Bob Woodward

Woodward se duse în biroul lui Sussman. Bernstein şi editorul ediţiei pe oraş erau frustraţi la culme de cât de puţin le lipsea pentru a dovedi legătura dintre Segretti şi Chapin. Informaţiile obţinute de Meyers de la Young stabileau această legătură. Dar Young refuza în continuare să iasă din anonimat. Bernstein şi Sussman răsfoiră împreună însemnările lui Woodward.

În aceeaşi după-amiază, Bernstein îl sună pe Young la biroul lui din Los Angeles. Discutară mai mult de o oră. Young îi spuse:

— Segretti mi-a telefonat speriat în luna august. Mai erau vreo două săptămâni până la Convenţia republicanilor. Mi-a spus că tocmai fusese vizitat de FBI şi voia să discute urgent cu mine. Era îngrijorat, fiindcă nimic nu-i dăduse de bănuit că va fi contactat de FBI. Crezuse că va li avertizat în prealabil, că i se va indica ce anume să declare. Nu mi-a precizat cine ar fi trebuit să-i dea indicaţii, doar că era vorba de cei pentru im care lucra. Se temea să nu fie lăsat singur, să nu fie sacrificai Lua proli i |ii sau acoperire. Voia să-1 sfătuiesc ce-ar trebui să facă…

Don mi-a spus că era plătit dintr-un cont deschis pe numeli unul iivocat. A precizat că avocatul era un prieten sus-pus al Preşedinţi Iul ţi că i se ceruse să nu-i divulge numele cu nici un preţ… Niciodatl mi ini-a dat nume.

Bernstein îl îndemnă pe Young să-şi amintească tot ce puica despp avocat. Young făcu un efort de memorie.

— Oh, da, cândva mi-a spus că avocatul se găsea în zona Newporl Beat li Kalmbach locuia în Newport Beach şi tot acolo îşi avea şi birourile, Un prieten sus-pus al Preşedintelui; avocat; Newport Beach…

Cum îşi caracterizase Segretti faţă de Young propriile activităţi politice?

— Segretti mi-a spus că era implicat în activităţi pe care el le numea „escrocherii politice”, că ele făceau parte din campania de realegere a Preşedintelui şi că scopul lor era să le creeze probleme şi necazuri unora dintre candidaţii democraţilor…

După ce a fost citat să apară în faţa Marelui Juriu Federal, a încercai să ia legătura cu oamenii lui [care se găseau] în Miami Beach [pentru Convenţie]. Era cumplit de speriat, chiar mai îngrozit decât atunci când primise prima vizită a FBI-ului. Considera că trebuia să fi fost avertizat dinainte. încerca să-1 sune pe Chapin. I-am spus: „Ai discutat cu Dwight despre asta?” Mi-a dat un răspuns evaziv şi a adăugat că nu reuşea să-1 găsească pe niciunul dintre ei. Era foarte preocupat de numele lui I) wight.

Pe urmă, am primit un telefon de la el aproape de miezul nopţii. Mi-a spus că era în drum spre Miami, că luase legătura – n-a vrut să-mi precizeze cu cine – şi că i se spusese să vină la Miami. Ulterior mi-a spus că la Miami i se arătase un raport FBI cu interogatoriul său – cele două interogatorii… I se spusese să spună adevărul [în faţa Marelui Juriu federal], să nu depună mărturie falsă şi să nu-şi facă probleme.

Trebuia să susţină exact ceea ce declarase şi FBI-ului, chestiuni inofensive, telefoanele primite de la Hunt şi câteva activităţi neînsemnate pe care le desfăşura, amănunte lipsite de importanţă despre implicarea sa în unele activităţi de campanie, nimic din ce a apărut ulterior în ziare (and a dat declaraţia, acolo unde a fost chemat s-o facă, procurorul şi IA l-a chestionat în prealabil într-un birou şi 1-a întrebat în amănunt despre fiecare problemă în parte.

