Bob Woodward

Casa Albă sub administraţia Nixon îl îngrijora. „Toţi sunt ascunşi şi greu de pătruns”, spusese el în numeroase rânduri. în egală măsura, nu avea încredere în presă. „Nu-mi plac ziarele”, declarase el sec. Detesta inexactităţile şi superficialitatea.

Conştient de propria-i slăbiciune, îşi recunoştea imediat defectele. In mod bizar, îi plăcea la nebunie să bârfească, dar era atenl să precizeze atunci când era vorba de simple zvonuri, deşi zvonurile îl fascinau. Cunoştea mult prea bine şi prea multă literatură pentru a lăsa ca tentaţiile trecutului să-1 îndepărteze de ceea ce-i spunea instinctul. Putea fi gălăgios, putea bea un pahar în plus, putea sări calul. Nu se pricepea să-şi ascundă sentimentele, lucru care nu se potrivea unui om cu funcţia sa. în ultima vreme, îşi exprimase temerile în legătură cu viitorul puterii executive, pe care o studia dintr-o poziţie unică. Watergate lăsase urme. Chiar şi în umbrele garajului, la sclipirea slabă a ţigării aprinse, Woodward îşi dădu seama că Deep Throat slăbise şi că avea ochii injectaţi.

În noaptea aceea Deep Throat părea mai vorbăreţ ca de obicei.

— Există o cale de a dezlega nodul afacerii Watergate, începu el. Nu pot şi n-am să-ţi dau nume noi, dar toate duc spre ceea ce se numeşte „Securitate ofensivă”… Ţine minte, e imposibil să iei 1500 de depoziţii [FBI]1 şi să te alegi doar cu o spargere izolată. Te rog însă să fii cumpătat şi să pui oamenii să verifice tot, fiindcă o mare parte din activitatea de colectare de informaţii de către CRP a fost una de rutină. Nu sunt din cale afară de isteţi şi au scăpat lucrurile de sub control, adăugă Deep Throat. Aici e cheia, sentimentul că totul a scăpat de sub control… O bună parte dintre informaţiile adunate erau despre persoane implicate chiar în campania lor, a republicanilor, altele se refereau la cei angrenaţi în campania democraţilor – era vorba despre verificarea oamenilor şi despre o modalitate de şantajare a lor, în caz că descopereau ceva… o operaţiune foarte brutală.

Deep Throat avea acces la informaţii provenite de la Casa Albă, Ministerul de Justiţie, FBI şi CRP. Ceea ce ştia el reprezenta un cumul de informaţii dinspre şi înspre multe surse. Fără prea mare tragere de inimă, şi numai după multe insistenţe, Deep Throat confirmă că Woodward şi Bernstein aveau dreptate în privinţa implicării unor înalţi oficiali în spargerea de la Watergate, precum şi în alte activităţi.

Mitchell?

— Mitchell a fost implicat, în ce măsură?

— Asta ştiu numai Preşedintele şi Mitchell, răspunse Deep Throat. Mitchell a desfăşurat propria sa anchetă – aşa o numea el – timp de vreo zece zile după 17 iunie. Şi şi-a ieşit din minţi. A descoperit o mulţime de elemente noi, care l-au uluit până şi pe el. Culmea, la un moment dat, Howard Hunt a fost desemnat să-1 ajute pe Mitchell să culeagă informaţii.

1 Casa Albă şi Ministerul de Justiţie citaseră numărul de depoziţii luate de FBI ca dovadă a amplorii anchetei în cazul Watergate.

Apoi, fulgerător, a fost retras din combinaţie şi demis, cu ordinul dl I elibera biroul şi de a nu mai pune niciodată piciorul în oraş. Astu u l. n lil 0 nimeni altul decât John Ehrlichman.

Woodward era în egală măsură şocat şi sceptic. Ehrlichman 1 FI „băiatul cumsecade, omul din interiorul Casei Albe responsabil 1 u legislaţia, conceptele, crizele interne. Politica era domeniul lui I laldeman şi Mitchell. Woodward sublinie gravitatea observaţiei lui Deep Throal 11 „asta ştiu numai Preşedintele şi Mitchell”. Dar Deep Throat refuză sa intre In detalii.

