Bob Woodward

Dupa miezul nopţii Woodward prim… lele Ion acasă de la Eugene Bachinski, reporterul de la Post care relata de obicei despre acţiunile pe timp de noapte ale poliţiei în general, activitatea poliţiei pe timp de noapte este considerată cea mai neplăcută sarcină la un ziar. Orele de lucru nu suni convenabile de la aproxiimativ 18.30 la 2.30. Dar lui Bachinski, un lip înalt, lacul 1 u faţa împodobită de un barbişon, părea să-i placă munca lui, sau cel pul 111 parea sai placă poliţiştii. Ajunsese să-i cunoască pe mulţi dintre ei loarle bine, eu câţiva se întâlnea în diferite ocazii sociale şi în tura lui de noapte tieeea cu uşurinţă de la o echipă a secţiei de poliţie la alta: omucideri, vicii (secţie denumită pompos Moravuri), circulaţie, informaţii, sex, fraude, jafuri catalogul vieţii citadine în viziunea unui poliţist.

Bachinski avea un pont primit de la una dintre sursele sale din poliţie în două agende telefonice, aparţinând a doi dintre cei cinci spărgători din Miami arestaţi în complexul Watergate, figurau numele şi numărul dfl telefon al unui anume Howard E. Hunt, şi menţiunea „W, House” a „W. H.”. Woodward se aşeză pe un scaun de lemn de lângă telefon li rifică în cartea de telefon. Găsi numele de E. Howard Hunt. Ir, în Potomac, Maryland, o suburbie înstărită din comitatul Montgomery, cunoscută pen tru creşterea cailor. La telefon nu răspundea nimeni.

La birou, în dimineaţa următoare, Woodward făcu o listă I informaţiilor pe care le deţinea. Unul dintre vecinii lui McCord declarase că-1 văzuse pe acesta în uniformă de ofiţer de aviaţie, iar altul menţionase că McCord era locotenent-colonel de aviaţie în rezervă. Ceva mai târziu, după vreo şase telefoane la Pentagon, un ofiţer de la secţia personal il informase pe Woodward că James McCord era locotenent colonel într-o unitate specială de rezervă din Washington ataşată Biroului de Intervenţii pentru Situaţii de Urgenţă. Ofiţerul de la personal îi citi lista militarilor din unitate, care conţinea numai cincisprezece nume. Woodward începu să dea telefoane. La cea de a patra încercare, subofiţerul Philip Jones menţiona printre altele că misiunea unităţii era aceea de a întocmi liste ale radicalilor şi de a contribui la elaborarea unor planuri pentru situaţii neprevăzute de cenzurare a mass-media şi corespondenţei în Statele Unite pe timp de război.

Woodward telefona unui anume James Grimm, ale cărui nume şi număr de telefon Bachinski spunea că figurau în agenda lui Eugenio Martinez. Domnul Grimm se prezentă ca fiind responsabil cu cazarea la Universitatea din Miami şi declară că Martinez îl contactase cu vreo două săptămâni în urmă ca să-1 întrebe dacă la universitate puteau fi cazaţi la circa 3000 de Tineri Republicani pe durata convenţiei naţionale GOI‘1 din august. Woodward sună la CRP, la sediul Comitetului Naţional Republican şi la câţiva funcţionari de partid care se ocupau dc la pre gătirea convenţiei în Washington şi Miami. Toţi declarară că nu auzi seră niciodată de Martinez, nici de intenţia de a-i caza la universitate pe Tinerii Republicani.

Dar prioritatea în acea zi de luni era Hunt. Lucrurile suspecţi lot din Miami figurau pe o listă confidenţială a poliţiei, pe care Bachinski reuşise s-o obţină. Printre ele se numărau „două foi de hârtie cu chenai galben,

1 Grand Old Party, Marele Partid Tradiţional, altă denumire sub care este CUnOII Ut Partidul republican (n.tr.) una începând cu „Dragă prietene, domnule Howard”, alta cu „Dragă domnule H. H.”, precum şi un plic neexpediat, conţinând un cec semnat de Hunt pentru suma de 6,36 dolari, încasat la Lakewood Country Club din Rockville şi însoţit de o chitanţă pentru suma respectivă.