În ce priveşte audierea de către Marele Juriu Federal, întrebările au fosl mult mai simple: doar despre aspecte inofensive şi câteva lucruri despic Hunt. Nimic despre avocat. Nimic despre cei pentru care lucra. La un moment dat, o membră a Marelui Juriu Federal 1-a întrebat cine-1 plătea şi pe cine cunoştea din echipa de la Casa Albă. Atunci au ieşit la iveală şi nume, îndeosebi cel al lui Dwight Chapin. N-a mai menţionat alte nume [faţă de Young]. Spunea că a dezvăluit Marelui Juriu Federal numele avocatului de pe Coasta de Vest care-1 plătea.

Nu mai exista nici o îndoială. Ministerul de Justiţie aflase că secretam I cu audienţele şi avocatul personal al Preşedintelui erau implicaţi şi totuşi nu luaseră nici o măsură. Bernstein se întrebă din nou cum putuseră ii manipulaţi procurorii ca să accepte o asemenea decizie. „Segretti le-a spus deschis procurorilor tot ce ştia”, explicase Young. Bernstein îi ceru lui Young noi amănunte despre ce-i spusese Segretti.

— A pomenit de o scrisoare sau un pamflet care urma să fie trimis prin poştă tuturor membrilor Comitetului Central de Stat al Democraţilor din California – un atac grosolan la adresa lui Humphrey, care era făcut răspunzător pentru război, numindu-1 de două ori ratat, ca şi cum atacul ar fi venit din partea echipei lui McGovern. Zicea că mai erau şi alţii care se ocupau cu astfel de lucruri. „Eu nu sunt decât un peşte mic, o rotiţă dintr-un angrenaj, unul dintre mulţii care se ocupă de aşa ceva”, a spus el.

Dar Chapin?

— Cred că Don şi Dwight sunt foarte apropiaţi. Ca nişte buni prieteni. Au ţinut legătura în decursul anilor. Don mi-a spus că 1-a sunat pe Dwight acasă în legătură cu toată povestea. Dar faţă de mine s-a arătat destul de secretos.

Cât de mult vorbise despre Howard Hunt?

— Prima oară când a venit la el FBI-ul, a aflat că numărul lui de telefon apăruse pe factura unui anume Howard Hunt. Mi-a spus că-1 ştia pe Hunt sub alt nume – de împrumut, un pseudonim – dar ştia că era vorba de Hunt. Hunt vorbea întotdeauna cu voce şoptită, conspirativă, spunea el. îl considera pe Hunt un tip bizar. Hunt părea să amplifice misterul, zicea Don.

Discuţia fusese neoficială, dar Young spuse că se va gândi dacă să facă o declaraţie oficială, cu condiţia să i se garanteze că nu va fi încălcat principiul confidenţialităţii între client şi avocat, deşi Segretti nu-1 considerase niciodată avocatul său şi îl căutase numai în calitate de prieten. El, Bernstein, Woodward şi Meyers urinau sa lina h I lura zilnic.

Vineri, 13 octombrie, Young acceptă să facă o declaraţie o fu iulfl Woodward parcurse pentru ultima oară detaliile împreuna cu Youny inlrebându-1 insistent dacă s-ar fi putut înşela sau ar fi putut exagera aia cerile lui Segretti cu Hunt şi Chapin. Young răspunse că nu.

Meyers trebuia să meargă să obţină de la Young o depoziţie SUD jurământ, care să ateste că interviurile cu el, Bernstein şi Woodward pre/. entau corect cele spuse de Segretti.

În sfârşit, urma să apară un articol bazat aproape în întregime pe declaraţii ale unor martori concreţi şi care nu puteau fi atacate de Casa Albă ca provenind de la surse anonime.

