Bob Woodward

— Păi, la mine acasă vine multă lume la un pahar de vorbă.

— Oh, Doamne! Asta pune capac la toate.

— Dar nu-i nimic rău în asta.

— Te asigur că este.

— N-ar trebui să fie, insistă Berger.

— De necrezut. Pur şi simplu de necrezut.

— E de necrezut că eşti atât de afectat de acest lucru, când adevărata problemă este alta, îi spuse Berger.

Urmă o lungă tăcere.

— Okay. Uluitor.

— Eu n-am făcut nimic de care să-mi fie ruşine, îi spuse Berger.

— Ăsta-i cel mai supărător lucru din toate, replică el şi închise telefonul.

Câteva minute mai târziu, Clawson îl sună pe Bradlee ca să-1 roage ca ziarul Post să nu menţioneze că discuţia avusese loc în apartamentul lui Marilyn Berger.

Pe Bradlee nu-1 interesa unde anume avusese loc discuţia, dar acesl fapt era un atu în faţa lui Clawson. Nici nu se gândise să publice unde avusese loc discuţia.

Clawson negă şi faţă de Bradlee că ar fi spus că el este autorul scrisorii sau că ar avea vreo legătură cu ea.

La ora 18, editorii, Bernstein şi Woodward avură o ultimă întrevedere legată de articole.

— Ce aveţi şi cum intenţionaţi să redactaţi articolele? întrebă Bradlee. Reporterii renunţaseră la planul iniţial de a scrie trei articole. Acum Woodward lucra la o relatare a episodului Scrisorii Canuck, inclusiv a presupusului rol jucat de Clawson, iar Bernstein scria despre Bl tiItftţllc de spionaj şi sabotaj în care era implicat Segretti. îi dădură Im Brudii i ciornele.

Bradlee îşi apropie scaunul de biroul lui oval, ridică o mâna, cerând I se facă linişte, şi începu să citească. Simons citea şi el acelaşi lui PU Kosenfeld îşi răsucea neliniştit scaunul portocaliu dintr-o parte inii alta Din când în când, se auzeau comentarii rostite în şoaptă. Sussman Btfiti I liniştit, picior peste picior.

Bradlee rupse tăcerea.

— Băieţi, aici e vorba de un singur subiect. Puneţi totul într-un singui articol, făcând să se potrivească părţile. Toate elementele fac parte din aceeaşi poveste.

Îşi răsuci scaunul cu 180 de grade, către maşina de scris aflată pe suportul din spatele mesei ovale, deschise un sertar şi scoase o foaie de hârtie groasă.

— Nu contează primele paragrafe, spuse Bradlee, voi redactaţi esenţa, începu cu secţiunea referitoare la Clawson şi la scrisoare. Scrise, citind cu voce tare, două paragrafe lungi, apoi îi aruncă foaia peste birou lui Woodward. între timp, Bernstein se înapoie la propriul său birou şi scrise:

Agenţii FBI au stabilit că tentativa de plantare de microfoane de la Watergate face parte dintr-o campanie masivă de spionaj şi sabotaj politic în favoarea realegerii preşedintelui Nixon, campanie dirijată de înalţi funcţionari ai Casei Albe şi de Comitetul pentru Realegerea preşedintelui.

Conform informaţiilor din dosarele deţinute de FBI şi de Ministerul de Justiţie, activităţile erau îndreptate împotriva principalilor contracandidaţi democraţi la funcţia de Preşedinte şi – începând din 1971 – au fost principala strategie a campaniei de realegere a preşedintelui Nixon.

Bernstein îi dădu ciorna mai întâi lui Woodward, apoi editorilor, care se adunară în jurul biroului său. Toţi îşi dădură acordul. Nu schimbară nici măcar un cuvânt, lucru neobişnuit pentru un subiect atât de delicat şi având în vedere numărul editorilor implicaţi.