Woodward sună un vechi prieten şi, ocazional, sursă de informaţii, care lucra pentru guvernul federal şi căruia nu-i plăcea să fie căutat la birou. Amicul lui îi comunică pe scurt că incidentul cu spargerea avea să facă „mare vâlvă”, dar că nu-i putea explica nimic, după care închise telefonul.

Era aproape ora 15.00, moment în care redactorii de la Post întocmeau lista „bugetului de ştiri”, adică articolele aşteptate pentru ediţia de a doua zi a ziarului. Woodward, care primise misiunea de a scrie despre cazul Watergate pentru ediţia de marţi, ridică receptorul şi formă 456-1414 -Casa Albă. Ceru să fie pus în legătură cu I toward I [unt. Centralista formă un număr de interior. Nu răspunse nimeni. Woodward era pe cale să închidă, când centralista reveni spunând:

— Mai poate fi într-un loc. Biroul domnului (‘olson.

— Domnul Hunt nu este acum aici, îl informă pe reporter secretara lui Colson, după care îi dădu numărul unei ruine de relaţii publice din Washington, Robert R. Mullen and Company, la care care, din spusele ei, activa şi Hunt.

Woodward se duse la biroul redacţiei naţionale, în capătul dinspre est al sălii, şi-1 întrebă pe unul dintre redactorii adjuncţi pentru ediţia naţională, J. D. Alexander, cine era (olson. Alcxander, un tip solid, înjur de treizeci şi cinci de am, eu o barbă deasa, începu să râdă. Charles W. Colson, consilier special al l’iesedmlelui Statelor Unite, era „asasin plătit” la Casa Alba.

Woodward telefona ilin nou la (asa Alba şi întrebă o funcţionară de la biroul personal daca Howard Huni se alia pe statul de plată. Femeia răspunse că va verifica în evidenţa lor. Dupa câteva momente, funcţionara îi spuse lui Woodwaid ea Howard Huni era consultant şi că lucra pentru Colson.

Woodward suna la funia de relaţii publice a lui Mullen şi ceru să vorbească cu Howard Hunt.

— Howard Hunt la telefon, răspunse o voce. Woodward se prezentă.

— Da, despre ce-i vorba? Hunt părea nerăbdător.

Woodward îl întrebă pe Hunt cum se făcea că numele şi nuni. nul Iul iii telefon se găseau în agendele a doi dintre bărbaţii arestaţi la Watergati

— Dumnezeule! exclamă Hunt. După care se grăbi să adauge I >Ul Imul că este vorba de un caz în curs de soluţionare, nu am nimic de declarai.

Apoi închise telefonul.

Woodward îşi dădu seama că era pe urmele a ceva important. (n toati acestea, într-o agendă puteau figura orice nume sau adrese. Chitanţa de la Country Club îi păru a fi o dovadă suplimentară a legăturii dintre I luni şi spărgători. Dar ce fel de legătură? Un articol cu titlul „Legătura dintre Utl consultant al Casei Albe şi suspecţii de la Watergate” risca să fie 0 greşeală gravă şi derutantă, precum şi o nedreptate faţă de Hunt.

Woodward îi telefona lui Ken W. Clawson, directorul adjunct al comu nicaţiilor la Casa Albă, care fusese reporter la Post până în ianuarie anul precedent. îi spuse lui Clawson ce anume figura în agende şi în inventarul poliţiei, apoi îl întrebă despre îndatoririle lui Hunt la Casa Albă. Clawson îi spuse că se va interesa.