Woodward îl întrebă dacă tentativa de interceptare şi spionaj de la Watergate reprezenta un caz izolat sau făcea parte din aceeaşi operaţiune ca şi celelalte activităţi la care făcuse referire Deep Throat.

— Verifică fiecare fir, îl sfătui Deep Throat. Operaţiunea se întinde în loată ţara, şi acesta e un element important. Ai putea să scrii articole de acum până la Crăciun, poate şi mai mult… Nici măcar una dintre acţiuni nu a fost întâmplătoare. E important. Totul se leagă.

Totuşi, refuză să se refere în mod specific la operaţiunea lui Segretti. Woodward nu înţelegea de ce.

— Tu ţine minte ce-ţi spun. E o operaţiune de ansamblu, nu sunt iniţiative izolate. Ştiu bine ce spun.

Stârpirea şobolanilor?

Auzise expresia; însemna escrocherie şi, în accepţiunea conferită de oamenii lui Nixon, se referea la infiltrări în rândurile democraţilor. Deep Throat reveni din proprie iniţiativă la Mitchell:

— Tipul a aflat cu siguranţă unele lucruri în cele zece zile de după Watergate. Pur şi simplu s-a îmbolnăvit, toţi ziceau că şi-a distrus cariera din pricina faptelor comise de oamenii lui, în special Mardian şi LaRuc, şi din cauza celor întâmplate la Casa Albă. Iar Mitchell a spus: „Dacă se află toate astea, ar fi un dezastru pentru administraţie, un adevărat dezastru.” Mitchell a înţeles că era terminat şi că trebuia să se retragă.

Woodward îl întrebă despre Casa Albă.

— Existau patru grupuri principale de operaţiuni sub acoperire, răspunse Deep Throat. Grupul din Noiembrie, care se ocupa de publicitate pentru CRP; un grup al Convenţiei, responsabil cu colectarea de infor maţii şi cu sabotajele în cadrul Convenţiilor republicană şi democratică; un grup pentru preliminare, care se ocupa cu acelaşi gen de activitali m cadrul alegerilor preliminare ale ambelor partide şi grupul Howard I luni, „echipa pentru operaţiuni de mare anvergură”.

Grupul Howard Hunt răspundea în faţa lui Chuck Colson, care poate nu ştia totul despre tentativa de interceptare. Nu există nici un fel de dovezi, dar Colson primea rapoarte zilnice despre activitatea grupului şi despre infomaţiile culese. Clătină din cap. Circulă zvonuri prin tot oraşul. Tu verifică-le pe fiecare în parte, fiecare te poate ajuta.

Dar Martha Mitchell?

— Se pare că ea nu ştie nimic, dar asta nu înseamnă că nu va vorbi. Rosti fraza fără să râdă.

Adăugă că pe întregul teritoriu al ţării aveau loc fel şi fel de „jocuri”. De pildă?

— Sunt la curent cu astfel de jocuri şi culegeri de informaţii în Illinois, New York, New Hampshire, Massachussetts, California, Texas, Florida şi Districtul Columbia.

Forţele Preşedintelui porniseră să submineze atât campania democraţilor, cât şi pe opozanţii lui Nixon din interiorul propriului partid reprezentantul Paul McCloskey din California şi reprezentantul John Ashbrook din Ohio.

Woodward întrebă despre Howard Hunt şi despre stoparea scurgerii de informaţii de la Casa Albă.

— Operaţiunea nu urmărea doar să ţină sub control scurgerea de informaţii spre mass-media, ci şi fabricarea ştirilor pentru presă. Era o operaţiune comună a lui Colson şi Hunt. Destinatarii sunteţi voi toţi – Jack Anderson, Evans şi Novak, Post şi New York Times, Chicago Tribune. Din câte am înţeles, Casa Albă şi Hunt sunt implicaţi, se pare, în povestea cazierului lui Eagleton pentru conducere auto sub influenţa băuturilor alcoolice. Manipulare totală – asta urmăreau, pentru ca toată lumea să ajungă mai devreme sau mai târziu să le ciugulească din palmă. Chiar şi presa.

