Bob Woodward

Woodward ceru copii ale celor două rapoarte referitoare la Scrisoarea Canuck.

Se aşternu tăcerea. Woodward repetă rugămintea.

Din nou tăcere. Apoi unul dintre avocaţi spuse ceva de genul că vor găsi ei o soluţie şi că Woodward va putea obţine nişte copii în viitorul apropiat.

Voiau cumva să încheie un târg? Nu se spusese nimic explicit, dar în aer plutea sugestia că s-ar fi putut ajunge la o înţelegere. Ce s-ar fi întâmplat dacă Woodward ar fi spus că nu va urma nici un articol pe tema incidentului cu Bremer? Atunci unul din avocaţi ar fi precizat că era posibil să-i ofere copii ale rapoartelor? Poate că Woodward aştepta propunerea, convins fiind că aşa îşi rezolva Colson treburile. Reporterul voia să suprime din capul locului orice posibilă propunere. Aşadar, spuse că avea impresia că i se oferea ceva, dar că ştia că nu putea fi vorba de nici o propunere.

Toţi trei începură să vorbească în acelaşi timp. Bineînţeles că nici nu se gândiseră la aşa ceva. N-ar face niciodată una ca asta, ar fi fost o jignire ca reporterul să gândească sau să-şi imagineze un asemenea lucru.

Woodward înţelegea limpede cum operau. Dacă n-ar fi fost atent, nu şi-ar fi dat seama că i se propunea un târg. „Probabil că aşa funcţionează mita, îşi spuse Woodward, cel care se aşteaptă la ofertă o şi sesizează”, însă nu putea verifica mecanismul. Dacă ar fi făcut un pas cât de mic către o înţelegere, cei cu care avea de a face l-ar fi putut distruge.

Shapiro şi Colson începură din nou să insiste pe lângă Woodward. Reporterul îşi spuse că probabil acesta era preţul pe care trebuia să-i plătească. Trebuia să asculte; poate totuşi exista un motiv, poate îl vor convinge. Din când în când, punea câte o întrebare.

— De ce aţi ţinut tot timpul legătura cu FBI? îl întrebă el pc < ii 11 ui

— Preşedintele era îngrijorat şi voia date despre activitatea politii I a Iul Bremer, răspunse Colson. Când a fost informat despic atentai Pri şedinţele a fost şocat şi şi-a manifestat imediat îngrijorarea că ana …Iar fi putut avea legături cu Partidul Republican sau, chiar mai rău l U Comitetul pentru Realegerea Preşedintelui. Dacă aşa ar tl slal lucruri li remarcă Colson, atunci Preşedintele ar fi pierdut alegerile.

Întrevederea cu Shapiro şi Colson durase aproape două orc şi nu mii avea timp să publice articolul în aceeaşi zi. în seara următoare, chiai înainte de expirarea termenului de predare a materialelor, Woodward ti telefona lui Shapiro şi-1 informă că articolul urma să apară. Woodward promisese să-1 anunţe.

Noaptea târziu, Colson îl sună pe Bernstein ca să protesteze. A Iu maţia era „cu desăvârşire ridicolă”, insistă el, adăugând că, „după părerea lui, articolul nu relata corect nici o depoziţie făcută în faţa Comitetului Senatorial”.

Bernstein îi asigură că relatarea era corectă.

Chiar dacă reflecta corect depoziţia lui Hunt, spuse Colson, ar fi fosl un gest iresponsabil să fie dată publicităţii, fiindcă acesta fusese într-o „stare extrem de tensionată” când ajunsese în faţa Comitetului Senatorial

Bernstein spuse că va include în articol şi comentariile lui Colson.

Colson făcu apel la ceea ce el numea instinctele de libertate civilă ale lui Bernstein, încercând să-1 convingă să nu publice articolul. Cânii Bernstein refuză, Colson îl numi „un ipocrit răutăcios”.

