Bob Woodward

În seara de 28 septembrie, Bernstein primise nişte reproşuri amicale de la secţia de finisare şi punere în pagină, referitor la tendinţa lui de a opera schimbări în articole. Prin urmare, un telefon care-1 scutea de muştruluială se dovedi binevenit.

Persoana de la celălalt capăt al firului se prezentă ca fiind avocat la guvern, fără nici o legătură cu afacerea Watergate. Avocatul îi spuse că deţinea unele informaţii care ar fi putut avea legătură cu faptele despre care tot scriau Bernstein şi Woodward.

Astfel de telefoane deveneau tot mai frecvente, deşi majoritatea „ponturilor” primite de reporteri erau cereri ca Post să meargă pe firul unor teorii privind moartea lui John Kennedy, Mary Jo Kopechne1, Martin Luther King şi alţii.

Cât despre informaţiile legate de Watergate, reporterii verificaseră zeci dintre acestea, care se dovediseră a fi lipsite de însemnătate sau de bază reală.2 ‘ Victimă a accidentului de la Chappaquiddick, Massachusetts, când maşina condusă de senatorul Edward Kennedy, în care se alia şi ea, a căzut de pe un pod şi s-a răsturnat într-un lac.

2 Cei doi reporteri fuseseră dezamăgiţi de lipsa de informaţii la prima mână, care să le parvină prin poştă sau la telefon de la persoane străine. Reţeaua de surse birocratice anonime a lui Jack Anderson era legendară, iar importante evenimente curente – îndeosebi scandaluri – duceau adesea la apariţia unor infonnatori din guvern, care „scăpau” informaţii la ziare din proprie iniţiativă. Watergate părea să fie excepţia. Nici un agent FBI sau angajat CRP nemulţumit nu venise la Bernstein şi Woodward să le ofere informaţii. Situaţia în care ajunseseră cel mai aproape de un asemenea legendar izvor de informaţii se petrecuse cam la o săptămână după punerea sub acuzaţie. Femeia care sunase le spusese că lucra la Ministerul de Justiţie şi că văzuse dosare care atestau că Jeb Magruder şi Bart Porter, dar şi alţii, minţiseră în faţa Marelui Juriu Federal. Persoanele însărcinate cu ancheta ştiuseră că ei minţeau. întreaga anchetă fusese supusă unei presiuni politice neobişnuite – îndeosebi din partea Casei Albe, spunea femeia. Dar reporterii nu reuşiseră s-o reţină la telefon. Era prea speriată, iar de atunci nu mai primiseră nici un semn de la ea.

Avocatul care telefona acum spuse că avea un prieten cure l’tt i abordat… ca să lucreze pentru campania Nixon într-un unul extrem dl neobişnuit.”

Bernstein introduse o foaie în maşina de scris şi începu sa noti i ce auzea.

Avocatul spuse că prietenul lui se numea Alex Shipley şi că era procurai general adjunct al statului Tennessee, cu domiciliul în Nashvillc. In vaia anului 1971, Shipley fusese solicitat de un vechi camarad din armată şi M alăture campaniei Nixon.

— în esenţă, i s-a spus că urma să se formeze o echipă a cărei misiune va 11 să submineze campania democraţilor în timpul alegerilor preliminare. Individul i-a mai zis lui Shipley că practic dispuneau de fonduri nelimitate.

Avocatul nu cunoştea numele celui care-1 abordase pe Shipley.

— Individul era avocat. Ideea era să călătorească pretutindeni, unii aveau să meargă prin oraşe şi să aştepte să se petreacă unele lucruri. De pildă, cineva urma să aştepte să vadă dacă era închiriată vreo sală pentru adunări cu candidaţii democraţilor. Atunci sarcina lui era să-1 sune pe proprietarul sălii şi să-1 anunţe că mitingul a fost reprogramat, adică să le dea peste cap organizarea.

Shipley îi relatase toată povestea „în timpul unei discuţii la beţie, cu ocazia unui picnic. Avocatul nu-şi mai amintea alte detalii. La vremea când fusese abordat, Shipley era încă în armată, încartiruit la Washington. Discutase cu persoane care lucraseră pentru fostul senator Albert Gore din Tennessee.

— Aceştia l-au sfătuit să-1 ducă cu vorba pe individ, până îşi va da seama despre ce-i vorba.

Avocatul nu ştia ce se mai întâmplase după aceea.

După multe rugăminţi, îi dădu lui Bernstein numele şi numărul său de lelefon, cu condiţia de a i se respecta anonimatul. Bernstein îi mulţumi si-l rugă să ţină legătura.