Woodward adăugă cel de al treilea paragraf: în timpul investigaţiilor în afacerea Watergate, agenţii federali au sta bilit că sute de mii de dolari reprezentând contribuţii la campania lui Nixon fuseseră puşi deoparte pentru a finanţa o amplă campanie sub acoperire în scopul discreditării candidaţilor prezidenţiali ai democraţilor şi subminării campaniei acestora.

Apoi, pe baza sugestiilor făcute în principal de Sussman, un al patrulea: „Culegerea de informaţii” pare a fi un lucru obişnuit în timpul unei campanii şi este, după cum se ştie, o practică a ambelor partide. Dar anchetatorii federali au declarat că ceea ce au descoperit că făceau oamenii lui Nixon este fără precedent ca amploare şi intensitate.

În pofida absenţei unor exemple concrete, paragrafele esenţiale cinci şi şase relatau că activităţile de spionaj şi sabotaj includeau:

Urmărirea familiilor candidaţilor democraţi; elaborarea unor dosare referitoare la viaţa lor particulară; scrisori falsificate şi apoi distribuite cu antetul candidaţilor; intoxicarea presei cu informaţii false; perturbarea programelor de campanie ale contracandidaţilor; procurarea unor dosare de campanie confidenţiale şi investigarea vieţii personale a zeci de funcţionari de campanie ai democraţilor.

În plus, anchetatorii au declarat că activităţile includeau şi infiltrarea de provocatori în rândurile organizaţiilor care ar fi putut manifesta la campaniile republicanilor şi democraţilor; investigarea potenţialilor donatori în beneficiul campaniei Nixon înainte de solicitarea contribuţiilor.

Woodward îi telefona lui Shumway, principalul purtător de cuvânt al CRP, îi citi primele şase paragrafe şi-i prezentă implicarea lui Segretti şi afirmaţiile legate de Clawson şi de scrisoare.

— Citeşte-mi încă o dată, îi ceru Shumway, vizibil uluit. Woodward se conformă.

— Va trebui să revin cu un telefon, îi spuse Shumway. Stai să văd dacă am înţeles bine. Pregătiţi articolul pentru mâine? … Nu-mi revin din uimire.

Shumway telefona peste o oră.

— Ei, sunteţi pregătiţi? Avem o declaraţie pentru voi: „Articolul din Post nu reprezintă doar o ficţiune, ci o însumare de absurdităţi.”

Woodward aştepta.

— Asta-i tot, spuseă Shumway.

Woodward îl întrebă dacă avea ceva de spus despre referirile concrete din articol.

i II

— Nu insista, Robert, îi spuse Shumway. Asta-i tot ce avem dc declarai întreaga afacere este în mâna autorităţilor.

Pentru Woodward şi Bernstein, această ultimă declaraţie can Ml conţinea o dezminţire, confirma conţinutul articolului.

Cele două paragrafe de bază ale articolului, cu afirmaţiile lor generali Jespre o amplă operaţiune de spionaj şi sabotaj politic dirijată de (am Ubă ca parte a unei strategii fundamentale în vederea realegerii lui Nixon, l’rau în esenţă interpretări, deci riscante. Nici o sursă nu le declarase explicit reporterilor că acestea erau concluziile ferme ale anchetatorilor federali. Dar ei ştiau că în dosarele FBI-ului şi ale Ministerului de Justiţie existau informaţii care le confirmau concluziile. Articolul se baza pe dovezi obţinute cu greu, pe declaraţiile a numeroase surse, pe deducţie, pe înţelegerea parţială a ceea ce făcea Casa Albă, pe cunoaşterea de către reporter a „mentalităţii şişului” practicate de oamenii Preşedintelui şi pe informaţii disparate strânse de reporteri pe parcursul mai multor luni. Cei de la Casa Albă ar fi putut obiecta la interpretările din paragrafele rezumative – înlocuind expresii ca „spionaj” şi „sabotaj politic” prin „culegere de informaţii politice” şi „farse” – dar faptele îndreptăţeau utilizarea acestui limbaj incisiv. Lipseau exemplele concrete ale unei tactici ca aceea menţionată în paragrafele cinci şi şase, dar Scrisoarea Canuck şi activităţile lui Segretti erau dovezi indiscutabile. Cu puţin noroc, articolul avea să scoată la lumina zilei şi exemplele care lipseau.

