Bob Woodward

Închise uşa şi repetă ce avea de gând să spună: „Gordon… Sunt eu. Don Segretti. Cred că am dat de belea.” Tot ce dorea să audă era un simplu semn de recunoaştere, ceva de genul „Ce s-a întâmplat, Don?”

Din păcate, Bernstein nu luase în calcul şi posibilitatea ca la telefon să răspundă doamna Liddy, care întrebă cine era la aparat. Chiar dacă doamna Liddy auzise vreodată de Donald Segretti, glasul ei nu trăda nimic în acest sens. Iar dacă soţul ei îl cunoştea într-adevăr pe Segretti, atunci probabil că avea să-1 caute în California, aflând astfel că cel care sunase era un impostor – probabil de la Washington Post, ai cărui reporteri luaseră legătura cu Segretti şi cu familia acestuia în aceeaşi zi. Bernstein se îndepărtă grăbit de telefon.

Porniră în paralel pe urma tuturor indiciilor. Următorul apel, luni după-amiază, de la Georgetown Inn, confirmă că Donald Segretti se cazase pe data de 25 iunie 1971 şi plecase pe 27 iunie. Nu exista nici o evidenţă a convorbirilor telefonice efectuate.

Bernstein luă din nou legătura cu o sursă racolată în iunie, când reconstituise mişcările celor cinci bărbaţi arestaţi la Watergate. Atunci reporterul telefonase unui angajat al unei companii de cârduri care, sub acoperirea anonimatului, îi spusese că-i putea furniza diverse evidenţe.

Un card lasă în urma lui facturi de hoteluri şi restaurante, bilete de avion cu date, ore, locuri, costuri, tranzacţii. De regulă, FBI îşi îndreaptă atenţia în primul rând spre acest tip de evidenţe, după care urmează nenumărate citaţii în instanţă.

După cum reieşea din extrasul de cont al cârdului lui de credit, Segretti, al cărui nume de familie însemna în limba italiană „secrete”, străbătuse ţara de peste zece ori în ultima jumătate a anului 1971, fără să rămână într-un oraş mai mult de o noapte sau două. Escalele includeau Miami, Houston, Manchester, New Hampshire, Knoxville, Los Angeles, Chicago, Portland. San Francisco, New York, Fresno, Tucson, Albuquerque şi – de mai multe ori – Washington. Multe dintre aceste oraşe se găseau în state cruciale din punct de vedere politic pentru campania prezidenţială din 1972, majoritatea desemnându-şi direct preferinţa pentru candidaţi. în New Hampshire, Florida, Illinois şi îndeosebi California, Segretti se deplasase din oraş în oraş, lăsând urme în zone în care avea să se poarte lupta cea mai acerbă din preliminarele democraţilor. Evidenţele călătoriilor susţineau relatarea lui Shipley.

Bernstein îi comunică lui Meyers ce aflaseră el şi Woodwurd di ipn Segretti; Meyers ţinea sub supraveghere apartamentul lui Segretti ll din cuta cu vecinii. Marina del Rey, unde locuia Segretti, se găsea pe apl ll dacă era să te iei după reclame, era raiul celibatarilor porniţi să li lai I de cap. Numeroase ambarcaţiuni, saune, terenuri de tenis, pisi Ini petreceri, lumânări, pahare cu picior, salate Cesar1, trupuri bronzate, erotism în doi, în trei sau mai mulţi, într-un decor luxuriant, cu a im na dl lemn de santal.

Meyers se cocoţă pe balconul lui Segretti şi aruncă o privire înăuntru Pe o masă din bucătărie se vedeau vase murdare. Apartamentul părea confortabil – covoare albe şi groase care acopereau podeaua în întregime, un şemineu cu gaze şi buşteni falşi, o combină stereo, cărţi, reviste şi discuri îngrămădite pe mese. Pe un coridor care părea să ducă în dormitor Meyers zări o bicicletă cu zece viteze.