Încă din 17 iunie 1972, reporterii îşi păstraseră notiţele şi rapoartele, revizuindu-le periodic, pentru a-şi face liste cu indiciile care rămâneau de explorat. Majoritatea listelor cuprindeau nume de la CRP şi Casa Alba. care, după părerea reporterilor, ar fi putut deţine informaţii utile. Până la 17 mai 1973, când începuse audierea la Senat, Bernstein şi Woodward o lăsaseră mai uşor. Vizitele lor nocturne se răriseră şi cei doi începuseră să se bazeze tot mai mult pe accesul relativ uşor la anchetatorii şi juriştii din Comitetul Senatorial. Totuşi, pe ambele liste rămânea un fir necercctal asistentul prezidenţial Alexander P. Butterfield. Atât Deep Throat, i ăl |j Hugh Sloan îi menţionaseră numele, iar Sloan declarase, cumva în treai ăl că Butterfield era însărcinat cu …securitatea internă”. în ianuurie, Woodward trecuse pe la locuinţa lui Butterfield, aflată într-o zona rezidenţială din Virginia. Nu-i deschisese nimeni.

În luna mai, Woodward îl întrebase pe unul din membrii Comitetului Senatorial dacă fusese chestionat şi Butterfield.

— Nu, suntem prea ocupaţi.

Câteva săptămâni mai târziu, Woodward întrebase altă persoană din comitetul de anchetă dacă acolo se ştia de ce îndatoririle lui Butterfield în secţia lui Haldeman erau denumite „securitate internă”.

I se răspunse că cei din comitet nu ştiau şi că poate ar fi fost o idee bună să fie audiat Butterfield. Persoana se angaja să discute cu Sam Dash, principalul consilier al comitetului. Dash amână audierea. Interlocutorul lui Woodward îl asigură pe reporter că va insista din nou pe lângă Dash în cele din urmă, Dash aprobă un interviu cu Butterfield pentru vineri, 13 iulie 1973.

Sâmbătă, 14 iulie, Woodward primi un telefon acasă de la un oficial din echipa de investigaţie a comitetului.

— Felicitări, îi spuse acesta. L-am audiat pe Butterfield. Ne-a relatai întreaga poveste.

Ce poveste?

— Nixon şi-a instalat singur microfoane.

Oficialul îi povesti lui Woodward că la audiere fuseseră prezenţi numai membrii tineri ai comitetului şi că cineva citise un fragment din depoziţia lui John Dean despre întâlnirea sa cu Preşedintele din data de 15 aprilie.

„Punctul cel mai interesant din conversaţie a fost abia la sfârşit”, declara Dean. „El [Nixon] s-a ridicat, s-a dus în spatele scaunului, în colţul biroului din Clădirea de Birouri a Executivului şi, cu glas şoptit, mi-a spus că probabil fusese o prostie din partea lui să discute problema circumstanţelor atenuante pentru Hunt tocmai cu Colson.” Dean îşi închipuise că în încăpere existau probabil microfoane.

Butterfield fusese un martor foarte reţinut. El spusese că, din câte ştia, probabil era singurul lucru pe care Preşedintele ar fi vrut să nu-l vadă dat publicităţii. Anchetatorii insistaseră… şi aflaseră un fapt care avea să clatine universul prezidenţial mai mult decât tot ce se descoperise până atunci.

Existenţa unui sistem de înregistrare care monitoriza conversaţiile Preşedintelui era cunoscută numai de Nixon, de Haldeman, Larry Higby, Alexander Haig, Butterfield şi cei câţiva agenţi ai Serviciului şi erei care se ocupau de întreţinerea sistemului. Pentru moment, informaţii OM. strict confidenţială.

Reporterii se temură din nou de o posibilă înscenare a Casei Albe Se gândeau că existenţa sistemului de interceptare putea fi dală la iveala* moment în care Preşedintele ar fi putut furniza înregistrări regizate sau aranjate care i-ar fi scos din culpă pe el şi pe oamenii lui. Conştieni de existenţa înregistrărilor, Preşedintele l-ar fi putut convinge pe Dean sau pe oricine altcineva – să spună lucruri incriminatoare, pe care să iî prelins că nu le cunoştea. Cei doi reporteri deciseră ca deocamdată să nu scrie nimic pe această temă.