Declaraţia lui Shumway fusese introdusă în al şaptelea paragraf, însoţită de refuzul Casei Albe de a face vreun comentariu. Următoarele zece paragrafe se refereau la Scrisoarea Canuck. Ele cuprindeau cele spuse de Ken Clawson lui Marilyn Berger, pe 25 septembrie, respectiv că el era autorul scrisorii, urmate de dezminţirea acestuia.

Descoperirile legate de numele lui Segretti erau menţionate abia în paragraful optsprezece, punct din care articolul continua în paginile din interiorul ziarului.

Despre implicarea a „cel puţin cincizeci de oameni ai lui Nixon, care lucrau sub acoperire, care se deplasau în toată ţara, încercând să perturbe şi să spioneze campania democraţilor” se vorbea de abia în paragraful 19. Restul articolului, respectiv şaizeci şi cinci de paragrafe, relata deplasările lui Segretti, tentativele de racolare, discuţia sa cu Bob Meyers şi unele detalii biografice.

Titlul apărea pe jumătatea de sus a primei pagini, pe două rânduri şi se întindea pe lungimea a patru coloane: „FBI îi descoperă pe oamenii lui Nixon. Democraţii au fost sabotaţi.”

Articolul plecă prin telegraf de la Washington Post la Los Angeles Times în jurul orei 19. Peste jumătate din cele 220 de ziare naţionale abonate la Post preluară subiectul, unele pe prima pagină, în timp ce relatările ziarelor şi revistelor neabonate erau şi ele ample.

În redacţia din Washington a ziarului New York Times, la mai puţin de cinci cvartale distanţă de Post, un redactor de noapte începu să dea în grabă telefoane şefilor săi de la New York şi membrilor staff-ului din Washington. în mai puţin de două ore, Times luase legătura cu Shipley, Dixon şi Nixt, toţi confirmând că fuseseră abordaţi de Segretti. Ediţia deseară a ziarului New York Times din data de 10 octombrie publica în josul primei pagini un articol care începea cu relatarea lui Shipley, după care rezuma afirmaţiile din Post privind o campanie naţională de spionaj şi sabotaj orchestrată de Casa Albă şi de CRP.

În aceeaşi după-amiază, la Casa Albă, Ron Ziegler se văzu confruntat cu un număr tot mai mare de ziarişti decişi să nu accepte refuzul administraţiei de a discuta argumentat cazul Watergate. în timpul unui briefing de treizeci de minute, secretarul de presă, vădit stânjenit, refuză de douăzeci şi nouă de ori să comenteze articolul din Post. Răspunsul său era că CRP şi Clawson reacţionaseră „corespunzător”, iar Casa Albă nu mai avea nimic altceva de declarat.

În timp ce Ziegler încerca să ţină piept unor întrebări ostile în aripa de vest, Bradlee veni la biroul lui Woodward din redacţia Post şi se aşeză.

— Ascultă, tu, Cari şi cu mine trebuie să luăm astăzi prânzul împreună şi să avem o mică discuţie, spuse el.

Dar Bernstein era plecat din oraş, la înmormântarea unei prietene, soţia fostului său şef.

— Atunci numai noi doi, spuse Bradlee. Trebuie să stăm de vorbă. Traversară 15th Street spre Salonul Montpellier al Hotelului Madison, un luxos restaurant franţuzesc. Bradlee ceru o masă într-un colţ şi deschise discuţia.

— Ar fi bine să mă pui la curent, fiindcă… Se întoarse să comande într-o franceză perfectă, apoi se răsuci din nou spre Woodward. …Suntem cu capul pe butuc şi vreau să aflu ceva mai multe despre povestea asta.

Bradlee ştia în mare cine erau sursele celor doi reporteri.