De două zile Woodward tot încercase să-i telefoneze lui Chapin la biroul său de la Casa Albă, aflat la numai câţiva paşi de Biroul Oval al Preşedintelui. Pentru prima oară, centralista îl rugă să aştepte, cerându-i numele şi numărul de unde suna. După vreo douăzeci de secunde i se făcu legătura, dar în biroul lui Chapin o secretară îi spuse că Chapin era ocupat şi că era rugat să lase un mesaj. Nu primi nici un telefon.

Mai rămânea un singur obstacol major: Meyers îl descrisese pe Larry Young ca un apărător al „radicalilor şi ucigaşilor de poliţişti”. Nici o altă caracterizare nu avea mai multe şanse să declanşeze un semnal de alarmă în biroul lui Harry Rosenfeld. Editorul ediţiei pe oraş declară categoric că nu avea de gând să-şi rişte reputaţia, şi nici pe cea a ziarului Washington l’ost, pentru cele spuse de „un avocat hipiot”.

Din fericire, reputaţia lui Larry Young era intactă. Woodward dădu vreo douăsprezece telefoane pe Coasta de Vest şi petrecu ore întregi discutând cu membri ai baroului, care garantară pentru Young ca fiind un reprezentant respectabil şi responsabil al profesiei de jurist. Woodward află până şi ce fel de haine purta Young (la modă, dar de bun-gust) şi cât de lung îşi lăsa părul (mai scurt decât Bernstein). Rosenfeld se declară mulţumit.

Bernstein începu să scrie articolul, iar Woodward plecă pentru a face câteva vizite la Ministerul de Justiţie. După câteva încercări nereuşite, găsi un avocat care cunoştea cazul şi care era singur în birou. Acesta îl pofti pe Woodward înăuntru şi-1 invită să ia loc. în birou domnea o atmosferă degajată, de vineri după-amiază. începură să discute despre articolul de marţi – actele de spionaj şi sabotaj din timpul alegerilor preliminare.

— Da, am dat de Segretti datorită evidenţei apelurilor telefonice efec luate de Hunt, confirmă avocatul. FBI a făcut verificări prin sondaj la mai multe numere aflate pe lista lui Hunt – în total peste şapte sute. Unul dintre acestea era al lui Segretti. Dă-mi voie să subliniez că micile escrocherii probabil n-au fost ilegale şi că aici, la Ministerul de Justiţie, ne axăm investigaţiile pe tentativa de interceptare de la Watergate… Dar mă îngrijorează cazul. FBI se comportă bizar… undeva la vârf există un interes legat de acest caz.

Totuşi, refuză să precizeze care anume era acest vârf.

Acum, mai mult ca oricând, era limpede de ce anchetarea afacerii Watergate fusese extrem de limitată, împiedicând procurorii să urmărească alte delicte – oricât de evidente – cu excepţia cazului în care erau legate direct de Watergate.

Woodward îi citi câteva din însemnările pe marginea legăturii dintre Chapin şi Segretti, sugerând că ele ar putea explica acel interes la vârf. Nu ştia dacă avocatul va fi surprins sau nu.

După o scurtă ezitare, avocatul spuse:

— în esenţă, asta ni s-a spus şi nouă.

Woodward mărturisi că se temea puţin de acest subiect, pentru că firul ducea direct la Casa Albă – la paznicul Biroului Oval, una dintre funcţiile lui Chapin.

Avocatul zâmbi.

— M-am întrebat de mai multe ori de ce v-ar preocupa atât de mull Chapin, care are o poziţie mult inferioară lui Mitchell sau Stans. Ceea ce aţi aflat voi despre Segretti şi Chapin am aflat şi noi. Pot discuta pe tema asta ceva mai relaxat, pentru că n-are nici o legătură cu Watergate. A făcut parte din investigaţie, din punct de vedere tehnic face parte şi acum, dar e o cauză separată şi noi n-o cercetăm.