Toată seara de sâmbătă pe Woodward îl preocupă un subiect. Butterfield spusese că nici măcar Kissinger şi Ehrlichman nu ştiau despre sistemul de interceptare. Comitetul Senatorial şi procurorul special aveau cu siguranţă să încerce să obţină înregistrările, poate chiar prin citaţie.

„Kissinger nu ştie, se gândea Woodward. Dar, raţiona el în continuare, Kissinger ştie probabil aproape tot, ca atare nu va fi încântat de ideea că un sistem secret de ascultare îi culegea vorbele înţelepte şi recomandările – indiferent că erau pentru posteritate sau pentru un Marc Juriu Federal. Ce vor spune liderii străini când vor afla de existenţa microfoanelor? Woodward se gândi la faptul că el ştia ceva ce Kissinger nu cunoştea. După toate probabilităţile, nici Ziegler nu ştia.

Woodward îi telefona lui Bradlee. Era de-abia 21.30, dar glasul lui Bradlee suna de parcă ar fi fost abia trezit din somn. Woodward îi relată dezvăluirile lui Butterfield. în timp ce citea, se poticni de câteva ori. Poate exagera. Bradlee nu zise nimic.

— Am vrut să ştii, spuse Woodward, pentru că mie mi se pare impor tant. Dacă vrei, vom lucra la acest subiect.

— Păi, nu ştiu, răspunse Bradlee, uşor iritat. Cum ai evalua subiectul? îl întrebă Woodward.

— B plus1, spuse repede Bradlee.

„B plus, se gândi Woodward. Păi, nu era prea mult.”

— Vezi ce mai poţi afla, dar eu nu m-aş grăbi cu un articol pe tema a.la, spuse Bradlee.

Woodward îşi ceru scuze că îi telefonase sâmbătă seară.

Nici o problemă, răspunse vesel Bradlee. întotdeauna îmi pare bine să atlu ce se mai întâmplă.

Amândoi puseră receptorul în furcă. Woodward trase concluzia că se entuziasmase prea mult.

Comitetul Senatorial acţiona rapid. Luni, la televiziunea naţională, Butterfield relată tară prea mare tragere de inimă toată povestea înregistrărilor, în faţa Comitetului Senatorial şi a ţării întregi.

— Okay, spuse Bradlee a doua zi dimineaţă. Merita mai mult de un B plus.

În prima săptămână a lunii noiembrie, Woodward mută ghiveciul eu flori şi porni spre garajul subteran. Cu două săptămâni în urmă, Preşedintele îl concedíase pe procurorul special în cazul Walcrgatc, Archibald Cox, care citase în instanţă nouă înregistrări prezidenţiale. Procurorul general Eliot Richardson şi adjunctul său William Ruckelshaus, demisionaseră. în cercul de apropiaţi ai preşedintelui, acum cutremurat din temelii, asistenţii prezidenţiali vorbeau că procurorul special fusese concediat fiindcă Nixon se temea că Cox o să-1 pună sub acuzaţie. Or, acum, când Cox nu mai era în funcţie, Preşedintele ceda în faţa opiniei publice şi se conforma ordinului judecătoresc, predând şapte dintre înregistrări. Avocaţii lui susţineau că celelalte două nici nu existaseră.

Mesajul lui Deep Throat era scurt şi simplu: una sau mai multe dintre înregistrări aveau porţiuni şterse deliberat.