— Dar asta ştiu de la Sussman şi Rosenfeld, spuse el. Acum a. n i i allu direct de la tine cum aţi pus lucrurile cap la cap şi de unde proIn informaţiile.

Bradlee era reporter prin formaţie şi prin instinct; înţelegea dilii ullllli 11 de a discuta despre surse cu alte persoane, inclusiv cu directorul.

— Spune-mi ceea ce crezi că poţi să-mi spui, îl îndemna el „ Woodward. Spune-mi doar funcţiile lor şi asigură-mă încă o dala ol 1,1 garantezi pentru ei, la fel şi Cari şi că nu-i vorba de persoane care inee.it, | să plătească nişte poliţe pe prima pagină din Washington Post.

Bradlee se foi pe scaun. Discuta cu Woodward despre modul în care fuseseră abordate subiectele, cum procedaseră reporterii cu sursele şi în ce împrejurări se întâlniseră şi comunicaseră. Se opriră într-un punct care satisfăcea instinctul de reporter şi responsabilităţile de director executiv ale lui Bradlee, precum şi promisiunea lui Woodward şi Bernstein de a nu divulga cine erau informatorii lor.

După mai mult de o oră, Bradlee spuse:

— E-n regulă. Sunt mulţumit. Şi-acum, băieţi, ce pregătiţi pentru mâine’/ Lui Bradlee îi plăcea să ţină piciorul pe pedală.

Woodward îi spuse că lucrau pe două subiecte mari: conexiunea dintre Casa Albă şi Segretti şi un catalog complet al murdăriilor care compro-miseseră campania lui Muskie. Dar niciunul dintre aceste două articole nu avea să fie gata pentru a doua zi.

La ora 15, când se adunară în biroul lui Bradlee pentru şedinţa cotidiană de selectare a articolelor, redactorii luară în discuţie două posibile continuări pe prima pagină: reacţia (sau lipsa de reacţie a) Casei Albe, exprimată de Ron Ziegler, şi solicitarea senatorului Muskie ca preşedintele Nixon să răspundă personal la relatările din presă privind ilegalităţile comise de echipa Casei Albe, întrucât afirmaţiile erau mult prea grave. Muskie insistase ca toate cercetările referitoare la acest caz să se desfăşoare în afara Ministerului de Justiţie, motivând că era de neconcepui ca „avocaţii Preşedintelui” din cadrul acestui minister să poată anchela obiectiv corupţia din sânul echipei prezidenţiale.

Niciunul din subiecte nu stârni prea mult entuziasm. Rosenfcld îi spuse lui Woodward că editorii erau îngrijoraţi: lipsa unei continuau în forţă putea fi interpretată drept o dare înapoi din partea ziarului Post, îl îndemnă pe Woodward să încerce în continuare să găsească ceva.

Pe la ora 18, Frank Mankiewicz, priceputul expert al echipei lui McGovern, îi telefona lui Woodward. Avea o listă cu cel puţin zece acte de pretins sabotaj la adresa campaniei lui McGovern, operaţiuni „atât de bine puse la punct, încât nu puteau fi decât mâna republicanilor”, declară Mankiewicz.

Acestea mergeau de la unele foarte grave – tentativa cuiva care se dăduse drept un important asistent al lui McGovern de a organiza o falsă întâlnire între candidat şi preşedintele AFL-CIO George Meany – până la telefoane de hărţuire primite la centrala telefonică din sediul lui McGovern.1

Woodward întrebă dacă avea vreo dovadă care să lege aceste fapte dc Casa Albă sau de Comitetul pentru Realegerea preşedintelui. Mankiewicz răspunse că nu, dar părea să fie vorba de aceeaşi operaţiune despre care scrisese Post în dimineaţa aceea.