Doi dintre vecinii lui Segretti declarară că acesta plecase în mare grabă sâmbătă după-amiază, la volanul Mercedesului sport decapotabil, şi că spusese că ar putea lipsi vreo câteva zile. Vecinii nu ştiau despre Segretti decât că era avocat şi călătorea mult. Nu prea vorbea despre politică.

Garajul de sub clădirea în care locuia Segretti era ceva între un salon automobilistic şi un atelier mecanic pentru maşini de curse. Aproape la fiecare oră din zi şi din noapte cineva părea să meşterească la câte o maşină. Meyers petrecu o mulţime de timp în garaj, cu ochii după automobilul 280-SL al lui Segretti, cercetând locul de parcare rămas gol, să vadă dacă nu erau stropi de ulei, în caz că i-ar fi scăpat momentul înapoierii lui Segretti. Dar pardoseala era uscată. în cutia poştală a lui Segretti continua să se strângă corespondenţa.

Joi dimineaţă, chibritul băgat de Meyers sub uşa lui Segretti era rupi. Dar când Meyers bătu la uşă, nu-i răspunse nimeni, iar maşina lui Segretti nu era în garaj. Meyers aşteptă. Segretti se înapoie în acea după-amiază şi deschise uşa. Meyers se prezentă ca fiind reporter la Post. Ziarul avea informaţii despre unele activităţi pe care Segretti le desfâşurase în beneficiul lui Teddy Kennedy, sau poate al lui Hubert Humphrey, spuse el. Puteau sta puţin de vorbă?

Segretti rămase în prag, fără să scoată un cuvânt. Părea mai tânăr decâl cei treizeci şi unu de ani ai săi, mai curând înjur de douăzeci şi cinci de ani. Avea o figură prietenoasă, deşi acum nu zâmbea.

Meyers îl întrebă dacă avea vreo legătură cu Kennedy sau cu Humphrey, Salate pe bază de salată verde, fileuri de anşoa şi crutoane (n.tr.)

Nu.

Meyers îl întrebă dacă putea să intre. Post deţinea ample informaţii despre Segretti, spuse el, despre activitatea lui în alegerile preliminare ale democraţilor. Segretti îl lăsă să intre.

Îl cunoştea pe Alex Shipley?

— De ce?

Fiindcă Post avea informaţii care-1 legau pe Segretti de o tentativă de racolare a lui Shipley în vederea unor activităţi politice sub acoperire.

— Nu cred, spuse Segretti.

De fapt, nu încercase Segretti să-1 racoleze pe Shipley în maşină, în drum spre aeroportul Dulles, pe 27 iunie 1971, în vederea unor activităţi legate de campania preliminară a lui Humphrey sau Muskie?

— Nu-mi amintesc.

Îl cunoştea pe Alex Shipley?

— Nu comentez.

Nu-1 sunase pe Shipley de la Chicago, spunându-i că voia să stea de vorbă cu el pentru o treabă?

— Nu-mi amintesc.

Iar mai târziu nu-i telefonase lui Shipley, cerându-i să vină la Atlanta ca să-1 racoleze pe Kenneth Griffiths?

— Nu-mi amintesc.

Îl cunoştea pe Shipley, nu-i aşa?

— Nu comentez.

Îi telefonase lui Shipley din California pe 23 octombrie, cerându-i să verifice operaţiunea lui Muskie din Tennessee?

Atitudinea lui Segretti rămânea blândă, ba chiar binevoitoare.

— E ridicol, îi spuse el lui Meyers. Nu ştiu nimic despre toate acestea. Parcă ar fi vorba de un film cu James Bond.

Meyers îl întrebă despre Dixon şi Nixt, dacă Trezoreria preluase unele dintre facturile lui, despre cariera lui de jurist, despre deplasările lui prin ţară, apoi din nou despre Shipley.

Segretti rămase impasibil, schiţând un vag surâs.

Dar numele de Bill Mooney de pe nişte acte false pe care Segretti declarase că s-ar putea să le folosească? Numele acesta îi spunea ceva?

— E ridicol!

