pesanteur de lair cum şi-a petrecut tinereţea şi marele progres pe care l-a făcut într-un timp foarte scurt în toate ştiinţele umane şi profane cărora a vrut să se dedice şi îndeosebi în geometrie şi matematici; maniera ciudată şi surprinzătoare în care le-a învăţat, între unsprezece şi doisprezece ani, lucrările mici pe care le scria uneori şi care depăşeau cu mult forţa şi posibilitatea unei persoane de vârsta lui; efectul uimitor şi prodigios al imaginaţiei şi spiritului său care transpare din maşina sa aritmetică şi pe care a inventat-o între nouăsprezece şi douăzeci de ani; şi, în sfârşit, minunatele experienţe în domeniul vidului, făcute în prezenţa unor persoane dintre cele mai considerabile din oraşul Rouen, unde a locuit un timp, pe când domnul preşedinte Pascal, tatăl său, se afla aici în slujba regelui, ca intendent de justiţie. Nu voi mai repeta nimic din toate acestea aici, mulţumindu-mă numai să prezint în câteva cuvinte cum a dispreţuit el aceste lucruri şi în ce spirit şi-a petrecut el ultimii săi ani de viaţă; când a dat dovadă de tot atâta măreţie şi fermitate a virtuţii câtă forţă, întindere şi admirabilă pătrundere a spiritului vădise odinioară.

A fost ferit în tinereţea lui, prin deosebita protecţie a lui Dumnezeu, de viciile la care se dedau majoritatea tinerilor şi, ceea ce este extraordinar la un spirit atât de curios ca al lui, n-a dat dovadă de libertinaj în privinţa religiei, limitându-şi curiozitatea la lucrurile naturale. Şi a mărturisit în mai multe rânduri că el adăuga acestă obligaţie la toate celelalte pe care le avea faţă de tatăl său care, el însuşi având un mare respect faţă de religie, i-o inspirase încă din cea mai fragedă copilărie, dându-i drept maximă că tot ceea ce este obiect de credinţă nu poate ţine de raţiune şi cu atât mai puţin să i se supună.

Aceste învăţături care i-au fost adesea reiterate de către un tată pentru care avea o profundă stimă şi în care vedea o mare ştiinţă însoţită de o gândire puternică, de neclintit, au lăsat o asemenea impresie asupra spiritului său încât, oricâte discursuri ar fi auzit de la libertini, nu l-ar fi tulburat; şi cu toate că era foarte tânăr, îi privea ca pe nişte oameni stăpâniţi de un principiu fals constând în ideea că raţiunea umană se află deasupra oricărui lucru, aceştia necunoscând natura credinţei.

În sfârşit, după ce şi-a petrecut tinereţea în ocupaţii şi plăceri care păreau destul de inocente în ochii lumii, Dumnezeu l-a dăruit cu atâta har încât l-a făcut să înţeleagă că religia creştină ne obligă să nu trăim pentru noi şi să nu avem alt scop în afara ei. Şi acest adevăr îi păru atât de evident, atât de util şi necesar încât hotărî să se retragă şi să se desfacă încetul cu încetul de toate legăturile sale cu lumea pentru a i se putea dedica în întregime.

Această dorinţă de a se retrage şi de a trăi o viaţă mai creştină şi mai ordonată se ivise pe când era încă foarte tânăr; şi atunci se hotărî să părăsească cu totul studiul ştiinţelor profane pentru a nu se dedica decât celor care puteau să contribuie la salvarea lui şi a celorlalţi. Dar bolile care-l hărţuiau fără încetare îl îndepărtară pentru un timp de la scopul său, împiedicându-l să-l pună în aplicare înainte de treizeci de ani.

Abia atunci începu să lucreze pe deplin şi pentru a o face mai uşor şi pentru a rupe brusc cu toate habitudinile, îşi schimbă locul, retrăgându-se la ţară2 unde rămase câtva timp; la întoarcere se arătă atât de doritor să părăsească lumea că până la urmă lumea îl părăsi. Îşi stabili regulile vieţii sale retrase pe două maxime principale, acelea de a renunţa la orice plăcere şi la tot ce i se părea deşertăciune. Aceste maxime le avea tot timpul sub ochi, încercând să le perfecţioneze şi să le pătrundă din ce în ce mai mult.

Această străduinţă continuă de a urma cele două maxime îl înzestrase cu o mare răbdare faţă de tot răul bolilor sale, de suferinţele care nu l-au iertat o clipă în toată viaţa sa; respectându-le, a fost obligat să practice flagelări foarte aspre şi foarte severe asupra lui însuşi şi să refuze orice ar fi putut fi agreabil simţurilor; să primească fără greutate, fără dezgust, şi chiar cu bucurie, când trebuia, tot ceea ce putea să displacă acestor simţuri, fie că era vorba despre veşminte, hrană, mobilier, fie despre orice alt lucru; ele îi dădeau o iubire atât de mare şi atâta înflăcărare pentru sărăcie încât ea era mereu prezentă în mintea lui, iar, când voia să întreprindă ceva, primul gând care-i venea în minte era să vadă dacă sărăcia putea fi practicată în acea împrejurare; avea atâta tandreţe, atâta afecţiune pentru cei săraci încât nu putea refuza niciodată să dea de pomană şi uneori darurile lui erau destul de consistente, chiar dacă le făcea din strictul lui necesar; nu îngăduia grija pentru tot felul de înlesniri, nesuferind acea curioasă căutare şi fantezia celor care voiau să exceleze în toate, cum ar fi să se folosească de cei mai buni meşteri, să aibă ce-i mai bun şi mai bine făcut şi multe alte lucruri obţinute fără scrupule, pentru că lumea nu considera că ar fi în ele vreun rău, dar el nu judeca la fel; şi toate aceste maxime l-au îndemnat la acţiuni remarcabile şi creştineşti pe care nu le mai pomenesc aici de teama de a nu mă lungi, iar scopul meu nu este să refac o viaţă, ci doar să dau o idee despre pietatea şi virtutea domnului Pascal celor care nu l-au cunoscut; cât priveşte pe cei care l-au văzut şi care l-au frecventat cât de cât în ultimii ani ai vieţii sale, nu cred că aş mai putea să-i învăţ ceva, convins fiind că vor considera, dimpotrivă, că aş fi putut spune multe alte lucruri pe care acum le trec sub tăcere.