Bernstein făcu rost de numărul lui Shipley de la Serviciul de Informaţii din Nashville, dar la telefon nu răspundea nimeni.

A doua zi, Bernstein îi arătă lui Howard Simons însemnările sale şi-i spuse că era convins că informaţia – e drept, lipsită de prea multe amă-uunte – era importantă. Tentativa de interceptare de la Watergate nu prea avea logică în sine, mai ales că avusese loc într-un moment în care campania lui Nixon atinsese punctul culminant. Dar dacă făcea parle dinii o acţiune mai amplă, atunci poate că avea un oarecare sens, spuse Bernstein.

Pe urmă, existau probe care atestau un plan complex, deşi informaţiile erau disparate. Ştiau de tentativa de plantare de microfoane în sediul lui McGovern; cercetările efectuate de Hunt cu privire la Teddy Kennedy; cercetările în care se implicaseră McCord şi Jack Anderson; efortul lui Baldwin de a se infiltra în Asociaţia Veteranilor din Vietnam împotriva Războiului; investigaţiile lui Hunt legate de scurgerile de informaţii către mass-media; închirierea de către McCord a unui birou chiar alături de sediul de campanie al lui Muskie. Poate că totuşi Casa Albă fusese implicată în culegerea de informaţii politice într-un mod mult mai amplu şi de mai multă vreme decât îşi închipuia lumea. Poate că operaţiunea Watergate fusese programată înainte ca şansele de realegere a Preşedintelui să crească spectaculos şi cineva uitase s-o contramandeze.

Simons se arătă interesat şi-1 îndemnă pe Bernstein să dea cât mai curând de Shipley. Directorul coordonator împărtăşea pasiunea lui Bernstein de a găsi soluţii pornind de la un minimum de informaţii. Totodată, era circumspect în privinţa a ceea ce ajungea în cele din urmă sub tipar. în numeroase ocazii le spusese lui Bernstein şi Woodward să se gândească la posibilitatea de a amâna publicarea unui articol sau, la nevoie, de a-1 retrage în ultima clipă, dacă aveau dubii. „Nu-mi pasă dacă e vorba de un cuvânt, o propoziţie, o frază, un paragraf, tot articolul sau o întreagă serie de articole”, spunea el. „Dacă ai îndoieli, renunţă.”

Câştigător al unui premiu în calitate de reporter pe probleme ştiinţifice, cu un an în urmă Simons devenise al doilea redactor ca importanţă la Post. Conştiincios şi sensibil, cu un nas proeminent, obrazul supt şi ochii adânciţi în orbite, era prototipul asistentului de la Harvard, cu rigla de calcul prinsă la curea. Priceput să abordeze orgoliile uşor de rănit, era exact opusul lui Bradlee. Bradlee semăna mai mult cu Woodward: mai întâi cerea informaţii concrete şi nu avea răbdare să asculte teorii.

Bernstein încercă să-i trezească interesul lui Woodward pentru povestea lui Shipley, dar acesta se arătă sceptic.

În seara aceea Bernstein îi telefona lui Shipley acasă. Acesta răspunse cu amabilitate, mirat că un reporter se arăta atât de interesat de felul în care fusese el abordat.

— Mi s-a cerut să mă folosesc de un vicleşug, povesti Shipley. Trebuia să spun că lucrez pentru cineva de la democraţi, dar, în realitate, noi lucram pentru Nixon. De pildă, să zicem că treaba mea ar fi fost să merg la o întrunire a lui Kennedy. Acolo trebuia să mă adresez cuiva din echipa lui Kennedy: „Sunt de-ai voştri, omule. Vrem să mergi să obţii un post în biroul lui Muskie. Dacă descoperi ceva, mă anunţi pe mine şi CU h voi dl de ştire lui Kennedy.”

Bernstein ştia că CIA făcea astfel de lucruri peste hotare l>m i (Ui iiuzise el, operaţiunea de numea Mindfuck1, dar la agenţie era ni…1.1

Black Operation2.

— Urma să avem bani berechet, continuă Shipley. Mie se promisesi rfl câte-n lună şi în stele. Bani de cheltuială şi salariu. Urma să lucie/ pentru el. Shipley nu voia să rostească numele persoanei până nu avea sa ajungi cu povestirea până la capăt. M-am gândit să discut cu cineva. Cu vreo şase luni în urmă mi-am notat toate datele, le am la birou. Acum am sa mu străduiesc să-mi aduc aminte cât mai multe.