La ora 17 reporterii şi editorii se adunară să discute articolul despre Chapin. Era prea lung pentru a putea fi terminat în câteva ore; urma să fie lăsat pentru duminică. Ministerul de Justiţie evitase să investigheze adevărata conspiraţie de la Watergate şi se axase doar pe cazul limitat al spargerii şi al tentativei de plantare de microfoane în sediul democraţilor – JCO (Interceptarea Comunicaţiilor Orale), cum o numea FBI-ul ignorând astfel ampla conspiraţie orchestrată de oamenii Preşedintelui pentru a submina procesul electoral.

Woodward telefona unei cunoştinţe de la Casa Albă în speranţa de a obţine câteva date despre Chapin.

— E un tip în genul lui Haldeman şi Pat Buchanan [unul dintre cei care scriau discursurile Preşedintelui şi care îi făcea acestuia rezumatele ştirilor cotidiene], a intrat în echipa Bătrânului foarte devreme şi l-a urmai la blno şi la rău, auzi în receptor Woodward. Chapin e cel care avea grijă ll ll costumele Bătrânului de la curăţat în timpul campaniei… Se îngrijea ll uibă toată lumea cafea şi-1 scuza pe Preşedinte când întârzia, inclusiv prin telefoane date doamnei Nixon şi fetelor. Probabil că el a fost cel care, la nevoie, l-a încurajat pe Preşedinte în timpul campaniei din 1968… I) tghl I drăguţ cu toată lumea, îi salută pe toţi.

Decizia de a amâna articolul pentru duminică fusese luată după ce Woodward telefonase la Casa Albă vineri, pentru comentarii. Pe la ora 20, la trei ore după ce i se relataseră punctele esenţiale ale articolului, adjunctul secretarului de presă, Gerald Warren, reveni cu un telefon.

— Am o declaraţie din partea lui Dwight Chapin, spuse el.

Aşa cum a precizat şi reporterul de la Washington Post, articolul se bazează în întregime pe zvonuri şi este total neadevărat. De exemplu, nu-1 cunosc, nu l-am întâlnit, nu l-am văzut şi n-am discutat niciodată cu E. Howard Hunt. îl cunosc pe Donald Segretti din colegiu, dar nu m-am întâlnit cu el în Florida, aşa cum sugerează articolul, şi cu certitudine n-am discutat niciodată cu el vreo etapă a investigaţiilor efectuate de Marele Juriu Federal în cazul Watergate. Cu excepţia celor de mai sus, nu intenţionez să mai fac nici un alt comentariu.

Preocupat să răspundă la nişte acuzaţii care nici măcar nu fuseseră formulate la adresa lui, Chapin ignorase problema esenţială: că era legătura lui Segretti. Expresia „total neadevărat” era utilizată în mare parte în acelaşi fel ca şi „însumare de absurdităţi”, care eticheta articolul iniţial despre implicarea lui Segretti în actele de spionaj şi sabotaj. Plus vechea diversiune cu „zvonurile”.

Acuzaţia cu „zvonurile” era foarte dureroasă pentru cei de la Washington Post. Post avea o declaraţie sub jurământ a lui Larry Young.

La ora 21, Bernstein se aşeză la scris. Avea trei versiuni ale interviurilor cu Young – a lui, a lui Woodward şi a lui Meyers. Maldărele de hârtii de pe birou îl împiedicau să lucreze, aşa că se mută la trei birouri ioale din apropierea biroului său şi întinse pe ele cinci metri de însemnări. I’ană la 7 dimineaţă avea cincisprezece pagini care citau masiv din declaraţiile lui Young. Mai rămâneau de scris doar detaliile biografice nTeritoare la Chapin.

Bernstein se trânti pe o canapea din redacţia sport şi prinse mai puţin două ore de somn agitat, după care un curier veni să-1 trezească.