O oră mai târziu, Clawson îi telefona ca să-i comunice că Hunt lucrase la Casa Albă în calitate de consultant în probleme de desecretizare a documentelor Pentagonului şi, mai recent, la un proiect de informaţii în problema drogurilor. Hunt fusese plătit ultima oară în funcţia de consultant la 29 martie, spuse Clawson, şi de atunci nu mai lucrase pentru Casa Albă.

— Am cercetat problema foarte atent şi sunt convins că nici domnul Colson, nici altcineva de la Casa Allbă nu a ştiut şi nu a fost implicat în acest incident regretabil de la sediul Partidului Naţional Democrat, încheie Clawson.

Fusese un comentariu nesolicitat.

Woodward îl sună pe Robert F. Bennett, preşedintele firmei de relaţii publice Mullen, ca să-1 întrebe despre Hunt. Bennett, fiul senatorului republican Wallace F. Bennett din Utah, îi răspunse:

— Presupun că nu-i nici un secret că Howard a lucrat pentru CIA. Pentru Woodward fusese un secret. Reporterul telefona la CIA, unde un purtător de cuvânt îi spuse că Hunt lucrase pentru Agenţie din 1949 până în 1970.

Woodward nu ştia ce să creadă. Mai telefona o dată prietenului său de la guvern şi-i ceru sfatul. Acesta părea neliniştit. îi spuse cu titlu confidenţial lui Woodward că FBI-ul îl considera pe Hunt unul dintre principalii suspecţi în ancheta Watergate din multe alte motive, pe lângă agendele în care figurau numele său şi cecul neexpediat. Woodward trebuia să promită că nu va folosi informaţia în articol, deoarece era neoficială. Totuşi, prietenul lui îl asigură că nu era nimic rău dacă articolul ar fi menţionat agendele şi legăturile de la Country Club. Numai că nici această asigurare nu putea fi dată publicităţii.

Barry Sussman, redactorul ediţiei pe oraş, era intrigat. Fmnzări tăieturile din Post referitoare la Colson şi găsi un articol datând din februarie 1971, în care o sursă anonimă îl descria pe Colson ca fiind unul dintre „…băieţii din culise… negociatorii, tipii care aranjează lucrurile care dau greş şi, în caz de nevoie, fac treburile murdare.” Articolul lui Woodward despre Hunt, în care acesta era identificat drept fost consultant la Casa Albă aflat în serviciul lui Colson, includea acest citat, menţionând că el făcea parte dintr-o caracterizare realizată de „Ken W. Clawson, în prezent asistent la Casa Albă, până nu demult reporter [la Washington Post].”

Articolul purta titlul „Legătura dintre un consultant la Casa Albă şi suspecţii din afacerea Watergate.” în aceeaşi dimineaţă, la Casa Albă din Florida, Key Biscayne, secretarul de presă al Preşedintelui, Ronald L. Ziegler, răspunse scurt unei întrebări despre spargerea din complexul Watergate, remarcând: „Anumite elemente ar putea încerca să exagereze acest incident mai mult decât e cazul în realitate.” Ziegler descria incidentul ca fiind „o tentativă de spargere de mâna a treia”, care nu merita nici un comentariu din partea Casei Albe.

A doua zi, preşedintele Partidului Democrat, O’Brien, dădu în judecată Comitetul pentru Realegerea Preşedintelui, pretinzând daune în valoare de un milion de dolari. Citând „posibila implicare” a lui Colson în această spargere, O’Brien insista că „faptele dezvăluiau Iară putinţă de tăgadă implicarea Casei Albe”, adăugând: „Noi am aliat de această tentativă de a amplasa microfoane numai pentru că a dat greş. (‘arc câte alte tentative au mai existat şi cine anume a fost amestecat? (red că suntem pe punctul de a asista la testul decisiv al acestei administraţii, care cu numai patru ani în urmă s-a angajat cu atâta sârg sa ne conducă spre o nouă epocă a legii şi a ordinii.”