Rosenfeld voia un articol pe prima pagină care să cuprindă acuzele lui Mankiewicz. Woodward îi argumentă că Post nu deţinea dovezi că incidentele ar fi făcut parte din ampla campanie a CRP. Se temea ca nu cumva publicul să tragă concluzia că McGovern pur şi simplu profita de ocazie ca să susţină acuzaţia de sabotaj. De ce nu semnalaseră astfel de lucruri şi până atunci? Reacţia lui Ziegler reprezenta un subiect mult mai bine fundamentat. Dar până la urmă Rosenfeld şi editorii îşi impuseră punctul de vedere.

Woodward continuă să protesteze chiar şi după ce scrise un articol în care sublinia explicit că Mankiewicz nu avea nici o dovadă care să facă legătura între aceste acte şi campania Preşedintelui.

Articolul era intitulat „Democraţii confirmă acuzaţiile de sabotaj”. El nu avea să servească decât pentru a alimenta acuzaţiile Casei Albe că Post şi staff-ul lui McGovern conspirau în ultimele zile de luptă disperată ale campaniei democraţilor.

Bernstein, care sosise la Washington chiar în toiul disputei, avea două motive de întristare. Nu mai avea de dat decât câteva telefoane pentru a

1 Din spusele lui Mankiewicz, într-unui din cazuri, cineva se dăduse drept el şi telefonase cunoscutului reporter de televiziune de la CBS Walter Cronkite, referindu-se la o înţelegere prin care Cronkite s-ar fi învoit să acorde 80 la sută din timpul alocat CBS Evening News lui McGovern şi numai 20 la sută lui Nixon. Cel care se dăduse drepi Mankiewicz îi spusese lui Cronkite (care ulterior confirmase că primise un astfel de apel): „Dar toţi încep să fie suspicioşi – aşa că mai bine oferiţi-i mai mult timp lui Nixon.” Mankiewicz a spus că Cronkite mărturisise ulterior că „tipul nu era doar un ţicni şi că-1 imitase perfect.”

Mu confirma ultimul act dintr-o lungă listă de tentative de sabotuj Iu udli l campaniei lui Muskie.

A doua zi după discuţia cu Alex Shipley, Bernstein începuse sfl I uni pe membrii echipei lui Muskie. Rând pe rând, aceştia relataseră gro I II despre modul în care campania lor fusese în mod repetat afectată di incidente inexplicabile, care nu păreau să fie decât rezultatul unui i IbM concertat: documente furate, literatură de campanie falsificată, mitinguri anulate, telefoane injurioase primite de electorat în numele echipei de campanie a lui Muskie, perturbări ale programului de campanie şi bine înţeles – Scrisoarea Canuck.

Dar, aproape toţi erau de acord că, în cazul lui Muskie, campania sc autosubminase din cauza ezitării candidatului în privinţa problemelor care sc puneau şi din pricina a ceea ce ei numeau incompetenţa sa. Nu ştiau cine era răspunzător de incidentele neplăcute care continuau să se producă, dar, indiferent cine se îndeletnicise cu astfel de treburi, făcuse risipă de mijloace. Unii îi bănuiau pe susţinătorii lui Hubert Humphrey, alţii pe cei ai lui George Wallace.

Bernstein călătorise împreună cu Muskie, în calitate de reporter, timp de o săptămână, cu ocazia campaniei din 1968, când senatorul fusese nominalizat de democraţi pentru funcţia de vicepreşedinte, şi-1 cunoştea într-o oarecare măsură. Acum voia să ajungă la Muskie înainte ca ziarul Post să publice ceva şi să-i sugereze că în campania sa prezidenţială fusese victima unui sabotaj.

Woodward aflase de la Roger Wilkins, editorialist la Post’, că în timpul campaniei Muskie solicitase consultanţă juridică deoarece credea că membrii familiei sale erau urmăriţi şi cercetaţi. Wilkins, în vârstă de patruzeci de ani, nepotul preşedintelui NAACP Roy Wilkins şi fost director al Biroului de Relaţii cu Comunitatea din cadrul Ministerului de Justiţie pe vremea când procuror general era Ramsey Clark, spusese: „Muskie şi-a luat avocat pentru că unul dintre copiii lui era urmărit şi pentru că se făceau cercetări la şcoala unde mergea copilul.” întâlnirea lui Bernstein cu Muskie în Capitol Hill dură mai mult de o oră. Fără să se lase rugat, Muskie îi destăinui că bănuia de multă vreme că în spatele „campaniei sistematice de sabotaj” care-i subminase campania sc aflau oamenii lui Nixon.