Bemstein voia să termine articolul devreme, astfel încât să poată fi văzul de Rosenfeld, Simons şi Bradlee, fără probleme de ultimul minut. Căutase în arhiva ziarului Post date despre Chapin. Nu exista decât o jumătate de pagină, provenind de la staff-ul de campanie al lui Nixon din 1968. Acolo scria că Chapin absolvise USC şi că lucrase pentru agenţia de publicitate J. Walter Thompson, avându-1 ca şef pe Bob Haldeman. Bernstein mai adăugă unele detalii din însemnările lui Meyers.

La ora 9.30 îi telefona fostului funcţionar din Administraţie cu care discutase în săptămâna de după arestările de la Watergate. Funcţionarul îl cunoştea bine pe Chapin.

— Dacă Dwight are vreo legătură cu toate astea, atunci e vorba şi de Haldeman, spuse el. Dwight nu a avut niciodată iniţiative personale. El execută dispoziţiile a două persoane: Haldeman şi Nixon.

În sâmbăta aceea, Woodward şi Sussman sosiră la birou pe la ora 10 şi începură să citească prima versiune a articolului scris de Bernstein. Nu aveau nici o problemă cu rezumatul articolului: era acelaşi care le fusese citit şi celor de la Casa Albă:

Secretarul cu audienţele al Preşedintelui Nixon şi un fost asistent de la Casa Albă, puşi sub acuzaţie în cazul Watergate, au jucat rolul de „persoane de contact” într-o operaţiune de spionaj şi sabotaj îndreptată împotriva democraţilor, declară sub jurământ un avocat din California.

Sussman era nemulţumit că prima parte a articolului nu scotea în evidenţă suficient de mult poziţia lui Chapin la Casa Albă, lăsând impresia că ar fi fost vorba doar de o persoană oarecare, răspunzătoare cu notarea datelor din calendar şi lucrând în cine ştie ce birou obscur. în consecinţă, modifică al doilea paragraf:

Secretarul cu audienţele, Dwight L. Chapin, în vârstă de treizeci şi unu de ani, se întâlneşte aproape zilnic cu Preşedintele. Fiind răspunzător de programul şi întâlnirile Preşedintelui, inclusiv de coordonarea generală a deplasărilor acestuia, Chapin este unul dintre puţinii membri ai echipei de la Casa Albă care au acces necondiţionat la Preşedinte.

Lui Bernstein îi plăcu inserţia. Dar protestă când Sussman scoase următorul paragraf, unde se spunea că Chapin era un funcţionar care primea ordine de la Haldeman.

Supărarea i se preschimbă în disperare când dispăru şi următorul paragraf, unde se preciza că descrierea făcută de Larry Younj IVQ calului din Newport Beach, care, după toate aparenţele, il plătişi Bl Segretti, „părea să corespundă lui Herbert W. Kalmbach, avocatul personal al Preşedintelui şi fost director adjunct al secţiei financiar I campaniei lui Nixon”.

Woodward încercase să dea de Kalmbach vineri, dar secretara acestuia ii spusese că nimeni din cadrul firmei nu va face nici un comentariu pentru reporteri, pe nici o temă. Bernstein se pregătea să argumenteze cu învei sunare, dar Woodward se alătură editorilor şi spuse că prefera să scoală paragraful până când va fi contactat Kalmbach sau până când o altă sursă ˇ1 va identifica concret pe Kalmbach drept persoana care-1 plătea pe Segretti. Bernstein admise şi el că în câteva zile ar fi trebuit să poala confirma legătura lui Kalmbach cu Segretti şi să-1 identifice pe avocatul Preşedintelui drept una dintre cele cinci persoane care aveau acces la fondul secret din care fusese finanţată campania de spionaj şi sabotaj.

Adăugară un nou paragraf care-1 cita pe Young, respectiv că banii pentru activităţile lui Segretti, inclusiv un salariu anual de 20000 de dolari, erau plătiţi „dintr-un cont deschis pe numele unui avocat… un prieten sus-pus al Preşedintelui şi [că lui Segretti] i se ceruse să nu-i divulge numele cu nici un preţ”.