Segretti se îndreptă spre uşă. Meyers vârî mâna pe sub haină, luă camera de 35 mm, spuse că voia să facă o fotografie înainte de plecare şi începu să apese pe declanşator. Segretti dădu buzna în hol strigând „Fără fotografii!” O clipă mai târziu, se înapoie şi Meycrs îndreptă lipaniiul către faţa lui. Doar una, spuse reporterul, potrivind camera Sogrettl ni să-i apuce aparatul, dar nu reuşi, după care îl prinse pe Meycrs de Inaiul stâng şi-1 împinse către uşa deschisă, în timp ce reporterul eoni nuia || Iacă poze.

Meyers alergă la un telefon public. Bernstein discuta cu Sussman Ifl hiroul redactorului ediţiei pe oraş. începea să se facă lumină. In cursul dimineţii, în timpul unei convorbiri telefonice de rutină cu un oficial de la Ministerul de Justiţie pentru a verifica o informaţie, Bernstein îl întrebase pe acesta dacă auzise vreodată de Donald Segretti. Fusese o întrebare pusa la întâmplare.

— Nu pot să răspund, fiindcă e ceva legat de ancheta în curs de desfăşurare, răspunsese oficialul de la Ministerul de Justiţie.

Bernstein rămăsese uluit. El şi Woodward îşi închipuiseră că erau singurii aflaţi pe urmele lui Segretti.

Nu se putea discuta despre Segretti, fiindcă numele lui era legat de investigarea afacerii Watergate, nu-i aşa?

Era adevărat, însă înaltul funcţionar refuzase să mai asculte orice alte întrebări referitoare la Segretti. Bernstein parcursese lista care trebuia verificată şi tăiase pe rând fiecare nume, scriind pe margine „nu” sau „nimic”.

Herbert W. Kalmbach?

— Şi numele lui e implicat în anchetă, nu pot vorbi nici despre el, spusese oficialul.

Sloan refuzase să spună dacă Kalmbach se număra printre cei autorizaţi să distribuie bani din seiful lui Maurice Stans. Dar cum fondul era destinat „colectării de informaţii”, era posibil ca Segretti să fi fost subvenţionat în acest fel. Shipley avusese impresia că Segretti primea bani de la o persoană „cu mari posibilităţi financiare” şi care nu făcea parte din e. uvern. Descrierea i se potrivea lui Kalmbach, avocatul personal al preşedintelui Nixon.

Exista vreo legătură între Segretti şi Kalmbach?

Înaltul funeţonar refuzase să spună mai mult.

Sussman şi Bernstein tocmai discutau despre toate acestea când un curier dădu buzna în biroul redactorului ediţiei pe oraş ca să anunţe că Meyers aştepta la telefon, cu sufletul la gură.

— Isuse, era cât pe ce s-o încasez tot încercând să fac fotografii, ti spuse el lui Bernstein.

1 Niciuna dintre fotografii nu a fost bună. Aparatul nu fusese coreei încărcai.

După care îşi trase sufletul şi îi povesti cum decursese întâlnirea.

Bernstein îi spuse lui Meyers că FBI-ul ştia despre Segretti. Sussman veni şi el să discute la telefon cu Meyers. Toţi căzură de acord că Meyers trebuia să se întoarcă şi să ia legătura cu oricine l-ar fi putut cunoaşte pe Segretti, să afle dacă vreunul dintre cunoscuţii lui fusese abordat de FBI, ce întrebări i se puseseră, tot ce ar fi putut şti despre el. Southern California University (USC) şi Facultatea de Drept Boalt Hali de la Berkeley, unde studiase Segretti, păreau să fie cele mai potrivite locuri. A doua zi, Meyers telefona ca să le spună că, în calitate de student la Southern California University, Segretti fusese apropiat de multe persoane care aveau să facă parte din echipa lui Nixon de la Casa Albă. Printre absolvenţii USC ajunşi la Casa Albă se numărau Ron Ziegler, secretarul de presă al Preşedintelui; Dwight Chapin, secretar prezidenţial pentru audienţe; Bart Porter, fost asistent de campanie la Casa Albă, răspunzător cu deplasările în teritoriu şi director al secţiei de programări a CRP, care primise bani din fond; Tim Elbourne, care lucrase ca adjunct al secretarului de presă Ron Ziegler; Mike Guhin, membru în echipa Consiliului Naţional de Securitate al lui Henry Kissinger şi Gordon Strachan, asistentul pe probleme politice al lui Haldeman şi omul de legătură între Casa Albă şi CRP.

