Bob Woodward

În locul articolului despre declaraţiile lui Dean referitoare la Preşedinte, reporterii elaborară un articol pentru ediţia de duminică în care se spunea că unii funcţionari superiori ai Casei Albe ajunseseră la concluzia cl Haldeman şi Ehrlichman erau implicaţi în operaţiunea de acoperire.

În dimineaţa următoare, 30 aprilie, vestea se răspândi treptat. Mai înlai un telefon venit din Capitol Hill. Apoi o semiconfirmare din partea unui reporter la Casa Albă. Bradlee veni din biroul lui ca să-1 anunţe pe Woodward: se va întâmpla azi. Patru dintre ei: Haldeman şi Ehrlichman şi-au dat demisia; Dean a fost concediat; Kleindienst şi-a dat şi el demisia Elliot Richardson pleacă de la Departamentul Apărării, urmând să fie numit procuror general. Bernstein sosi câteva minute mai târziu şi Simons îi comunică ştirile. Bernstein se duse la biroul său şi se aşeză James McCartney, corespondent naţional pentru Knight Newspapers, care se întâmpla să fie în birou, unde scria un articol despre Post pentru Columbia Journalism Review, veni să discute cu Bernstein, dar acesta ii spuse că în momentul acela nu avea nici un chef de vorbă.

Chiar înainte de amiază, Casa Albă făcu o declaraţie, apoi la birou sosiră scrisorile de demisie, după care se făcură copii xerox. Acum totul devenise realitate. Scrisoarea lui Haldeman se referea la „diverse afirmaţii şi aluzii” şi la „avalanşa de articole” care făcuseră „practic imposibil ca în aceste condiţii să-mi pot îndeplini sarcinile curente la Casa Albă” Ehrlichman scria că, „indiferent de faptele reale, am fost ţinta unui atac public… a unor zvonuri repetate, a unor acuzaţii sau implicări w Ionii iti şi multe altele vehiculate de presă”.

Articolul lui McCartney, publicat în numărul din iulie augusl 1973 >l revistei Columbia Journalism Review, consemna reacţia lui Bradli i l I ştirile oficiale:

Era ora 11.55, 30 aprilie. Benjamin Crowninshield Bradlee, în vArttl de cincizeci şi unu de ani, director executiv al ziarului Washington Post, stătea de vorbă cu un vizitator, cu picioarele pe birou şi încercând alene li arunce o minge de baschet de jucărie printr-un inel montat pe unul din pereţii de sticlă, aflat la vreo patru metri depărtare. Inevitabilul subiecl de conversaţie: Watergate. Howard Simons, directorul coordonator al zia rului Post, s-a strecurat în birou, întrerupând conversaţia. „Nixon B acceptat demisiile lui Ehrlichman, Haldeman şi Dean”, a anunţai el, „Kleindienst a fost demis, iar noul procuror general este Richardson.”

O fracţiune de secundă, Ben Bradlee a rămas cu gura căscată într-o expresie de pură încântare. Apoi şi-a pus un obraz pe birou, cu ochii închişi şi a lovit de câteva ori cu pumnul drept în masă. în clipa următoare, şi-a revenit. „Ei bine, ce zici de asta?” a exclamat el, cu ochii la Simons. care zâmbea radios. „Nu-i rău pentru început.”

Bradlee nu s-a mai putut abţine. A intrat în uriaşa sală de redacţie a ziarului Post, care ocupa etajul cinci, şi a strigat peste birouri… căi re Woodward… „Nu-i rău, Bob! Nu-i rău deloc!” Howard Simons a încercai să-1 tempereze: „Nu te arăta prea încântat”, i-a murmurat el lui Bradlee, în timp ce personalul din redacţie începea să se adune. „Nu ne permitem să ne arătăm prea încântaţi!”