Totuşi, înainte de a vorbi cu presa, Shipley voia să obţină permisiunea şefului său. Credea că acesta nu va avea nimic împotrivă. Procurorul general din Tennessee era democrat, la fel ca Shipley. Pentru el, acesta era poate cel mai bizar aspect al racolării.

— A venit la mine tipul ăsta. I-am zis: „Eu am crescut de mic copil cu poza lui Franklin pe perete. De ce eu?” El mi-a răspuns: „Poate din motive pur egoiste, putem face multe pentru dumneata.” Cum eu îi preferam pe democraţi, n-am dat curs propunerii.

În afară de vorbele acelei persoane, Shipley nu avea nici o dovadă că oferta fusese făcută în beneficiul campaniei lui Richard Nixon. îl cunoscuse pe respectivul în armată.

— Impresia mea era că nu se pricepea din cale-afară la spionaj. Dar mi-a spus că lucra pentru Nixon.

Bernstein nu voia să insiste să afle numele celui care încercase să-1 racoleze pe Shipley – nu încă.

Îl sună pe Shipley şi în dimineaţa următoare. Procurorul general al statului Tennessee, susţinător al democraţilor, îi spusese lui Shipley să procedeze cum considera el că era corect, iar Shipley îşi sistematizase însemnările. Omul care îl abordase se numea Donald Segretti.

— Prima oară când m-a vizitat era, cred, 26 iunie 1971. Mi-a telefonat şi mi-a spus că va veni la Washington. L-am invitat la o petrecere la mine în seara de 26 iunie. în seara aceea n-a deschis subiectul. Pe 27 iunie ne-am văzut la micul dejun. Atunci a adus pentru prima oara vorba de ofertă. M-a întrebat dacă aş fi interesat, pentru că urma sa

1 Termen folosit pentru a desemna ceva (carte, film, emisiune TV etc.) menii sfi acţio neze asupra minţii publicului, determinând o schimbare de viziune asupra realităţii fi un mod diferit de a percepe lumea înconjurătoare, (n.tr.)

2 Operaţiune sub Acoperire, (n.tr.) termin armata. Amândoi aveam să ieşim curând din armată. Eram căpitani în Corpul General de Procurori Militari. Niciunul dintre noi nu-şi făcuse alte planuri. Mi-a spus că venise la Washington pentru un interviu la Trezorerie.

Bernstein îşi notă: „Trezorerie – Liddy.” înainte de a intra în serviciul Casei Albe, Gordon Liddy lucrase la Trezorerie, cam în perioada la care se referea Shipley. Totuşi, Shipley declară că nu auzise de Liddy înainte de izbucnirea scandalului Watergate.

Shipley îl luase pe Segretti de la Georgetown Inn în dimineaţa de 27 iunie 1971 şi-1 dusese la Aeroportul Dulles.

— Pe drum spre Dulles, povesti Shipley, m-a întrebat: „Ţi-ar plăcea să participi la o operaţiune în care să faci ceva spionaj politic?” „Ce tot zici acolo?” l-am întrebat eu. „De pildă”, mi-a explicat el, „să mergi la o întrunire pro-Kennedy şi să dai de un suporter înfocat al lui. Să-i spui că şi tu îl susţii pe Kennedy, numai că lucrezi în umbră şi să-1 convingi să colaboreze, îl trimiţi să lucreze pentru Muskie, să vâre scrisori în plicuri, nu contează ce, şi îl convingi să-ţi transmită ţie informaţiile. El o să-şi închipuie că îl ajută pe Kennedy.” Mi s-a părut foarte ciudat. Când ne-am apropiat de aeroport l-am întrebat: „De fapt, noi pentru cine am lucra?” El mi-a spus că pentru Nixon. Am fost surprins, pentru că toate operaţiunile despre care îmi vorbise ar fi trebuit să aibă loc în timpul alegerilor preliminare ale democraţilor.

„Principalul scop e ca democraţii să nu se mai poată redresa după o campanie violentă şi înverşunată”, a continuat el. „Deci ceea ce vrem noi să facem este să creăm suficient haos ca ei să nu-şi mai poată reveni”, am spus eu. „Păi, pare interesant, lasă-mi timp de gândire.”

Peste o săptămână, Segretti îi telefonase lui Shipley de la Fort Ord, California, reînnoind oferta.