— Campania noastră a fost în mod constant afectată de scurgeri de informaţii, perturbări şi falsuri, îi declară Muskie, dar niciodată n-am

1 Wilkins a scris majoritatea editorialelor din Post pe tema Watergate.

reuşit să identificăm autorii… Cineva urmărea să ne încolţească. Am presupus că era vorba de oamenii lui Nixon fiindcă aşa stau lucrurile cu administraţia lui: nu există respect pentru viaţa particulară şi nici decenţă în politică. Dar n-am avut nici o dovadă că au fost ei.

Muskie îi descrise peste douăsprezece incidente care, după cum bănuia, erau consecinţele unor acte de sabotaj, fiind vorba în mare măsură despre aceleaşi situaţii la care se referiseră şi oamenii din echipa lui. Din 1970, de când aflase că fuseseră numiţi agenţi FBI care să raporteze despre un discurs ţinut de el pe data de 22 aprilie a aceluiaşi an, cu ocazia Zilei Pământului, „am presupus că sunt urmărit de republicani”, spuse senatorul.

Fuseseră urmăriţi şi membri ai familiei sale?

— Am bănuit că eram urmăriţi, dar n-am reuşit niciodată să stabilim vreo legătură cu spionajul republican. Senatorul refuză să intre în detalii sau să discute despre ceea ce se întâmplase – dacă se întâmplase – cu unul dintre copiii lui. Ce s-a întâmplat cu membrii familiei mele este o chestiune particulară, spuse el.

Tonul lui, supărat şi insistent, trăda o profundă amărăciune. Bernstein încerca să-şi dea seama că anume putea fi în spatele acestui sentiment. îl întrebă pe Muskie dacă cineva încercase să afle ceva anume despre unul dintre copiii lui, de pildă dacă se droga.

— Nu vreau să discut despre asta, declară Muskie.

Pe 12 octombrie, Bernstein scrise un articol despre sabotarea campaniei lui Muskie, bazat pe interviuri şi rapoarte obţinute de la Muskie şi de la echipa lui înainte de publicarea articolului din 10 octombrie. Acum putea confirma că: în iulie 1971 fuseseră utilizate hârtii cu antetul senatorial falsificat al lui Muskie pentru a expedia democraţilor din Congres o copie a unui sondaj de opinie referitor la senatorul Edward Kennedy şi la incidentul din Chappaquiddick. Drept urmare, existaseră reclamaţii la adresa lipsei de etică a campaniei lui Muskie.

Pe 17 aprilie 1972, un dineu pentru strângere de fonduri pentru campania lui Muskie, organizat la Hotelul Hilton din Washington, fusese sabotat: sosiseră COD1 băuturi, flori, pizza, dulciuri care nu fuseseră comandate şi artişti care nu fuseseră invitaţi.

Cu câteva zile înainte de alegerile preliminare din florida, I’uncni distribuit un fluturaş pe foi cu fals antet al lui Muskie, în caic senatorii llumphrey şi Henry Jackson erau acuzaţi de comportament sexual imoral în timpul campaniei pentru alegerile preliminare din New Hampshin votanţii fuseseră treziţi în toiul nopţii de telefoane din partea unoi pei soane care se prezentaseră ca fiind propagandişti din Harlem ai Comite (ului Muskie şi care-i îndemnau pe oameni să-1 voteze pe acesta, fiindcă „se purtase atât de frumos cu negrii”.