Bradlee ieşi din redacţia ediţiei pe oraş, chiuind de bucurie. „Niciodată”, repeta el. „Niciodată, niciodată, niciodată, niciodată.” Bernstein şi Woodward stăteau la birourile lor. Woodward propuse să facă o plimbare în seara aceea, la ora 21, Preşedintele se adresă naţiunii prin intei mediul televiziunii. Bernstein şi Woodward se duseră să asculte discursul în biroul lui Howard Simons, împreună cu acesta şi cu doamna Graham

— Preşedintele Statelor Unite, anunţă solemn crainicul.

Nixon se aşeză la biroul lui, având într-o parte o fotografie de familie, iar în cealaltă bustul lui Abraham Lincoln.

— Oh, Doamne, murmură doamna Graham. Asta e prea mull. Preşedintele îşi începu discursul: „în seara aceasta vreau să va v< „rni i cu inima deschisă… Au existat eforturi de a ascunde faptele alai de <„ Im publicului, adică de dumneavoastră, cât şi de mine… Am vrui li fiu corect… Astăzi, am luat una dintre cele mai dificile decizii de când suni Preşedinte, am acceptat demisiile a doi dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai mei… Bob Haldeman şi John Ehrlichman – doi dintre cei mai buni funcţionari publici pe care am avut privilegiul să-i cunosc. Calea cea mai simplă pentru mine ar fi să-i blamez pe cei cărora le-am încredinţat sarcina de a desfăşura campania. Dar ar fi un gest de laşitate, în orice organizaţie, persoana care trebuie să poarte răspunderea este cea din vârful ierarhiei. Prin urmare, răspunderea cade în sarcina funcţiei mele. O accept… Sistemul a fost cel care a dat la iveală faptele… un sistem care, în acest caz, a cuprins un Mare Juriu Federal hotărât să afle adevărul, nişte procurori oneşti, un judecător curajos, John Sirica, şi o presă libera şi puternică… Acum trebuie să-mi îndrept încă o dată toată atenţia spre îndatoriile superioare ale acestei funcţii. Datorez acest lucru înaltei funcţii pe care o deţin şi dumneavoastră… o datorez ţării.

…La Casa Albă nu poate fi vorba de nici o muşamalizare… Din doua nedreptăţi nu se realizează un lucru cinstit… Iubesc America… Dumnezeu să binecuvânteze America şi pe fiecare dintre dumneavoastră.”

A doua zi după discursul din 30 aprilie al Preşedintelui, Bernstein stătea la birou, citind New York Times şi Washington Star. Un curier îi lăsă pe birou o ştire primită telegrafic de la UPI:

Secretarul de presă al Casei Albe, Ronald Ziegler, şi-a cerut astăzi public scuze faţă de Washington Post şi faţă de doi dintre reporterii ziarului pentru criticile aduse anterior la adresa reportajelor de investigaţie scrise de ei despre conspiraţia de la Watergate.

La întâlnirea cu presa de la Casa Albă, un reporter 1-a întrebat pe Ziegler dacă nu cumva şi Casa Albă datora scuze ziamlui Washington Post.

„Dacă privesc retrospectiv, în contextul actual, atunci, da”, a răspuns Ziegler, „aş dori să cer scuze ziamlui Post şi domnilor Woodward şi Bernstein… Va trebui totuşi să admitem cu toţii că au fost comise greşeli în ce priveşte termenii folosiţi în comentarii. Eu am exagerat în comentariile mele referitoare la Post, mai ales dacă le privesc în lumina evoluţiilor ulterioare… Când greşim, greşim, aşa cum s-a întâmplat şi în acest caz.” în încheiere, Ziegler a vrut să adauge „Dar…” însă un reporter 1-a întrerupt, spunând: „Acum să nu retractezi, Ron.”

Bernstein luă foaia şi o puse pe biroul lui Woodward. Ceva mai târziu, Woodward îi telefona lui Ziegler la Casa Albă, ca să-i mulţumească.

— Fiecare cu slujba lui, răspunse Ziegler.