— Joi, 1 iulie, continuă Shipley, am mers la un interviu cu un amic care lucrase pentru adjunctul pe probleme administrative al senatorului Albert Gore şi l-am întrebat ce-ar trebui să fac. I-am spus că oferta nu mă interesa, dar mă întrebam dacă, acceptând-o, i-aş fi putut ajuta pe democraţi. Sau era mai bine să renunţ cu totul? El mi-a răspuns: „Nu te ambala prea mult, dar nici nu spune nu. Vezi ce poţi afla.”

Pe 19 iulie, Segretti m-a sunat şi m-a rugat să mă gândesc la numele a cinci persoane cu care aş putea lua contact [ca să mă alătur operaţiunii]. Nu-mi amintesc dacă i-am dat sau nu vreun nume. Duminică dimineaţă, pe 25 iulie, mi-a telefonat de la Chicago şi… mi-a spus că-i făcuse o propunere similară altui căpitan de acolo – Roger Lec Ni, Iu n buzfl n forţelor terestre din Chicago, Cartierul General al Armatei 5, da< I…ti insei. Zicea că vrea să vină cu avionul la Washington, să discute < u mim Ideea de bază a conversaţiei era: „Intri în combinaţie sau nu?”

L-am întrebat ce voia să fac. El mi-a răspuns: „Să racolezi oameni loloseşte-ţi imaginaţia.”

Un lucru asupra căruia a insistat în mod deosebit a fost să abordez pei soane care aveau posibilitatea să călătorească, el urmând să racoleze avocaţi, fiindcă, a subliniat el, nu voia să facă nimic ilegal. Nu nu a prezentat operaţiunea ca fiind ceva foarte strict. Mai curând îmi repeta cS ne vom amuza pe cinste…

A mai adăugat că, atunci când o întrunire era programată pentru ora 19.00, într-o sală locală, eu trebuia să telefonez acolo, să mă recomand drept responsabil cu campania în teritoriu a candidatului respectiv, şi să declar că deţineam informaţii cum că unii scandalagii, hippioţi sau ceva de genul ăsta intenţionau să provoace tulburări. Prin urmare, trebuia să-i rog pe proprietarii sălii să amâne întrunirea de la ora 19, când fusese programată, pentru ora 21, asigurându-mă că, la ora când avea să-şi facă apariţia candidatul, sala avea să fie încuiată.

Segretti îi telefonase din nou lui Shipley pe 28 iunie, cu rugămintea de u veni până la Atlanta ca să-1 ajute să racoleze un alt fost căpitan în armată, Kenneth Griffiths. Shipley nu se dusese.

Ultima oară când Segretti luase legătura cu Shipley fusese pe data de 23 octombrie 1971:

— M-a sunat din California şi mi-a cerut să verific operaţiunea lui Muskie în Tennessee… De fiecare dată când venea la mine cu propuneri, îi spuneam OK, dar n-am făcut niciodată nimic din ce mi-a cerut.

Shipley ştia unde putea lua legătura cu Segretti, unde locuia acesta?

— Acum vreo două săptămâni am încercat să fac rost de numărul lui de lelefon din Los Angeles, dar nu figura în cartea de telefon. Mi-a zis că urma să lucreze la o firmă de avocatură denumită Young şi Segretti, spunea că era vorba doar de o acoperire, el ocupându-se în realitate numai de munca politică.

Shipley parcursese toate însemnările. Bernstein îl rugă să încerce să-şi amintească mai multe detalii din discuţiile cu Segretti.

— La un moment dat, Segretti zicea că ar fi bine să facem rosl de acte false şi să le folosim în timpul călătoriilor, ca să nu ni se poată da de urmă. A menţionat că el ar putea folosi numele Bill Mooney. Apoi a adăugat, în treacăt: „De ce nu te gândeşti şi tu la un nume convenabil, ca să-ţi faci alte acte?” „Nu mă pricep prea bine la astfel de chestii”, i-am răspuns eu. Mi-a mai spus că, după realegerea lui Nixon, nu vom fi uitaţi. Mi se va da o slujbă bună la guvern. „Cum naiba să nu fim uitaţi, dacă nimeni nu ştie ce facem noi?” i-am replicat eu. Iar Segretti mi-a spus: „Nixon ştie că se face ceva. E o înţelegere tacită: Nu-mi spune cc faci, şi eu n-am să ştiu.”

Cât de sigur era Shipley că Segretti lucra pentru campania lui Nixon?

— Nu ştiu dacă a lucrat vreodată pentru Nixon, răspunse Shipley. N-am nici o dovadă. Din partea mea, putea la fel de bine să fi lucrat pentru Kennedy, Muskie sau Sam Yorty1.