În anul 1971 date brute provenite din sondaje de opinie dispăruseră de pe biroul specialistului în sondaje, din interiorul sediului de campanie al lui Muskie. Incidentul îl convinsese pe Muskie că avea de a face cu un spion mărunt, iar membrii echipei lui declaraseră că fuseseră preveniţi de ziaristul Rowland Evans că în tabăra lor exista o cârtiţă.

În dimineaţa aceea, în timp ce Woodward citea articolul despre Muskie apărut în ziarul din 12 octombrie, Robert Meyers telefona de la Los Angeles. Meyers dăduse de urma lui Larry Young, coleg cu Segretti în ultimele zile petrecute la USC, şi care ar fi trebuit să fie cel de-al doilea asociat al firmei Young şi Segretti. Segretti îi povestise lui Young o mulţime de lucruri despre legăturile sale cu campania lui Nixon. Woodward începu să dactilografieze.

— Segretti i-a spus [lui Young] că FBI-ul aflase despre el din evidenţa apelurilor telefonice ale lui E. Howard Hunt; numeroase apeluri făcute într-o singură direcţie, de la Hunt către Segretti… Hunt îi dădea instrucţiuni, dar Young nu ştia la ce anume se refereau instrucţiunile… Nu era vorba despre tentativa de plantare de microfoane…

Woodward era uluit. Nu se gândiseră operaţiunea lui Segretti era legată de planurile lui Hunt.

— Segretti i-a spus lui Young: „Lucrez pentru un avocat bogat din California, cu legături în toată ţara şi sunt plătit dintr-un fond special.”

Kalmbach. Woodward îl întrebă pe Meyers dacă menţionase numele vocatului personal al Preşedintelui. Meyers spuse că Young nu ştia cine te Kalmbach:

— Young e convins că Segretti s-a întâlnit cu Dwight Chapin şi cu unt. Asta pentru că Segretti spunea că merge la Miami să se întâlnească toţi „oamenii-cheie” cu care lucrase mereu prin telefon. Mai înainte îi usese lui Young că era vorba de Hunt şi că Chapin era principalul ganizator. Segretti zicea mereu: „Trebuie să discut cu DC. Trebuie să mă întâlnesc cu DC.” La început, Young îşi închipuise că DC însemna Districtul Columbia. Pe urmă a ajuns la concluzia că DC însemna Dwiglil Chapin… Unii zic că şi Young era în relaţii foarte bune cu mafia republicană din USC şi că a păstrat legătura cu ei…

Young crede că Segretti s-a întâlnit la Miami cu Hunt şi cu Chapin şi că i s-a cerut – nu ştia de către cine – să racoleze şi să organizeze cubanezi pentru un asalt asupra hotelului Doral Beach. Aceştia trebuiau să facă să pară că lucrau pentru McGovern. Segretti a refuzat, considerând că ar ii fost o încălcare a legii mult prea brutală şi prea violentă.

Luni la rând reporterii adunaseră informaţii care duceau la concluzia că oamenii lui Nixon folosiseră în mod curent provocatori cu ocazia manifestaţiilor şi că astfel de incidente fuseseră puse la cale şi cu ocazia Convenţiilor. Dar presupuseseră că după Watergate se renunţase la astfel de practici. Cu toate acestea, avusese loc un asalt asupra hotelului Doral Beach din Miami şi existau probe că în mulţime fuseseră infiltraţi provocatori. Woodward îşi aminti cuvintele rostite de Deep Throat cu patru seri în urmă: „Nu sunt din cale afară de inteligenţi”. Cumva, faptul că dăduseră greş era liniştitor şi mai tempera înfricoşătorul gând până unde erau în stare să meargă oamenii lui Nixon ca să-şi atingă scopurile. Unde ar fi dus eforturile lor dacă spărgătorii de la Watergate nu ar fi fost atât de incredibil de stupizi încât să resigileze uşile de pe palier pe 17 iunie, fapt care-1 determinase pe unul dintre oamenii de pază să cheme poliţia? Sau dacă Howard Hunt, presupusul cap al spionilor, şi-ar fi luat elementara măsură de precauţie de a folosi telefoane publice?