Deep Throat confirmă ceea ce sugeraseră alte surse ale reporterilor. Investigaţiile desfăşurate de FBI şi de Marele Juriu Federal se limitaseră la operaţiunea Watergate, ignorând celelalte activităţi de spionaj şi sabotaj.

— Nu s-a verificat nimic altceva, spuse el. Dacă nu s-ar fi limitat numai la Watergate, ar fi deschis o cutie a Pandorei, crede-mă. De asemenea, au mai existat mărturii în faţa Marelui Juriu Federal, lucruri care se băteau cap în cap, aducând pe toată lumea la disperare, precum şi mărturii false.

Sally Harmony? Sally şi alţii.

i v.

În continuare, Deep Throat îl avertiză pe Woodward câl 11 i… de clar.

— Vor să izoleze ziarul Post. Să vă dea în judecată, ca să va dcs< opt n sursele de informaţii.

Era ora 3 dimineaţa. Mai discutară generalităţi despre Casa Klbt despre starea de spirit de acolo şi atmosfera de război. Woodward şi l >eep Throat se aşezară pe jos. Niciunul dintre ei nu voia să încheie conversaţia îşi rezemaseră spatele şi capul de peretele garajului. Oboseala le risipei încordarea. Woodward spuse că el şi Bernstein nu mai puteau înainta pica mult, deoarece datele pe care le aveau erau prea vagi. Watergate nu avei să dea la iveală ceea ce făcuse Casa Albă-din lipsa mai multor informaţii la obiect.

Deep Throat îl îndemnă din nou pe Woodward să se concentreze asupra celorlalte jocuri, nu asupra spargerii de la sediul democraţilor.

Cu toate acestea, aveau nevoie de ajutor, insistă Woodward. Puteau oare afirma cu certitudine că operaţiunile erau sponsorizate de Casa Albă?

— Bineînţeles, bineînţeles, n-ai înţeles ce-am vrut să spun? Deep Throat era exasperat. Se ridică în picioare.

Care operaţiuni? întrebă Woodward. Nu puteai publica articole pornind doar de la vagi aluzii la înalţi demnitari, de la informaţii care puteau sau nu să fi fost dezvăluite presei de Howard Hunt, de la faptul că „Hunt şi Casa Albă erau oarecum implicaţi în fabricarea cazierului lui Eagleton”.

— Nu mai am nimic de spus, încheie Deep Throat, dând să plece. Woodward spuse că el şi Bernstein aveau nevoie de mai mult – de ceva care să treacă dincolo de generalităţi. De pildă, cum era cu Scrisoarea Canuck?

Deep Throat se opri şi se întoarse către el.

— A fost o operaţiune a Casei Albe, executată în interiorul gardului care înconjoară Casa Albă şi clădirea Biroului Executiv. E destul?

Nu era. Reporterii trebuiau să cunoască amploarea operaţiunii de colectare de informaţii, amploarea operaţiunilor. Acestea fuseseră fina lizate sau numai plănuite? Woodward îl prinse de braţ pe Deep Throat Sosise momentul să-1 forţeze să spună tot ce ştia. Woodward era furios, ti spuse lui Deep Throat că se jucau de-a şoarecele şi pisica, fiindcă erau morţi de frică – Deep Throat se prefăcea că nu-i divulgase niciodată lui Woodward informaţii de importanţă capitală, iar Woodward ronţăia dale fragmentare, ca un şobolan ascuns sub masă, lipsindu-i curajul sa atace felul principal.

Şi Deep Throat era furios, dar nu pe Woodward.