Bernstein şi Woodward întrebară prin redacţia ziarului Post dacă exista cineva care avea mai mult decât o legătură superficială cu membri ai echipei de la Casa Albă. Nu erau prea optimişti, dată fiind relaţia dintre administraţia Nixon şi Washington Post. Vremurile pline de entuziasm şi sentimente frumoase, când reporterii erau amici la cataramă cu oamenii lui Kennedy, jucând meciuri de rugby la lumina felinarului pe terenurile din Georgetown şi prin Parcul Cleveland erau de mult apuse.

Dar Karlyn Barker, fostă reporteră la UPI şi care se alăturase redacţiei municipale în aceeaşi zi ca şi Woodward, spuse că un prieten de-al ei fusese coleg la USC cu băieţii de la Casa Albă, cu care şi păstrase legătura. Câteva ore mai târziu, Barker îi dădea lui Bernstein nişte însemnări cu titlul „Note despre cei de la USC”.

Prietenul ei îi cunoştea pe Segretti, Chapin şi Tim Elbourne încă de la colegiu. Făcea referire la „Mafia de la USC” ajunsă la Casa Albă, precizând că Segretti şi Elbourne fuseseră solicitaţi de colegii lor Dwinghl Chapin şi Ron Ziegler să sprijine campania lui Nixon.

Toţi făceau parte dintr-un partid politic al campusului universitar numit Troienii pentru un Guvern Reprezentativ. Troienii îşi denumeau modul de a face propagandă electorală „stârpirea şobolanilor” înfundau urnele, infiltrau spioni în tabăra adversă şi inundau campusul i U lai ll literatură de campanie. Ziegler şi Chapin se alăturaseră campanii I Iul Richard Nixon pentru funcţia de guvernator al Californiei din 1962 sub îndrumarea lui Bob Haldeman. După absolvire, Ziegler, Chapin li flbourne intraseră la agenţia de publicitate J. Walter Thompson din I 01 Angeles, unde Haldeman era vicepreşedinte. Din spusele prietenului lui Karlyn Barker, Segretti fusese chemat la Washington şi instrui! pentru I lucra pentru alegerile prezidenţiale.

Bernstein telefona înaltului funcţionar din Ministerul de Justiţie caic n spusese iniţial că numele lui Segretti era implicat în investigaţiile legate de afacerea Watergate. Era sâmbătă, 7 octombrie.

— Nu, nu pot vorbi despre el, repetă oficialul. Exact, chiar dacă nu este direct implicat în cazul Watergate, în spargerea propriu-zisă… Fără îndoială că am întâlnit numele lui pe parcursul anchetei… Da, numele lui este asociat cu activitatea de sabotaj politic. Am auzit cum este numită aceasta, „stârpirea şobolanilor”. Există informaţii foarte im portante, mai ales dacă sunt date publicităţii înainte de 7 noiembrie, ziua alegerilor.

Era oare posibil ca acele informaţii cu foarte mare greutate să-1 implice pe Dwight Chapin? El îl angajase pe Segretti? Sau Ziegler? Sau…

— Nu-ţi spun nimic nici despre Ziegler, nici despre Chapin. Bernstein îl bănuia mai curând pe Chapin. Oficialul adăugă că nu dorea cu nici un chip să descurajeze cercetările pe care poate le desfăşura ziarul Post.

Conform codului improvizat în limitele căruia evolua discuţia lor, Bernstein interpretă observaţia drept o confirmare că exista o legătură între Segretti şi Chapin.