Sussman îi spusese lui Bernstein să-şi ia liber în zilele de luni şi marţi Miercuri Bernstein îşi propuse să afle tot ce se putea afla despre Charles W. Colson. Reporterul telefona unui fost demnitar al administraţiei Nixon, care, după părerea lui, i-ar fi putut furniza unele date biografice utile. în loc de biografie, omul îi spuse lui Bernstein următoarele:

— Oricine s-ar afla în spatele afacerii Watergate, trebuie să fie cineva care nu are habar de politică, dar îşi închipuie contrariul. Presupun că de aceea tot apare numele lui Colson… Cineva care ar fi cât de cât în temă n-ar căuta aici informaţii politice reale. Ar căuta mai curând altceva… scandaluri, bârfe.

Omul cunoştea mecanismele ascunse ale Casei Albe, lucru pe care Bernstein şi Woodward îl ignorau cu desăvârşire. Mai mult decât atât, respectivul rămăsese în strânsă legătură cu foştii săi colegi.

Bernstein îl întrebă dacă credea că ar fi fost posibil ca acel comitet de campanie electorală al Preşedintelui sau – lucru şi mai puţin probabil -Casa Albă să sponsorizeze o misiune atât de stupidă ca spargerea din complexul Watergate. Bernstein se aştepta la un răspuns negativ.

— îl cunosc pe Preşedinte suficient de bine ca să-mi dau seama că, dacă ar fi avut nevoie de aşa ceva, treaba ar fi fost făcută ca la carte, răspunse fostul demnitar. Dar, în acelaşi timp, se poate ca preşedintele să le fi cerut consilierilor săi de campanie să cunoască orice informaţie politică şi orice bârfa. îmi amintesc de un consultant politic de la Casa Albă care vorbea tot timpul despre aparate de emisie-recepţie. Tu îi vorbeai despre politică, iar el îţi vorbea despre aparatură. Casa Albă a fost întotdeauna extrem de preocupată de informaţii secrete şi alte prostii din astea. Unele persoane de acolo sunt suficient de obtuze ca să-şi închipuie că prin asia ar rezolva ceva.

Imaginea Casei Albe contrasta puternic cu maşinăria bine unsă şi pusă la punct despre care Bernstein era obişnuit să citească în ziare – acei paznici atenţi, disciplinaţi, semănând toţi între ei şi denumiţi invariabil „oamenii Preşedintelui”.

Bernstein întrebă de unul dintre aceştia, Robert Odle, director de personal la CRP şi fost asistent la Casa Albă. Comitetul îl identificase pe Odle drept persoana care-1 angajase pe McCord în funcţia de coordonator pe probleme de securitate.

— Prostii, răspunse fostul demnitar. Mitchell n-ar fi lăsat pe altcineva să ia o astfel de decizie. Ar fi luat-o el însuşi, consiliat de un specialist în probleme de securitate.

După spusele fostului demnitar, angajarea lui McCord ar fi implicat cel puţin încă o persoană, un asistent al lui Mitchell pe care el îl descria ca fiind mâna dreaptă a fostului procuror general: Fred LaRue. Bernstein îşi notă numele (ortografiindu-1 La Roue), în timp ce afla mai multe lucruri despre persoana respectivă.

— Eu unul aş zice că, dacă vreun microfon ar fi fost activ până la ora spargerii, LaRue ar fi ştiut despre spărgători…

Fostul demnitar îi mai sugeră ceva. Murray Chotiner, un vechi prieten al Preşedintelui şi specialist în tactici de campanie nu tocmai ortodoxe încă din vremea campaniilor duse de Nixon în Congres împotriva lui Jerry Voorhis şi Helen Gahagan Douglas, se ocupa de aşa-numita „securitate a votului”. Deşi nedefinit oficial, scopul slujbei lui era de a-i împiedica pe democraţi să fraudeze alegerile, după cum pretindeau Preşedintele şi susţinătorii lui (dar şi câţiva democraţi) că s-ar fi întâmplat în 1960.