Bernstein începu să telefoneze unor surse de la Casa Albă. Patru dintre acestea spuseră că auziseră că înregistrările ar fi de proastă calitate şi că existau „pauze” în anumite conversaţii. Nu ştiau, însă, dacă pauzele erau rezultatul unor ştersături. Ron Ziegler îi spuse lui Bernstein că înregistrările nu cuprindeau nici un fel de pauze sau ştersături. Un articol care ar fi susţinut contrariul ar fi fost „neconform cu realitatea”. Bernstein sugeră că articolul ar fi fost valabil, dacă Ziegler şi-ar fi dat cuvântul de onoare că era convins de ce spunea. „Aici avem de a face cu fapte, nu cu onoarea”, răspunse Ziegler.

Articolul cita, fără a menţiona sursa, remarca lui Deep Throal că înregistrările conţineau pauze „suspecte”, care „ar fi putut conduce la concluzia că benzile fuseseră aranjate”.

În după-amiaza de 21 noiembrie, Ziegler îl sună pe Bernstein. Avocaţii Preşedintelui declaraseră la tribunal, în faţa judecătorului Sima că una dintre înregistrări conţinea o pauză de optsprezece minute şi jumătate. „VI dau cuvântul meu că atunci când am avut ultima noastră conversaţie, nu am ştiut acest lucru.”

Bernstein şi Woodward nu aveau motive să nu-1 creadă. Ştiau din mai multe surse că Preşedintele refuzase luni la rând să permită vreunuia dintre colaboratorii săi să audieze toate înregistrările – chiar şi când susţinea că ascultarea l-ar fi disculpat.

Richard Nixon, spuneau subordonaţii săi, devenise un prizonier în propria sa casă – secretos, fără să se încreadă nici chiar în cei care încercau să-i sprijine cauza, combativ, chinuit de insomnii. Unul dintre oamenii cei mai apropiaţi de el pe întreaga durată a mandatului îi spuse descurajat lui Woodward: „Singurii cu care discută degajat despre Watergate sunt Bebe Rebozo şi Bob Abplanalp” – afaceriştii milionari prieteni de o viaţă cu Preşedintele.

La Disneyland în Florida, Nixon declară la postul de televiziune naţional, în faţa unor editori: „Nu sunt un escroc.”

Pe 28 decembrie, generalul Alexander Haig, şeful de personal al Casei Albe, îi telefona doamnei Katharine Graham, care se găsea într-un restaurant din Washington. Suna de la San Clemente şi dorea să discute despre două dintre articolele celor doi reporteri, apărute pe prima pagină a ziarului Washington Post în aceeaşi dimineaţă. Primul articol relata că operaţiunea Inocenţa, numele dat campaniei de autoapărare a preşedintelui, fusese stopată şi că doi dintre cei mai de încredere consilieri ai lui Nixon, care-i susţinuseră cu tărie nevinovăţia, nu mai erau acum convinşi că aşa stăteau lucrurile. Al doilea articol scria că avocaţii Preşedintelui înmânaseră avocaţilor lui H. R. Haldeman şi John Ehrlichman copii ale documentelor şi alte probe pe care Casa Albă le predase procurorului special.

Haig caracteriza articolele drept „jignitoare” şi acuza Washington Post că făcea un „deserviciu” naţiunii, cerându-i doamnei Graham să sisteze publicarea unor astfel de relatări.

Haig însuşi, aveau să afle în curând reporterii, ajunsese să se îndoiască de înţelepciunea căii alese de Preşedinte. Timp de peste şase luni, atât el, cât şi Henry Kissinger îl îndemnaseră pe Preşedinte s-o rupă cu cei trei foşti colaboratori apropiaţi şi care acum deveniseră principalele ţinte ale anchetei desfăşurate de procurorul special: Haldeman, Ehrlichman şi Colson.

În loc de asta, Preşedintele îşi construise apărarea în faţa legii de comun acord cu cei trei, continuând să-i întâlnească şi să discute cu ei la telefon. în vara anului 1973 Kissinger încercase să-1 convingă pe

Preşedinte să-şi asume într-o oarecare măsură responsabilitatea peniiu Watergate. Ron Ziegler respinsese revoltat sugestia. „Remuşcârilc suni o tâmpenie”, replicase el faţă de autorul discursurilor prezidenţiale, care i comunicase recomandarea lui Kissinger.