TOŢI OAMENII PREŞEDINTEI III

Bernstein şi Woodward lucraseră la articolul despic I >cun o Nflplfl… întreagă; nu reuşiseră să adune informaţii despre cc anume urmu Nil ipunfl Dean în legătură cu implicarea Preşedintelui în operaţiunea de ueopi rin

Sâmbătă, 5 mai, tocmai terminaseră un articol despre atmosfera dc … titudine şi lipsa de etică de la Casa Albă, când un telex lung le pai y eni * „ li biroul telegraf. Era un comunicat dat de Newsweek. Woodward se gândi ll ce era mai rău – revistele de ştiri dădeau comunicate de presă sâmbăta” W ari numai când urma să apară un material deosebit de important.

Articolul din Newsweek relata că Dean era pregătit să vorbească despri două incidente din anul precedent, care-1 conduseseră la concluzia Ol Nixon ştia despre operaţiunea de acoperire în cazul Watergatc. Primul avusese loc în septembrie 1972, după punerea sub acuzaţie a spărgători Im de la Watergate, inculpările oprindu-se la Liddy. Dean fusese chemai de Haldeman în Biroul Oval, unde-i găsise pe Preşedinte şi pe şeful lui de personal, amândoi „numai un zâmbet”. Dean îl cita astfel pe Nixon: „Huna treabă, John. Bob mi-a povestit ce treabă grozavă ai făcut.” Al doilea incident se petrecuse în decembrie, pretindea Dean, când Ehrlichman u spusese că Preşedintele comutase pedeapsa lui Howard Hunt.

Simons, Rosenfeld, Sussman şi Woodward se adunară în jurul biroului lui Woodward. Bernstein nu era în oraş. Woodward spuse că el credea că putea uşor confirma informaţiile. Reporterul telefona unui funcţionai superior de la Casa Albă. Fără prea mare tragere de inimă, acesta spuse ea Dean îi relatase şi lui, în linii mari, acelaşi lucru. Ceva mai târziu, un înalt funcţionar din Comitetul Senatorial îi spuse lui Woodward: „Aceasta este versiunea lui Dean sau o parte din ea.”

Dezvăluirea că Hunt şi Liddy supervizaseră intrarea prin efracţie In biroul psihiatrului lui Ellsberg lega indisolubil Watergate de procesul Im Ellsberg desfăşurat la Los Angeles. în sala redacţiei, cele două cazuri erau adesea denumite Watergate Est şi Watergate Vest. La începutul lunii mai, Bernstein şi Woodward deciseră să dea drumul la un articol în care se spunea că telefoanele a doi reporteri de la New York Times fuseseră puse sub supraveghere ca parte a investigaţiei legate de scurgerea de informaţii către presă în cazul Documentelor Pentagonului. Cu luni înainte, Doaţ Throat îi spusese lui Woodward numele celor doi reporteri – Neil SheehU şi Hedrick Smith – dar nici acum reporterii nu reuşiră să găsească o a doui sursă care să confirme, aşa că nu folosiră cele două nume. Cu tOttl acestea, descoperiră că exista posibilitatea ca Ellsberg să 11 fost surprins pe una din înregistrări. Lucrurile se legau, fiindcă Ellsberg fusese cel care îi furnizase informaţiile lui Sheehan.

La procesul lui Ellsberg, acuzarea insista că nu existau înregistrări care să-1 implice pe acesta. Acum judecătorul Matthew Byrne cerea guvernului să verifice din nou înregistrările în căutarea unor probe că Ellsberg s-ar li auzit pe una dintre ele.

Noul director în funcţie al FBI, William D. Ruckelshaus, descoperi o astfel de înregistrare. Lipseau registrele de consemnare, dar Ruckelshaus fusese informat de colaboratorii săi că Ellsberg fusese auzit cel puţin o dată – nu la telefonul lui Sheehan, ci la telefonul de acasă al lui Morton Halperin, fost membru în Consiliul Naţional de Securitate al doctorului Kissinger. Anunţul făcut de Ruckelshaus că telefonul lui Halperin fusese supravegheat timp de douăzeci şi una de luni era prima confirmare că administraţia se folosise de interceptări telefonice pentru a investiga scurgerea de informaţii. Mai mult decât atât, acum exista dovada că guvernul încălcase legea, neprezentând toate informaţiile provenite din interceptări avocaţilor apărării care susţineau cauza lui Ellsberg.