În pofida paragrafelor la care se renunţase, articolul – intitulat „Un asistent proeminent al lui Nixon indicat ca om de legătură în acţiuni de sabotaj” – deschidea o nouă perspectivă. După aproape patru luni de la spargerea de la sediul democraţilor, pata creată în jurul cazului Watergate se întinsese, atingând în sfârşit Casa Albă.

Bernstein plecase sâmbătă noapte din Washington ca să-şi petreacă restul weekendului în Virginia, în mijlocul naturii, făcând călărie. Duminică dimineaţă, când se trezi Woodward, buletinul de ştiri de la radio tocmai cita articolul din Post, precum şi un comunicat de presă din revista Time referitor la legătura dintre Segretti şi Chapin: în anumite privinţe, articolul din Time era mai bun decât cel din Post. Deşi bazat pe surse guvernamentale anonime şi lipsit de relatări personale ca cea a lui Young, articolul din Times conţinea câteva detalii în plus: Chapin îl angajase pe Segretti, nu fusese doar „omul lui de legătură”. Un alt absolvent al USC, Gordon Strachan, asistentul pe probleme politice al lui Haldeman, era şi el implicat în angajarea fostului său coleg. Segretti fusese plătit cu peste 35000 de dolari de către Herbert W. Kalmbach, avocatul Preşedintelui.

Woodward, căruia articolul din Time îi stricase duminica – nici pentru prima, nici pentru ultima dată, de asta era convins – se duse la birou şi începu să dea telefoane.

Târziu, în cursul după-amiezii, găsi un avocat de la Ministerul de Justiţie a cărui principală preocupare părea să fie revenirea în faţa televizorului la care se transmitea un meci de fotbal. Avocatul îi confirmă grăbit că, într-adevăr, Kalmbach era cel care finanţase activităţile secrete ale lui Segretti. Woodward nu apucă să-1 întrebe de Gordon Strachan.

Apoi, Woodward îi telefona lui Hugh Sloan. Discutară pe ocolite câteva minute despre rolul lui Kalmbach în campanie. Kalmbach îşi dăduse demisia din funcţia de director adjunct al secţiei financiare pe 7 aprilie, data la care intrase în vigoare noua Lege privind finanţarea campaniilor electorale. Până la demisia lui Maurice Stans din funcţia de ministru al Comerţului, Kalmbach se ocupase de colectarea de fonduri pentru realegerea Preşedintelui, deşi Stans făcuse muncă politică încă din perioada în care mai era la Comerţ. Puţine erau aspectele fiinanciare ale campaniei lui Nixon pe care Kalmbach să nu le cunoască, spuse Sloan. < Iun ij dupi ce-şi dăduse demisia din funcţie.

Deci Kalmbach trebuia să fie una dintre cele cinci persoane ftUtO rízate să efectueze plăţi din fondul secret aflat în seiful lui Stan., BUgi l > Woodward.

— Păi, da, încuviinţă Sloan. Dar avea o parte din bani în California Bani din seiful lui Stans?

De fapt, era vorba despre un singur fond, chiar dacă banii se găseau tu California sau la Washington, spuse Sloan. Aşa reieşea din registrele caic fuseseră arse. Era un fond pentru proiecte speciale.

Pentru spionaj şi sabotaj politic?

— întocmai, numai că la vremea aceea eu nu ştiam nimic despre accsle lucruri, răspunse Sloan.

Vorbea cu resemnare, direct, ca un pacient care îi povestea pentru a patra oară psihiatrului un vis urât.

Kalmbach distribuise şi alţi bani din fond, mult mai mulţi decâl primise Segretti, continuă Sloan. Dar nu preciza nici câţi, nici cui.

— Fondul în numerar pare să fie cheia întregii afaceri, lăsă el să se înţeleagă.