Până la sfârşitul lui februarie 1974 echipa procurorului special în cazul Watergate obţinuse declaraţii de recunoaştere a vinovăţiei din partea lui Jeb Magruder, Bart Porter, Donald Segretti, Herbert Kalmbach, Fred LaRue, Egil Krogh şi John Dean. Opt corporaţii şi agenţiile lor sc recunoscuseră vinovate de acuzaţia de contribuţii băneşti ilegale la CRP. La Washington, Dwight Chapin era pus sub acuzare pentru sperjur. La New York, John Mitchell şi Maurice Stans erau judecaţi sub acuzaţia de obstrucţionare a justiţiei şi sperjur.

Pe 1 martie, Marele Juriu Federal din Washington, care-i inculpase pe conspiratorii şi spărgătorii din sediul naţional al democraţilor în 1972, înainta principalele puneri sub acuzare în cazul operaţiunii de acoperire Watergate. Şapte dintre foştii colaboratori de la Casa Albă şi din campanie ai Preşedintelui erau acuzaţi de conspiraţie în scopul obstrucţionării justiţiei: Haldeman, Ehrlichman, Colson, Mitchell, Strachan, Mardian şi avocatul Kenneth Parkinson.

O săptămână mai târziu, un al doilea Mare Juriu Federal din Washington pronunţă punerile sub acuzare în conspiraţia legată de spargerea biroului psihiatrului lui Daniel Ellsberg. Inculpaţii erau: Ehrlichman, Colson, Liddy şi trei americani de origine cubaneză, printre care Bernard Barker şi Eugenio Martinez, doi dintre cei acuzaţi şi de spargerea iniţială din complexul Watergate.

Acţionând în numele întregii Camere, căreia Constituţia îi conferă „puterea unică de a pune sub acuzare”, Comitetul Judiciar al Camerei Reprezentanţilor demarase prima investigaţie după mai mult de o sută de ani într-o cauză care îl implica pe Preşedinte. Principalul Mare Juriu în cazul Watergate îi dăduse judecătorului Sirica, pe lângă cele şapte puneri sub acuzare, o servietă diplomat conţinând un raport şi probele corespunzătoare din ceea ce Deep Throat şi alţii considerau a fi un dosar extrem de compromiţător la adresa Preşedintelui. Cum procurorii susţinuseră cu tărie că prevederile Constituţiei excludeau posibilitatea de punere sub acuzaţie a unui Preşedinte în exerciţiu, marii juraţi recomandau ca atât raportul, cât şi probele să fie înaintate comitetului Camerei Reprezentanţilor.

Pe 30 ianuarie, Preşedintele ţinuse discursul anual în cadrul şedinţei comune a Camerei Reprezentanţilor şi Senatului, în sală fiind prezenţi judecători de la Curtea Supremă şi membri ai Cabinetului, precum şi alţi invitaţi şi reprezentanţi ai postului naţional de televiziune. „Un an de Watergate este suficient”, declarase el în încheiere, adresând o rugăminte călduroasă ţării şi Congresului de a-şi îndrepta atenţia spre alte probleme, mai urgente.

În faţa celor care urmau să decidă dacă trebuia judecat pentru „înalte delicte şi pentru încălcarea legii”: Camera Reprezentanţilor în faţa celor care aveau să judece acest proces în cazul în care Camera avea să pronunţe actul de punere sub acuzare: Senatul în faţa celui care urma să prezideze un astfel de proces de inculpare: prim-judecătorul Statelor Unite, Warren Burger

Şi în faţa naţiunii…

Preşedintele declara: „Vreau să ştiţi că nu am nici cea mai mică intenţie de a renunţa la misiunea pe care electoratul american m-a ales s-o îndeplinesc în slujba poporului Statelor Unite.”

SFÂRŞIT