Câteva zile mai târziu, pe 11 mai, judecătorul Byrne a respins toate acuzaţiile la adresa lui Ellsberg. Atitudinea ilegală a guvernului, a declarat judecătorul, „infectase incurabil acuzarea.” în lunea următoare, 14 mai, Ruckelshaus anunţă că, în cadrul investigării de către Administraţie a scurgerilor de informaţii, între 1969 şi 1971 fuseseră ordonate şaptesprezece interceptări clandestine. Fuseseră găsite şi registrele respective; ele fuseseră păstrate în seiful lui John Ehrlichman din biroul său de la Casa Albă. Ruckelshaus nu dezvăluia numele celor treisprezece oficiali guvernamentali şi patru reporteri ale căror telefoane fuseseră ţinute sub supraveghere. întrebarea era: cine autorizase acest lucru?

Woodward telefona prin fir direct unui înalt funcţionar FBI. Acesta răspunse fără echivoc: o parte dintre autorizaţiile de interceptare ajunseseră la FBI fie oral, fie în scris, fiind semnate de doctorul Henry Kissinger.

Nevenindu-i să creadă, Woodward telefona unui fost agent FBI.

— Ştiu că Kissinger a dat unele aprobări, spuse acesta.

Centralista de la Casa Albă îl puse pe Woodward în legătură directă cu cabinetul lui Kissinger. Era în jurul orei 18.00.

— Alo, se auzi vocea cunoscută, cu pronunţat accent german. Woodward îi spuse lui Kissinger că el şi Bernstein deţineau informaţi i de la două surse din FBI, conform cărora el ar fi autorizat supravegherea telefonică a doi dintre propriii săi colaboratori.

II I

Kissinger făcu o pauză.

— S-ar putea ca domnul Haldeman să fie cel care a autorizul interi 11> ţările, spuse el.

Dar dumneavoastră? întrebă Woodward.

— Nu cred să fie adevărat, declară el. Asta înseamnă o dezminţire?

Din nou tăcere.

— Sincer, nu-mi amintesc. Aş fi putut furniza FBI-ului numele persoi nelor care văzuseră sau umblaseră cu diverse documente care ajunseseră la presă. E foarte posibil ca ei [FBI] să fi interpretat acest lucru drept autorizare… în cazuri individuale e posibil ca eu să fi indicat adjunctului meu [generalul Alexander Craig] cine a umblat cu un anume documenl iar el la rândul său să fi transmis informaţia la FBI.

Woodward spuse că două surse precizaseră că el personal autorizau interceptările. O scurtă tăcere.

— Aproape niciodată, răspunse Kissinger.

Woodward îi sugeră că poate „aproape niciodată” însemna „uneori”. Prin urmare, Kissinger confirma faptul? Kissinger ridică tonul, enervat.

— Nu sunt obligat să mă supun unui interogatoriu ca la poliţie în Legi tură cu asta, declară el. Apoi se calmă şi continuă. Dacă este posibil şi dacă s-a întâmplat, atunci trebuie să-mi asum responsabilitatea. …Suni răspunzător pentru această funcţie.

Aţi aprobat interceptările sau nu? întrebă Woodward.

— Sper că n-ai să reproduci vorbele mele? zise Kissinger. Ba da, replică Woodward.

— Cum! strigă Kissinger. Ţi-am spus ce ţi-am spus cu condiţia 11 informaţia să rămână confidenţială.

Woodward îi răspunse că nu avuseseră nici o astfel de înţelegere.

— Am vrut să fiu cinstit şi acum mă penalizezi, spuse Kissinger.