— Okay, spuse el încetişor. E vorba de ceva foarte grav. Poţi afirma cu certitudine că cincizeci de persoane au lucrat pentru Casa Albă şi pentru CRP, făcând diverse jocuri murdare, spionând, sabotând şi culegând informaţii. Unele dintre aceste acţiuni sunt de-a dreptul inimaginabile şi au lovit opoziţia în toate modurile posibile. Cunoşti deja câteva dintre ele.

Woodward parcurse lista de metode despre care auziseră el şi Bernstein că ar fi fost utilizate împotriva opoziţiei politice, iar Deep Throat încuviinţa din cap: amplasare de microfoane, urmăriri, scurgeri de false informaţii către presă, scrisori contrafăcute, suspendarea unor întruniri electorale ale opoziţiei, investigarea vieţii particulare a celor implicaţi în campania electorală, infiltrarea de spioni, furt de documente, folosirea de provocatori la întrunirile politice.

— Toate există în dosare, spuse Deep Throat. Ministerul de Justiţie şi FBI cunosc aceste lucruri, deşi nu le-au dat curs.

Woodward era năucit. Cincizeci de oameni dirijaţi de Casa Albă şi de CRP ca să distrugă opoziţia, într-un total dispreţ faţă de lege? Deep Throat încuviinţă din cap.

Casa Albă fusese de acord să submineze – acesta era cuvântul potrivit? – întregul proces electoral? Şi chiar mersese atât de departe încât încercase să realizeze acest lucru?

Deep Throat încuviinţă din nou. Pe chip i se aşternuse o expresie de dezgust.

Şi a angajat cincizeci de oameni ca să realizeze acest lucru?

— Poţi afirma fără să exagerezi că sunt mai mult de cincizeci, spuse Deep Throat.

Apoi se întoarse, urcă rampa şi ieşi din garaj. Era aproape 6 dimineaţa.

Woodward ajunse la birou patru ore mai târziu şi-şi dactilografii-însemnările făcute în timpul întâlnirii cu Deep Throat. Peste jumătate de oră, când sosi Bernstein, în maşina de scris îl aştepta o copie a acestora. Woodward, Bernstein, Sussman şi Rosenfeld avură o scurtă şedinţa Urmau să fie trei articole: un editorial semnat de Woodward şi Bernstein, conţinând principalele puncte ale programului de „stârpire a şobolanilor”, operaţiunile de spionaj şi sabotaj în care erau implicate cel puţin cincizeci de persoane; articolul lui Bernstein despre Segretti; o relatare a lui Woodward despre implicarea Casei Albe în episodul Scrisorii Canuck.

În timp ce Woodward scria articolul despre Scrisoarea Canuck, Bernstein se străduia să creioneze un articol general despre activităţile de spionaj şi sabotaj dirijate de Casa Albă. Articolul avea prea multe generalităţi, elementele concrete urmau abia în celelalte două.

Aşa cum proceda adesea când îi era greu să scrie, Bernstein se duse până în celălalt capăt al încăperii, unde se găsea apă la gheaţă. Marilyn Berger, reporter în redacţia naţională care se ocupa de Departamentul de Stat, veni lângă el în timp ce Bernstein citea în fugă anunţurile de la avizier, îl întrebă dacă el şi Woodward ştiau de Scrisoarea Canuck.

Sigur, răspunse el, scriau pentru a doua zi un articol pe această temă.

Mai sorbi o înghiţitură de apă, şi deodată realiză ciudăţenia întrebăm Woodward aflase despre Scrisoarea Canuck abia în dimineaţa aceea la ora (> La birou avuseseră grijă să nu discute despre subiectul la care lucrau Singurii cărora le pomeniseră despre scrisoare erau Sussman, Rosenfeld, Simons, Bradlee şi David Broder, principalul reporter politic de la l’ost.

De unde ştia Marilyn despre scrisoare?

— Nu v-a spus Dave [Broder]? întrebă ea. Ce să le spună?

— Că autorul scrisorii a fost Ken Clawson, spuse Marilyn.

Berger îi povesti că Clawson, fost coleg cu ei la Post, îi declarase senin la un pahar că el concepuse Scrisoarea Canuck. Repetase acest lucru de câteva ori.