Segretti avea vreo legătură cu Scrisoarea Canuck? 1

Oficialul spuse că nu putea discuta nici despre scrisoare; şi ea făcea parte din investigaţie.

Bernstein căută prin mormanul de hârtii de pe biroul lui plicul de hârtie groasă, cafenie, pe care scria „Telefoane”. în iunie începuse să-şi noteze

1 Aşa-numita scrisoare Canuck a reprezentat începutul sfârşitului pentru campania Im Muskie, în opinia unora dintre asistenţii de campanie ai senatorului. Pe 24 februarie, cu doul zile înainte de a se duce la Manchester, New Hampshire, etapă a campaniei sale electoi ale, ziarul de stânga al lui William Loeb, Manchester Union Leader, a publicat pe prima pagini un editorial anti-Muskie. Intitulat „Senatorul Muskie îi insultă pe franco-americani”, numerele de telefon ale persoanelor cu care luase legătura pe parcurs, scriindu-le la indigo. începu să răsfoiască însemnările, în căutarea unor persoane care ar fi putut şti ceva despre Donald Segretti, „stârpirea şobolanilor”, Dwight Chapin, Mafia USC, Scrisoarea Canuck.

Se apucă să citească decupajele din presă referitoare la alegerile preliminare, urmărind posibile incidente care ar fi putut fi considerate trucuri murdare.

În cele din urmă unul dintre apelurile telefonice îşi atinse ţinta.

— Stârpirea şobolanilor? Expresia atinsese punctul sensibil al unui avocat de la Ministerul de Justiţie. Cu povestea asta puteţi merge sus de tot. Am fost şocat când am aflat. Nu mi-a venit să cred. Astfel de oameni sunt în serviciul public? Dumnezeule! E dezgustător. Vorbim despre persoane provenite din cele mai bune universităţi din ţară. Personalităţi de vârf din guvern!

Bernstein se întrebă ce voia să spună avocatul prin „sus de tot”. Dar nu avu răgazul să întrebe. Avocatul era furios la culme.

— Dacă Ministerul de Justiţie ar găsi o lege împotriva unor astfel de fapte, până şi un juriu neprofesionist i-ar condamna. E absolut incalificabil. Segretti? Un individ pentru care nu găsesc cuvinte. V-ar fi util să scrieţi un articol despre acest gen de comportament. Am fost absolut articolul îl acuza pe Muskie de ipocrizie pentru faptul că susţinea populaţia de culoare în timp ce tolera termenul „Canucks” – nume peiorativ dat americanilor de descendenţă franco-canadiană, în New Hampshire existând zeci de mii de asemenea votanţi.

„Dovada” era o scrisoare semianalfabetă, trimisă lui Loeb din Deerfield Beech, Florida şi publicată de Union Leader în aceeaşi zi cu editorialul. Semnatarul pretindea că la o întrunire de la Fort Lauderdale un asistent de campanie al lui Muskie declarase: „Nu avem negri, dar avem Cannocks” (sic!), la care senatorul replicase râzând: „Să vii în Noua Anglie.” Echipa de campanie a lui Muskie a susţinut că scrisoarea era un fals şi a declanşat o investigaţie, fără însă a-1 descoperi pe autor.

Pe 25 februarie, Loeb a reprodus un articol despre soţia senatorului, apărut în Newsweek cu două luni în urmă. Intitulat „Jane a lu’ Babacu’”, articolul relata că doamna Muskie fumase pe ascuns, băuse şi folosise un limbaj colorat în timp ce se afla la bordul avionului pentru presă.