Mai târziu în aceeaşi după-amiază, David Brodcr, reporter şi comentator de politică naţională la Post, îi oferi lui Bernstein numele unui oficial al Comitetului Naţional Republican, sugerându-i să ia legătura cu acesta. Broder îl descrise pe oficial ca pe „un tip foarte corect”, care ar fi putut şti câte ceva, dat fiind că se învârtea printre cei implicaţi în organizarea pazei pentru convenţia COP. CRP declarase că McCord lucrase în calitate de consultant pe probleme de securitate a convenţiei.

— Adevărul este că McCord nu s-a ocupat niciodată de securitatea vreunei convenţii, îi spuse oficialul de partid lui Bernstein. Presupun că ceea ce a făcut el a fost să organizeze paza Comitetului pentru Realegerea Preşedintelui. Singura grijă a CRP este Richard M. Nixon. Nu le pasă de Partidul Republican. Dacă li s-ar ivi ocazia, l-ar aduce în pragul falimentului.

Oare demnitarul credea declaraţiile de neimplicare făcute de lohn Mitchell şi de CRP? Omul râse.

— în ziua în care au fost făcute arestările, am stat de vorbă cu Bob I >ole şi amândoi am fost de acord că trebuie să fie mâna vreunuia dintre ge neralii de doi bani care se învârt în jurul Comitetului sau al Casei Albe, Chotiner sau Colson. Acestea au fost numele menţionate.

Bernstein nu se aşteptase să audă pe cineva atât de apropiat de adminis traţia Nixon vorbind atât de dispreţuitor şi de ironic despre oamenii din jurul Preşedintelui. Se duse în celălalt capăt al sălii să-i relateze cele a Hale lui Sussman. Redactorul ediţiei pe oraş consideră informaţia interesantă. Apoi veni cu o veste neplăcută: Bernstein urma să nu mai lucreze la cazul Watergate, deoarece redacţia pentru Virginia nu-şi permitea să se lipsească de unul din cei doi reporteri politici ai săi tocmai în perioada alegerilor.

Bernstein se înapoie la biroul lui, prefăcându-se indiferent, dar în realitate era cât se poate de indispus. Post îi datora aproape patru luni de concediu. Până la spargerea din complexul Watergate, intenţionase să-şi folosească acest concediu în vara aceea, pentru o drumeţie pe bicicletă pe drumuri mai puţin umblate. Decise să mai facă o încercare de a continua să lucreze la afacerea Watergate. Redacta un raport de cinci pagini, schiţând ceea ce el denumea „Teoria Chotiner” le şi trimise câteva exemplare lui Sussman, Woodward şi Harry M. Rosenfeld, redactorul ediţiei metropolitane a ziarului Post.

„Este, desigur, o teorie îndrăzneaţă”, începea raportul, „dar… Colson este succesorul lui Chotiner la Casa Albă… Colson ar putea fi legat dc Chotiner prin anumite aspecte de „securitate a votului”. Acest lucru ar putea însemna evaluarea oricăror informaţii venite de la Chotiner.”

A doua zi, Rosenfeld îi spuse lui Bernstein să meargă pe urmele Teoriei Chotiner şi să vadă ce altceva ar mai putea afla1.

La o conferinţă de presă din aceeaşi după-amiază, 22 iunie, preşedintele Nixon făcea primul său comentariu public referitor la spargere. „(asn Albă nu este implicată în nici un fel în acest incident”, a declarat el.

Bernstein şi Woodward se opriră asupra sintagmei „acest incident”. Erau deja prea multe coincidenţe, care nu puteau fi trecute prea uşor cu vederea: un procuror din Washington spusese că Frank Sturgis era unul

1 Chiar dacă s-a sugerat că Chotiner ar fi fost implicat în acţiunea de plantare de microfoane la Watergate, nu s-au descoperit niciodată dovezi care să ateste aeesl lucru. (lioimer a murit la începutul anului 1974.