Coincidenţa era mult prea mare. Bernstein bănuia că era vorba de o înscenare. în aceeaşi dimineaţă aflaseră de implicarea Casei Albe în episodul cu Scrisoarea Canuck, iar acum Marilyn Berger venea la redacţie şi le spunea că cel care o scrisese era Ken Clawson?

Dar Berger adăugă că Clawson îi vorbise despre scrisoare cu peste două săptămâni în urmă – înainte ca Bernstein să fi auzit de Segretti. „în plus, se gândi el, Clawson era exact genul de om care n-ar fi văzul nimic rău într-o astfel de farsă.”

Bernstein o prinse de braţ pe Berger şi o rugă să repete şi în faţa lui Woodward ceea ce-i spusese lui. Woodward se cam îndoia că Clawson s-ar fi implicat în asemenea murdării în beneficiul Casei Albe la atât de scurtă vreme după ce plecase de la ziar, intrând în echipa Preşedintelui. Scrisoarea Canuck fusese publicată la mai puţin de trei săptămâni după ce Clawson intrase în administraţie. Woodward specifică acest lucru; apoi îşi aminti ceva: un prieten de la Casa Albă îi vorbise cândva despre un ritual de iniţiere în care noilor membri ai echipei prezidenţiale li se cerea să-şi dovedească devotamentul desfiinţând un duşman al Casei Albe. Poate că Scrisoarea Canuck fusese tocmai ritualul de iniţiere al lui Clawson, prin care acesta îşi câştigase un sprijin fratern, întărit cu sigiliul prezidenţial, din partea noilor săi confraţi din Mafia USC.

Bradlee, Simons, Rosenfeld şi Sussman se alăturară discuţiei care se purta în jurul maşinii de scris a lui Woodward. Se renunţase la orice fereală şi noutatea se răspândi în întreaga redacţie: Clawson era autorul Scrisorii Canuck şi vor urma o serie de articole care vor avea asupra Casei Albe efectul unor bombe. Hotărâră ca Berger să încerce să ia masa împreună cu Clawson în aceeaşi după-amiază şi să vadă dacă acesta recunoaşte încă o dată cele spuse.

Între timp, ea redacta un raport în care descria conversaţia avută cu Clawson.

Raport redactat de M. Berger (confidenţial). în seara zilei de 25 septembrie 1972, aproximativ la ora 20.30 pm, Ken Clawson mi-a telefonat acasă şi m-a invitat în oraş să bem ceva. I-am spus că cinasem şi că eram foarte obosită, dar dacă voia să vină el la mine să bem un pahar, nu aveam nimic împotrivă. L-am invitat fiindcă deja sunase de două ori în săptămânile precedente, reînnoind invitaţia, dar eu îl refuzasem de fiecare dată.

Când a sosit Ken, i-am oferit ceva de băut. A preferai scotch nu Itial (Ir minte dacă era cu apă sau cu sifon, dar ştiu că a vrut cu gheaţa Ne…11 il şi am început să stăm de vorbă. Eu am băut Sanka. După circa/cec minul am început să vorbim despre munca de reporter şi cea de funcţionai guvernamental. El a spus că noi, reporterii, nu ştim decât o foarte mi (I pai t< din ceea ce se petrece. L-am întrebat dacă, după ce va renunţa la slujba dl la Casa Albă, va deveni un reporter mai bun. El mi-a răspuns ca fusesi acreditat la Casa Albă şi înainte, dar abia cum ar putea scrie cu Cfdevănt despre ea. Se prea poate să fi spus şi ceva de genul că acum ştia tOBti dedesubturile, dar nu-mi mai aduc bine aminte.