În dimineaţa următoare, stând în picioare în viscol pe platfonna unui autocamion, Muskie a renunţat la textul pregătit dinainte şi 1-a atacat pe Loeb, numindu-1 „un laş şi un fricos”. Apoi, în timp ce-şi apăra soţia, brusc şi-a pierdut cumpătul şi a izbucnit în lacrimi. Nici susţinătorii lui Muskie, nici adversarii lui şi nici presa nu s-au îndoit o clipă de efectul dezastruos al incidentului asupra campaniei electorale. Imaginea calmă, detaşată, raţională a lui Muskie, cu efect crucial asupra alegătorilor lui, se destrămase. atenţia alegătorilor din New Hampshire concentrându-se asupra pretinsei insulte la adresa franco-canadienilor, care reprezentau o minoritate extrem de puternică în alegerile preliminare ale democraţilor.

|; mi şocat. Nu pot să înţeleg. E cu desăvârşire imoral. Toii aceşti oameni ‘I’ necrezut. Uită-te la Hunt. Nu cred că-i implicat în stârpirea şobolaniloi Dar e în stare de orice. Şi avea acces la Casa Albă.

Presa n-a adus dovezi. Când ai de-a face cu indivizi care opereazl 11 ai zice că eşti în Dodge City, nu în capitala Statelor Unite. Auzi colo ll aducă Hunt arme la Casa Albă! 1

Bernstein era impresionat. Niciodată nu-şi închipuise că avocatul efl utât de revoltat.

Dar relaţia Chapin-Segretti?

— Cerceteaz-o mai îndeaproape, să vezi dacă informaţiile talc suni corecte, îl sfătui avocatul.

Fondul secret, din el se finanţase stârpirea şobolanilor?

— Merită mers pe pista asta. Avocatul se calmă o clipă, apoi izbucni din nou. Care altul ar putea fi motivul pentru a păstra atâţia bani? E un adevărat scandal. Dar va ieşi totul la iveală în cursul procesului…

Scrisoarea Canuck?

— Scrisoarea e parte din povestea asta. Kalmbach?

— Nu vreau să discut despre nume. Se întâmplă atâtea lucruri, încât nimic nu m-ar surprinde. Torul se va afla la proces, ceea ce reprezintă cea mai bună modalitate, fiindcă atunci lumea va şti că este adevărat. Procurorii ştiu adevărul. Tot ce doresc este ocazia ca să-1 dezvăluie. Cei care au comis astfel de fapte vor fi citaţi la proces.

John Mitchell?

— Mitchell? Pe el n-o să-1 citeze. Dar faptele rămân fapte. Nu va puica pretinde că n-a ştiut nimic despre toate astea, fiindcă e vorba de o strategie – o strategie fundamentală care cuprinde toate treptele ierarhice, mergând până la vârf. Chiar şi mai sus.

Avocatul îşi dădu seama că mersese prea departe. Mai sus de Mitchell? Dwight Chapin era funcţionar, responsabil cu deplasările în teren şi slujitor credincios al lui Richard Nixon şi H. R. Haldeman. Nu existau decât cel mult trei persoane mai sus de John Mitchell: John Ehrlicbman (poate), Haldeman şi Richard Nixon.

0 strategie fundamentală care cuprinde toate treptele ierarhice, mergând până la vârf Expresia îl îngrozi pe Bernstein. Pentru prima < >ai a

1 în presă apăruse o ştire conform căreia FBI găsise o armă în biroul ele la

luă în calcul posibilitatea ca Preşedintele Statelor Unite să fie şeful stâr-pitorilor de şobolani.

„Când candidez, eu îmi administrez campania”, declarase Richard Nixon după ce asistenţii săi făcuseră lucru de mântuială cu organizarea alegerilor de la mijlocul mandatului, în 1970. Stând la biroul lui, Bernstein îşi aminti declaraţia şi-şi dori din tot sufletul ca Woodward să fi fost acolo, dar acesta era plecat să-şi petreacă weekendul la New York. După aproape patru luni de colaborare, între ei se crease un fel de afinitate spirituală. Cei de la ziar îi tachinau adesea cum că porniseră la vânătoare de Preşedinte. Dar dacă aveau să se confrunte într-adevăr cu o astfel de situaţie – nu să-l vâneze pe Preşedinte, ci să obţină dovezi convingătoare că Preşedintele era implicat?

Bernstein încercă să raţioneze în stilul lui Woodward. Ce elemente avea? Trei avocaţi declaraseră că fuseseră abordaţi de Segretti. Nu exista nici o dovadă, în afara reacţiei furioase a unui avocat de la Ministerul de Justiţie. Mai deţinea evidenţa deplasărilor lui Segretti – dovezi circumstanţiale. Nimic nu dovedea că ar fi fost încălcată legea.