dintre cei câţiva bărbaţi care-1 atacaseră pe Daniel Ellsberg1, inculpat în cazul Documentelor Pentagonului, la slujba de comemorare a răposatului director FBI J. Edgar Hoover, în luna mai. Agenda unuia dintre suspecţi conţinea o schiţă aproximativă a camerelor de hotel care urmau să fie folosite de senatorul McGovern la Convenţia Democrată. Un arhitect din Miami declarase că Bernard Barker încercase să obţină un plan detaliat al sălii convenţiei şi al sistemului de aer condiţionat. Şeful lui Hunt de la firma Mullen, Robert Bennett, organizase a aproximativ o sută de false comitete de campanie, menite să obţină milioane de dolari cu titlu de contribuţie secretă la campania de realegere a Preşedintelui. Când fusese arestat, McCord avea asupra sa o cerere de obţinere a acreditării din partea colegiului de presă pentru Convenţia Democrată. Se dusese cu puţin timp în urmă la Miami Beach. Câţiva dintre spărgătorii puşi sub acuzare fuseseră în Washington cu trei săptămâni înainte de arestare, când avuseseră loc spargeri în birourile unor renumiţi avocaţi ai democraţilor, aflate în complexul Walergau.

La mai puţin de o oră de la declaraţia Preşedintelui, Devan L. Shum-way, directorul de relaţii publice al (! RP, Ir spuse reporterilor că John Mitchell ordonase o anchetă interna asupra spargerii operate în sediul democraţilor.

Pe 1 iulie, la nouă zile după declaraţia Preşedintelui, Mitchell demisiona din postul de director de campanie al lui Nixon, explicând că făcuse aceasta la insistenţele soţiei lui, Woodward îi întrebă pe câţiva membri ai redacţiei naţionale a ziarului Post, care se ocupau de caz, dacă ei (rederau ea demisia era legată de afacerea Watergate. Ei răspunseră afirmativ.

A doua zi, redactorul ediţiei metropolitane, llarry Rosenfeld, îi spuse încruntai lui Woodwanl.

Un om ca. lohn Mitchell nu lenunla la atâta putere numai din cauza soliei.

La seini timp (lupa 11 numele Im < hat Ies

1 Fost analist militar, care a declanşat un scandal naţional în 1971, când a dat publicităţii Documentele Pentagonului, un raport militai al activităţilor SUA din timpul războiului din Vietnam. Documentele Pentagonului au Insi publicate de ziarul New York Times şi au contribuit la erodarea sprijinului populai acordat ia/boiului, (n.tr.)

Colson. Bernstein luă legătura cu ea la telefon. Femeia lucrase peni…nul dintre asistenţii lui Colson şi îl cunoscuse într-o oarecare măsură pe Howard Hunt.

— Suspectam tot grupul lor, şi în special pe Colson fiindcă manifesta o atitudine extrem de protectoare faţă de Preşedinte, pe care-l apăra cu orice preţ, povesti ea. Alerga tot timpul încoace şi încolo cu diverse documente, dar era foarte secretos.

În schimb, Hunt „era un om drăguţ, plăcut, atrăgător. Se număra printre puţinii de acolo care-şi dădea silinţa să te facă să simţi că eşti şi lu implicat”, şi ocazional o invita la masă. Deşi angajat în calitate de consultant, Hunt „lucra acolo aproape în fiecare zi. Din când în când pleca în Florida […] mai făcea câte un drum şi în California”. Asta se întâmpla în vara şi la începutul toamnei anului 1971. Hunt era la fel de secretos ca şi Colson, mai relată femeia, „dar cineva din biroul lor mi-a spus că Howard făcea muncă de investigaţie pe diverse probleme, inclusiv Documentele Pentagonului”. Ea una era convinsă că Hunt nu se ocupase de o „declasi-ficare” a documentelor, după cum declarase Casa Albă, ci mai curând încercase să afle cum ajunseseră ele să fie date publicităţii.