Pe la ora 22, mi-a spus: „Eu am scris… scrisoarea”. Cred că a rostii cuvintele Scrisoarea Canuck; oricum mi-a spus limpede că el era autorul acelei scrisori [din cazul Muskie]. Am fost atât de şocată, încât mi s-a făcui rău. L-am întrebat de ce a făcut-o. Mi-a răspuns că a conceput scrisoarea întrucât Muskie era candidatul cel mai periculos pentru ei şi că voiau să-l scoată din cursă. Când i-am spus că Muskie probabil reacţionase dincolo de orice aşteptări, a răspuns: „Da.” în continuare, l-am întrebat dacă făcuse aşa ceva şi când era reporter adică astfel de lucruri necinstite. Mi-a spus că nu şi că era un reporter corect şi cinstit. L-am întrebat cum de fusese în stare să facă aşa ceva şi atunci mi-a răspuns că era vorba de politică şi că aşa stăteau lucrurile. în cursul conversaţiei din acea seară mi-a vorbit extrem de laudativ despre Nixon, ce om nemaipomenit este, ce afectuos, ce glumeţ şi cum Preşedintele îi îndeamnă în permanenţă pe el şi pe John Scaii [acum ambasador la Naţiunile Unite] să se poarte aşa cum trebuie… Atât am discutat în acea seară despre Scrisoarea Canuck şi despre urmările ei. Bineînţeles, am discutat şi pe multe alte teme.

Berger, în vârstă de treizeci şi şapte de ani şi fost reporter la Newsday, era specialistă în diplomaţie. Ştia că urma să se implice într-un caz situaţie profund stresantă pentru reporteri – dar reacţiona la implicarea ci eaşteptată în afacerea Watergate cu un calm desăvârşit.

Clawson acceptă invitaţia ei de a lua prânzul împreună la ora 13. Pe la ra 15, Berger se înapoie la birou şi redacta un alt raport.

Am luat masa la Sans Souci (nota achitată de Clawson). I-am spus lui Ken că Woodward şi Bemstein lucrau la un subiect important, de care se lega şi Scrisoarea Canuck şi că aflaseră că aceasta fusese iniţiativa Casei Albe, şi că atunci eu le-am zis: „Asta nu-i nici o noutate, Ken a spus că el a scris-o.” Ken avea un aer foarte serios, pe care şi 1-a păstrat pe loi pai cursul mesei. Doctorul Lukash [medicul preşedintelui Nixon] tocmai îi spusese cu câteva zile în urmă că avea tensiune mare şi că trebuia să fie atent la ce bea şi la ce mănâncă. Părea decis să renunţe total la băutură şi să slăbească. A comandat o salată Cesar, pe care nici măcar n-a terminat-o.

De asemenea, a menţionat că îl stresează foarte mult atunci când trebuie să-i „critice” pe oficiali, îndeosebi pe cei din Cabinet. L-am întrebat dacă într-adevăr îi critică pe oficialii din Cabinet şi mi-a răspuns că da. Referitor la Scrisoarea Canuck, mi-a spus că n-ar fi trebuit să le pomenesc băieţilor despre ea. I-am răspuns că n-am ştiut că era o noutate. El a replicat că Bernstein şi Woodward „nu aveau cum să fi aflat că scrisoarea fusese iniţiativa Casei Albe” sau „nu aveau cum să fi aflat că firul scrisorii ducea la Casa Albă”. Faţă de mine a afirmat că „va nega jurând pe un vraf de Biblii pus pe mormântul mamei sale”. A schimbat subiectul, apoi a revenit la el şi m-a întrebat de ce informaţii dispuneau cei doi reporteri. I-am spus că nu ştiam precis, dar în privinţa scrisorii dăduseră de urma unui individ din New England, care s-a deplasat în Florida pentru treaba cu Muskie etc. N-am vrut să intru în detalii. El mi-a replicat că va nega tot.

Mai târziu, a revenit la acest subiect şi m-a întrebat dacă voiam să notez ceea ce avea el de spus pe această temă sau dacă voiam să-i las pe ei [Woodward şi Bernstein] să telefoneze. Pe urmă, tot el a spus că-i mai bine să-1 sune ei.

Bradlee şi ceilalţi redactori, împreună cu Woodward şi Bernstein, analizară raportul lui Berger. Clawson nu negase că el era autorul scrisorii. Woodward îl sună pe Clawson la Casa Albă. De data aceasta, Clawson declară că el nu spusese niciodată că ar fi scris scrisoarea şi că era vorba de o neînţelegere.