Woodward îi telefona lui Bernstein în Virginia şi-1 puse la curent cu noutăţile. Bernstein se declară de acord că banii luaţi de Kalmbach din fondul secret nu acoperiseră numai plăţile către Segretti şi că aceasta trebuia să fie ideea de bază a articolului pe care trebuia să-1 scrie Woodward. Acesta urma să includă şi materialul din Time referitor la Strachan, pe care Woodward nu reuşise să-1 confirme.

De această dată, Casa Albă nu se obosi să comenteze, aşa încât a doua zi pe prima pagină a ziarului Washington Post apărea poza lui Herberl Kalmbach, sub un titlu întins pe două coloane: „Avocatul lui Nixon a utilizat fondul GOP pentru activităţi de spionaj politic”.

Woodward îşi făcuse timp să urmărească interviul luat lui John I > Ehrlichman la emisiunea Probleme şi răspunsuri de pe canalul AB (-IV Woodward îşi zise că Ehrlichman la televizor, cu o sprânceană ridicai a şi cealaltă coborâtă, semăna cu o prună uscată care mârâie. Ehrlichman spunea că tot ce apăruse în ziare referitor la activităţile de spionai şj sabotaj politic din campania lui Nixon reprezenta „o multitudini dl acuzaţii, dar fără prea multe probe, fără nici o probă…” Ehrlichman llll să se înţeleagă că pentru afirmaţiile pe care lumea le citea în ziare sau le auzea la televizor erau cumva răspunzători oamenii lui McGovern, Reamintind telespectatorilor că mai erau doar trei săptămâni până la alegeri, Ehrlichman declara că aceasta era „luna aruncării cu noroi”, când vor fi lansate tot felul de acuzaţii politice. El unul nu avea cunoştinţă de nici un fel de campanie de spionaj politic implementată de republicani, nici în interiorul, nici în afara administraţiei; cu certitudine nimeni de la Casa Albă nu ştiuse dinainte de Watergate. Nu putea „nici confirma, nici dezminţi” acuzaţia că Chapin ar fi avut o înţelegere cu Segretti. Dar, adăuga el, era important să se facă distincţia între tentativa de plantare de microfoane, care „era un delict”, şi activităţi cum ar fi „aflarea programului de campanie al contracandidatului”. Farsele politice, spunea Ehrichman, genul acesta de lucruri „au existat în politica americană de când mă ştiu.”

Woodward şi Bernstein traseră concluzia că Ehrlichman era probabil singurul înalt funcţionar de la Casa Albă suficient de curat pentru a fi trimis în faţa camerelor de televiziune. Haldeman n-ar fi putut fi trimis cu nici un chip – nu după povestea cu Chapin. Reporterii erau convinşi că apariţia lui Ehrlichman pe post însemna că el nu era amestecat. Poate că Deep Throat se înşelase când afirmase că Ehrlichman îi ordonase lui Howard Hunt să părăsească oraşul.

Observaţiile făcute de Ehrlichman pe post erau doar un preludiu agreabil. Firul care ducea la Chapin aducea scandalul Watergate până la uşa Biroului Oval. Acum Casa Albă era gata de luptă. Deşi Time publicase informaţii la fel de distrugătoare ca şi Washington Post, acesta din urmă fusese ales drept ţintă.

Riposta începu prin scurtul comentariu al Casei Albe transmis de Ron Ziegler în dimineaţa următoare, 16 octombrie.

— Domnul Chapin nu a făcut nici un comentariu, şi nici eu nu am nimic de adăugat, răspunse Ziegler la prima întrebare, referitoare la legătura cu Segretti.

ÎNTREBARE: Preşedintele este îngrijorat de raport?

ZIEGLER: Preşedintele este îngrijorat de metodele folosite de opoziţie în articolele respective. Aş spune că această îngrijorare ţine de faptul că articolele publicate se bazează pe zvonuri, pe aluzii, pe extinderea vinovăţiei asupra unor persoane neimplicate.

ÎNTREBARE: Cine reprezintă opoziţia?