Nu era vorba de penalizare, răspunse Woodward, dar nu putea accepta retroactiv să păstreze confidenţialitatea declaraţiilor.

— în toţi cei cinci ani de când sunt la Washington, spuse cu aspi…

Kissinger, niciodată n-am fost atras în cursă în felul acesta ca să fac declaraţii

Woodward se întrebă în ce fel se comporta presa cu Kissingei Kissinger era însă capabil să treacă extrem de uşor de la furie la (alm

— Am vorbit ca să fiu de folos, spuse el. Apoi, furios: Ce motiv aş li putut avea ca să-ţi acord un interviu?

Woodward răspunse că-i va întreba pe reporterii de la Post care se ocupau de diplomaţie dacă ei aplicau reguli diferite în ce privea păstrarea anonimatului şi dezvăluirea sursei unor declaraţii.

— Ai încălcat orice procedură din câte am întâlnit la reporterii < u care am avut de-a face până acum, declară Kissinger, după care îi spuse la revedere.

Woodward îl întrebă pe Murrey Marder, principalul reporter diplomaţii de la Post, dacă Kissinger putea să stabilească, după un interviu, dacă urma să fie citat sau dacă declaraţiile lui trebuiau să rămână confidenţiale?

Păi, şi da şi nu, răspunse Marder. Teoretic, Woodward avea dreptau dar majoritatea reporterilor care lucrau în mod curent cu Kissinger îl lăsau pe „Henry” să pretindă confidenţialitate după interviu. Jumătate de oră mai târziu, Marder veni la biroul lui Woodward să-i spună că Henry ˇ1 sunase ca să se plângă vehement de interviul cu Woodward. Marder, Bernstein şi Woodward se duseră în biroul lui Howard Simons, ca să discute cele întâmplate.

Marder aborda calea de mijloc, încercând o glumă.

— Henry ar putea da vina tot pe noi şi pentru eşecul negocierilor de la Paris.1 în acel moment sună telefonul lui Simons. Acesta ridică receptorul, mormăi câteva cuvinte, apoi puse aparatul pe microfon exterior, pentru ca toată lumea să audă conversaţia.

— Spune-le tuturor, Bennie, zise Simons.

Era Bradlee, care vorbea de la telefonul lui de acasă, cu accent aspru, german.

— Ce faceţi, băieţi? întrebă el. Tocmai am primit un telefon de la Henry Kissinger. E foarte furios.

Simons îi explică ce se întâmplase.

— Voi decideţi ce veţi face, spuse Bradlee. Eu am să joc rolul reporterului şi am să vă comunic ce a zis Kissinger, iar voi puteţi folosi infor maţia dacă o socotiţi utilă.

Simons zâmbi.

— Informaţia e confidenţială?

Mergând în sus pe linie ierarhică de la Marder la Bradlee, Kissingci tăcea ceea ce în cercurile diplomatice era cunoscut sub denumirea de „radicalizare a poziţiei”. Declaraţia lui către Bradlee preciza că era

TOŢI OAMENII PREŞEDINII I UI

„aproape de neconceput” ca el să fi autorizai punerea, sub xiipruvi ylu 11 a telefoanelor.

— Aproape de neconceput” nu reprezintă o dezminţire, spuse VV< todv irtl susţinând că articolul putea fi scris.

Dar era aproape ora 20, prea târziu pentru prima ediţie a ziarului Simons decise să mai amâne articolul cu o zi.

Woodward era furios. Avea senzaţia că, din pricina atitudinii Iul Kissinger, redactorii adoptaseră o poziţie evazivă. Bemslein nu era dl acord. Informaţia de la sursele FBI fusese obţinută extrem de uşor puttti că erau implicaţi într-o tentativă de a muta responsabilitatea de pe umerii lui Haldeman şi Ehrlichman pe cei ai lui Kissinger. Merita să mai aştepte o zi să vadă cum evoluau lucrurile.