Woodward îi spuse că redactorii o credeau pe Berger şi că Post va folosi declaraţia ei.

— E dreptul vostru, replică Clawson. Eu sper doar să includeţi şi dezminţirea mea. Marilyn a înţeles greşit. E profesionistă şi nu a făcui intenţionat nimic neprofesionist. Noi doar am vorbit verzi şi uscate pe tema alegerilor. Nu a fost un interviu.

Woodward îl întrebă unde avusese loc această discuţie despre verzi şi uscate. Clawson răspunse că nu-şi mai amintea.

Woodward îl întrebă pe Clawson dacă îşi amintea ca Berger să fi înţeles greşit ceva vreodată sau să fi citat eronat pe cineva.

— Să nu mă întrebi tâmpenii din astea, se răsti Clawson, şi mai iritat. Nu mă lua pe mine cu prostii. Ea se ocupă de probleme de politică l-l Ixternă, iar eu nu mă prea pricep la aşa ceva. Nu ştiu ce răspuii „-ţi dau.

Clawson insistă că prima oară când auzise de Scrisoarea Canuck Iu ese „la televizor”, după apariţia în public a lui Muskie din 26 l’elu u. u le

— în afară de asta, nu ştiu nimic, sublinie el.

La scurt timp după discuţia cu Clawson, Berger veni în grabă la Imnul lui Woodward.

— Ken Clawson mă caută la telefon. Ce să fac?

Woodward se gândi că poate Clawson voia să o roage ceva pe Berget imeni de la Post nu se îndoia că Clawson în spusese lui Berger că el era utorul scrisorii, dar în acelaşi timp credeau că Clawson se lăudase şi ă simplificase mult lucrurile. Părea mult mai probabil ca el să fi fost oar o rotiţă a întregului angrenaj, asumându-şi apoi întreaga opera-une. Ambele variante se potriveau cu felul lui de-a fi. Pe vremea când ucra în redacţia naţională a Post, Clawson avea obiceiul să omită urnele reporterilor locali cu care colabora ocazional la unele articole.

Berger îl lăsă pe Clawson să aştepte la telefon, timp în care o secretară e instala la o derivaţie, ca să transcrie convorbirea.

Clawson nu părea preocupat de Scrisoarea Canuck, ci de circumstan-ele în care discutase cu Berger pe această temă.

— Tocmai mă gândeam… Unde eram noi doi când a avut loc această presupusă conversaţie? o întrebă el pe Berger.

— Presupusă? Adică negi…

— Uite ce e, am precizat că a fost o neînţelegere. Eu ţi-am spus că e consider un reporter bun şi probabil că la mijloc s-a strecurat o neînţelegere.

Berger îi aminti că băuseră ceva împreună.

— Se poate să fi fost într-un restaurant? întrebă Clawson. Nu, răspunse Berger, pentru că fuseseră în apartamentul ei.

— Vorbeşti serios? Nu, Isuse! Şi ai de gând să le spui asta?

— Le-am şi spus.

— Le-ai spus asta?

— Păi, ai venit la mine ca să bem ceva.

— Pentru numele lui Dumnezeu!

— Ce-i rău dacă ai venit la mine ca să bem ceva?

— Glumeşti?

— Nu, îl asigură ea.

— Tu şi cu mine la tine acasă.

— Păi…

— Le-ai spus asta deja? întrebă Clawson. Isuse Hristoase! Ei bine, m-ai distrus. Dacă apare în ziar că am venit la tine acasă să bem ceva… ştii ce înseamnă asta?

— Nu înţeleg.

— Nu?

— Nu. Am conştiinţa curată.

— Isuse Hristoase! Cui i-ai spus?

— Băieţilor.

— De necrezut. Pur şi simplu de necrezut, repetă el.

— Nu văd ce-i rău în asta.

— Marilyn, am nevastă, am familie, căţel şi purcel.