Ceea ce deţineau era iluzoriu, dar suficient ca să încerce să scrie ceva. Regula era: dezvăluie datele una câte una, scrie numai despre ceea ce ştii că e adevărat, imaginea de ansamblu poate să mai aştepte.

Bernstein încercă să schiţeze un articol:

Trei avocaţi au declarat ziarului Washington Post că au fost solicitaţi să întreprindă acţiuni de spionaj şi sabotaj politic în folosul campaniei de realegere a preşedintelui Nixon de către o persoană anchetată de FBI în legătură cu tentativa de amplasare de microfoane în complexul Watergate.

Cuvintele „spionaj” şi „sabotaj” nu puteau fi alese la întâmplare. Erau termeni de război. Bernstein şi Woodward discutaseră pe această temă, despre faptul că şi Casa Albă, şi CRP considerau campania de realegere a Preşedintelui ca un război sfânt.

Bernstein scrise până noaptea târziu, iar duminică dimineaţă veni devreme la birou şi-i telefona lui Sussman acasă. Până la prânz avea să pregătească o primă versiune a articolului, pentru ca Sussman s-o poată citi. Acesta sosi pe la ora 14, parcurse articolul, apoi i-1 citi la telefon lui Woodward, care se afla încă la New York.

Sussman şi Bernstein voiau să publice articolul. Woodward argumentă că nu ştiau prea multe detalii despre operaţiunile de sabotaj şi că i ii amploarea şi scopul lor rămâneau neclare. Mai mult decâl atât, nu trebuiau sugerate implicaţiile înainte de a avea informaţii mai concrete.

Woodward avu câştig de cauză. Hotărâră ca el să ia următorul B> Ion Ipre Washington şi să-1 contacteze pe Deep Throat.

Woodward plecă din New York cu ultima cursă de pe Coasta de l st si-1 sună pe Deep Throat acasă dintr-o cabină telefonică de pe aeropoi Iul naţional.

De curând stabiliseră o metodă prin care Woodward putea telefona solicitând o întâlnire la garaj fără să-şi spună numele. Woodwanl tfj încuie valiza într-un dulăpior de bagaje şi-şi cumpără un hamburgei Luă un taxi până la un hotel din centru, aşteptă zece minute, apoi luă un uit taxi, parcurse pe jos ultima parte a traseului şi ajunse la garaj la ora 1.30 noaptea.

Deep Throat era deja acolo, fumând o ţigară. Se bucură să-1 revadă pe Woodward şi-i strânse mâna. Woodward îi spuse că el şi Bernstein aveau cu adevărat mare nevoie de ajutor pentru articolul pe care-1 pregăteau. Prietenia lui cu Deep Throat era reală, nu cultivată din interes. Cu mull înainte de Watergate, petrecuseră multe seri împreună discutând despre Washington, guvern şi putere.

În acele seri, Deep Throat povestise cum politica se infiltrase în toate aspectele guvernării – o preluare în forţă a tuturor instituţiilor statului de către administraţia Nixon. Funcţionari fără însemnătate de la Casa Albă dădeau ordine la cel mai înalt nivel în stat. Cândva, Deep Throat numise acest fenomen „mentalitatea şişului”, cu referire la disponibilitatea oamenilor Preşedintelui de a lucra de atunci încolo numai cu mijloace murdare, indiferent de consecinţele negative asupra guvernului şi naţiunii. Nu părea trist. Woodward sesizase la el resemnarea cuiva a cărui energie se epuizase în prea multe lupte. Deep Throat nu încerca niciodată să facă uz de informaţiile pe care le deţinea sau să-şi dea importanţă. întotdeauna spunea mai puţin decât ştia. Woodward îl considera un exemplu de înţelepciune. Nu era pătimaş şi părea dedicat celei mai bune versiuni a adevărului disponibil.