Se dovedi, totuşi, că articolul nu mai putea aştepta încă o zi. Sy I [erih le-o luă înainte. în ziua următoare, el scrise în Times că Kissinger ii indl case pe unii subordonaţi ai săi ca posibile surse de scurgere a informai ulm A doua zi, Marder scrise şi el un articol în Post pe aceeaşi temă.

Majoritatea celor de la Post implicaţi în relatarea cazului Watergatl erau epuizaţi. Nimeni nu se entuziasmase pentru un articol oarecum ambiguu, ale cărui elaborare şi redactare ar fi luat o seară întreagă.

Pe 17 mai erau programate să înceapă audierile în cazul Watergate în cursul săptămânii precedente, reporterii concepuseră un articol lung, care includea detalii adunate de ei pe parcursul a luni de zile. Dezvăluirea existenţei celor şaptesprezece înregistrări şi a spargerii din cabinetul pil hiatrului lui Ellsberg erau alte două incidente din ansamblul de activităţi de supraveghere desfăşurate de Casa Albă, despre care îi relatase Deep Throat lui Woodward.

Activitatea clandestină începea din 1969 şi includea următoarele operaţiuni: Serviciul Secret furnizase Casei Albe informaţii despre viaţa particulară a candidatului prezidenţial al democraţilor; fişa medicala a senatorului Eagleton ajunsese pe biroul lui John Ehrlichman înainte de a fi publicată în presă; în 1971 Haldeman ordonase personal o ancheta FBI asupra corespondentului de ştiri al CBS Daniel Schorr. Toate aceste lapte să adăugau unei vaste campanii de operaţiuni ilegale sau cvasiilegale l1’ 17 mai toate acestea erau făcute cunoscute publicului.

În noaptea de 16 mai, în ajunul audierilor, Woodward plecă la o Intftl nire cu Deep Throat. Era prima întâlnire de după demisia lui I laldemafl ll Ehrlichman, iar Woodward îşi închipuia că prietenul său va li într-o Itait de spirit bună. La ultima lor întrevedere, Deep Throat îi spusese repoi terului că se puteau vedea mai devreme, în jur de ora 23.00.

La ora aceea era uşor de găsit un taxi şi drumul dură mai puţin ca dl obicei, dar la sosirea lui Woodward Deep Throat era deja în garaj. Se plimbi de colo-colo, agitat. Maxilarul îi tremura. Deep Throat începu să voi bească, aproape de unul singur. Nu avea la dispoziţie decât câteva minut! aşa că făcu în grabă o serie de afirmaţii. Woodward îl ascultă fără sa I întrerupă. Era limpede că ceva se schimbase la prietenul lui. Woodward avea pe buze zeci de întrebări, dar Deep Throat ridică mâna.

— Asta-i situaţia, zise el când termină ce avea de spus. Trebuie să ploi chiar în clipa asta. Ştiu că mă înţelegi. Fii… ei bine, trebuie să-ţi spun fii cu băgare de seamă.

Se îndepărtă grăbit şi părăsi garajul.

Woodward îşi scoase carnetul şi-şi notă tot ce auzise. Când se întoarsi în apartamentul lui, puţin după miezul nopţii, îl sună pe Bernstein. Poţi veni până aici? întrebă Woodward.

Sigur, acceptă Bernstein. Ajuns în faţa blocului în care locui. i Woodward, apăsă butonul interfonului. Woodward îl întâmpină la lift. Ce s-a întâmplat? întrebă Bernstein.

Woodward îşi duse un deget la buze, făcându-i semn să tacă.

Bernstein se întrebă dacă nu cumva colegul lui o luase razna sau dacă îi ardea de glumă. Porniră pe coridor spre apartamentul lui Woodward După ce intrară, Woodward puse nişte muzică. Unul dintre concertele pentru pian ale lui Rahmaninov. Bernstein comentă asupra lipsei de gusi a lui Woodward în materie de muzică clasică. Atunci Woodward trase draperiile în dreptul ferestrelor mari, care dădeau spre partea de răsărit a oraşului. Aşezat la masa din sufragerie, Woodward dactilografíe câteva cuvinte şi-i întinse foaia lui Bernstein.