— Cam tot pe atunci, continuă femeia, am remarcat pe biroul lui o carte despre Chappaquiddick şi l-au întrebat ce e cu ea. Făcea investigaţii şi în acest caz, privitor la Kennedy. Nu erau prea binevoitori… niciodată nu mi-au oferit prea multe informaţii.

Cine i-a spus că Hunt cerceta cazul Kennedy?

O altă secretară din biroul lui Colson. Pe urmă văzuse celelalte hârtii şi cărţi de pe biroul lui Hunt, privitoare la senatorul Kennedy şi la accidentul de maşină de la Chappaquiddick. îşi amintea că una dintre cărţi avea coperţi obişnuite şi „un titlu simplu, gen Kennedy şi Chappa quiddick”. După părerea ei, majoritatea materialelor fuseseră împrumu tate de la biblioteca Casei Albe. Iar unul dintre asistenţii lui Colson nu-şi mai amintea cine anume – îi confirmase că Hunt cerceta cazul Kennedy. „Era verificat pe linie ierarhică”, adăugă ea.

Bernstein sună la Casa Albă şi ceru să vorbească cu bibliotecarul. I se făcu legătura cu Jane F. Schleicher, bibliotecara adjunctă. Bernstein se prezentă, spuse că era reporter şi o întrebă dacă îşi amintea titlul cărţii despre senatorul Kennedy pe care o împrumutase domnul I luni.

— Cred că-mi amintesc ceva legat de asta, răspunse bibliotecara. Domnul Hunt a împrumutat multe materiale despre senatorul Kennedy şi Chappaquiddick. Cred că le am notate, şi-1 rugă pe Bernstein să revină cu un telefon după ce ea avea să verifice fişele.

— Cartea la care vă referiţi este probabil cea scrisă de Jack Olsen, Podul de la Chappaquiddick, spuse doamna Schleicher la cea de a doua convorbire telefonică. Bernstein o întrebă când împrumutase Hunt cartea. Doamna Schleicher îl rugă să rămână pe fir. Câteva minute mai târziu, când reveni la telefon, părea agitată.

— La mine în fişe nu figurează că domnul Hunt ar fi împrumutat această carte, a spus ea. îmi amintesc că am dat cartea cuiva, dar în fişă nu figurează că ar fi luat-o domnul Hunt.

De fapt, nu exista nici o fişă a cărţii: Hunt nu solicitase nimic de la bibliotecă. Bibliotecara îl îndemnă pe Bernstein să contacteze biroul de presă. Ea nu ştia cine era Hunt.

Woodward îi telefona şi el, întrebând de cartea referitoare la Kennedy.

— Nu eu i-am vorbit [lui Bernstein] despre material, răspunse bibliotecara.

Woodward formă din nou numărul centralei de la Casa Albă şi ceru legătura cu unul dintre tinerii asistenţi, pe care îl cunoscuse anterior la o întâlnire oficială. Discutară amândoi vreme de o oră. Primind asigurări că numele lui nu va fi dezvăluit, oficialul îi spuse lui Woodward că Hunt fusese însărcinat de Casa Albă să desfăşoare o anchetă privind viaţa particulară a lui Kennedy. Tânărul refuză să-1 numească pe cel care ordonase ancheta, dar din spusele lui se înţelegea limpede că printre cei care ştiau de asta se număra şi Colson. Oficialul îşi amintea că Hunt primise unele materiale despre Kennedy de la Biblioteca Congresului.

Bernstein şi Woodward luară un taxi până la Biblioteca Congresului şi găsiră biroul care se ocupa de solicitările de materiale formulate de Casa Albă. Preferând să discute cu reporterii pe coridor, nu în biroul lui, un bibliotecar îi informă politicos că solicitările Casei Albe erau confidenţiale, în cele din urmă, jurnaliştii găsiră un funcţionar mai cooperant şi-şi petre-cură după-amiaza în sala de lectură, căutând printre miile de cartoteci pe care erau trecute toate solicitările de materiale începând cu iulie 1971, când Hunt fusese angajat la Casa Albă.