„Viaţa tuturor e în pericol.”

Bernstein ridică privirea. A înnebunit amicul tău? întrebă el.

Woodward clătină grăbit din cap, facându-i semn lui Bernstein să nu vorbească. Apoi dactilografíe altă frază.

„Deep Throat spune că telefoanele noastre sunt ascultate şi trebuie sa fim prudenţi.”

Bernstein făcu semn că avea nevoie de ceva cu care să scrie. Woodward îi întinse un stilou.

„Cine se ocupă de asta?” scrise Bernstein.

C-I-A, îi răspunse Woodward, mişcându-şi buzele lâirfl Nil nmlA un sunet.

Bernstein nu credea. Având ca fundal concertul lui Rahmaninoi în continua să răsune în încăpere, Woodward începu să bală la maşini In li mp ce Bernstein citea, aplecat peste umărul lui.

Dean a vorbit cu senatorul Baker după formarea Comitetului

Preşedintele 1-a ameninţat personal pe Dean, spunând că daci Vt dezvălui activităţi legate de siguranţa naţională, atunci chiar el va avea griji ca Dean să ajungă la închisoare…

Mitchell a început să desfăşoare operaţiuni clandestine naţionale şi internaţionale cu multă vreme în urmă, apoi i-a implicat pe toţi ceilalţi. Lista e mai lungă decât şi-ar închipui cineva.

Caulfield’ 1-a ameninţat pe McCord, spunând „viaţa ta nu face dona parale în ţara asta dacă nu cooperezi…”

Activităţile clandestine implică întreaga comunitate de informaţii a SUA şi sunt incredibile. Deep Throat a refuzat să dea detalii, fiindcă ar lî încălcat legea.

Activitatea de acoperire a avut prea puţin de a face cu Watergate, ea a avut drept prim scop protejarea operaţiunilor sub acoperire.

Însuşi Preşedintele a fost şantajat. Când s-a implicat, Hunt a decis că totuşi conspiratorii ar putea scoate ceva bani din asta. Hunt a demarai o operaţiune de „extorcare de bani” de cea mai joasă speţă.

Costul operaţiunii de acoperire se ridică la aproximativ un milion de dolari. Toţi sunt implicaţi: Haldeman, Ehrlichman, Preşedintele, Dean, Mardian, Caulfield şi Mitchell. Toţi întâmpinau greutăţi ca să facă rosl de bani şi nu puteau avea încredere în nimeni, aşa că au început să strângă fonduri în străinătate şi să contribuie cu fonduri proprii. Mitchell nu şi-a pulul achita cota, şi atunci… s-au descotorosit de el…

Cei de la CIA pot depune mărturie că Haldeman şi Ehrlichman le au transmis că Preşedintele le ordonase să îndeplinească această misiune, adică acoperirea în cazul Watergate… Walters şi Helms2, poate şi alin.

1 John J. Caulfield, fost poliţist în New York City, ulterior agent sub aeopci ne m am In tator al Casei Albe

Se pare, deşi lucrurile nu sunt foarte clare, că indivizii aceştia de la Casa Albă erau puşi pe făcut bani, iar câţiva dintre ei pur şi simplu şi-au pierdut controlul.

Dean a funcţionat ca intermediar între Haldeman-Ehrlichman şi Mitchell-LaRue.

Documentele aflate în posesia lui Dean reprezintă mult mai mult decât îşi poate cineva închipui şi sunt foarte detaliate.

Liddy i-a spus lui Dean că puteau să-1 împuşte şi/sau că s-ar împuşca el singur, dar că nu va vorbi niciodată şi că rămâne până la capăt un soldat credincios.

Hunt a fost cheia a mare parte din toată nebunia asta şi s-a folosit de arestările de la Watergate ca să facă rost de bani… mai întâi 100000 dc dolari, apoi a insistat să primească mai mult…