Însă Segretti îl asigurase pe Shipley că, dacă se implica în operaţiune, avea să obţină o slujbă permanentă la guvern.

Bernstein întrebă dacă Shipley avea cunoştinţă de alte persoane racolate de Segretti.

Peter Dixon, avocat din San Francisco.

— Toţi cei ale căror nume le-am avut pe listă au fost împreună în Vietnam în calitate de căpitani la JAG2 în ‘68 şi ‘69. Nixt lucrează la o firmă de avocatură din Denison, Iowa. Griffiths e tot la Atlanta.

Ce alte detalii îşi mai amintea Shipley?

— Păi, Segretti zicea că cei care-1 contactau în legătură cu operaţiunea erau din Los Angeles. Puteau să fi fost colegi de la Drept, vechi prieteni de familie, habar n-am. Nu mi-a divulgat niciodată nici un nume. Spunea că aşa vom acţiona. Nici eu nu trebuia să-i spun numele nici unuia dintre cei care lucrau pentru mine… Spunea că vrea să extindă reţeaua în întreaga ţară. Sincer vorbind, nu cred că era în stare, pentru că nu e tipul, nu are personalitatea potrivită pentru asta. E un individ mic de statură, care zâmbeşte tot timpul cu gura până la urechi – un naiv.

Bernstein îi ceru o descriere fizică a lui Segretti.

— Scund, cu faţă de copil, sub un metru şaizeci, şaptezeci şi cinci de kilograme.

Shipley nu ştia prea multe despre opţiunile politice ale lui Segretti.

— întotdeauna am presupus că era liberal. Nu cred că am avut vreodată o discuţie pe teme politice.

1 Renumit politican, fost primar al oraşului Los Angeles, California, în anii ‘60. (n.tr.)

2 Judge Advocate General, Corpul Ofiţerilor Jurişti, (n.tr.)

II”

T_… raţiuni la nivel naţional”, daromulţime de acţiuni propuse de el nu pin IU chiar atât de nocive:

— Zicea că am putea face rost de o căsuţă poştală în Massachusi ttl pi numele Comitetului de Conducere Auto Preventivă din MassachuSK I I că i-am putea decerna lui Teddy Kennedy o medalie.

Unul din lucrurile care m-au şocat era acela că părea să aibă sprijin financiar puternic. Tot timpul călătorea cu avionul prin ţară. Spunea ci banii nu sunt o problemă, că cei pentru care lucram pretindeau rezultate In schimbul banilor pe care-i cheltuiau.

Shipley insistase să afle mai multe despre finanţare, dar Segretti răspunsese: „Nu-mi cere nume, pentru că n-am să-ţi spun niciunul.”

— Am avut sentimentul că era vorba de cineva care-şi permitea să cheltuiască mult, dar nu o persoană din guvern.

Bernstein îl rugă pe Shipley să nu discute aceste informaţii cu nimeni altcineva, apoi îl sună pe Woodward acasă. Erau pe drumul cel bun, îi spuse Bernstein colegului său. Va mai dura câteva zile, dar se contura deja un articol. De astă-dată, Woodward era cel nedumerit.

Kenneth Griffiths, Roger Lee Nixt şi Peter Dixon erau toţi trecuţi în cartea de telefon.

Nixt refuză să discute pe această temă.

— N-am avut decât o singură discuţie de acest gen cu Don. E prietenul meu şi nu intenţionez să vorbesc despre asta, din consideraţie pentru el… N-am făcut nimic… Da, mi-a propus unele activităţi sub acoperire în folosul campaniei Nixon, dar nu vreau să vorbesc despre asta.

La locuinţa lui Griffiths din Atlanta nu răspundea nimeni la telefon. Mai rămânea Dixon la San Francisco. Secretara lui spuse că Dixon era plecat într-o excursie, dar urma să ajungă în acea după-amiază la Reno, Nevada, acasă la un prieten, Paul Bible.

— Fiul senatorului? întrebă Bernstein. Da.

Excelent. Senatorul Alan Bible din Nevada şi familia lui fuseseră vecini cu familia Bernstein în Silver Spring, Maryland, vreme de peste doisprezece ani. Paul era cu câţiva ani mai mare decât Bernstein, dar se cunoşteau, bătuseră împreună mingea pe stradă. Bernstein îşi amintea când îşi cumpărase Paul maşina Chevy Impala 58. Era neagră ca tăciunele, cu suspensii joase şi avea două ţevi de eşapament şi două capace de roţi decorative, care se învârteau separat de roţile propriu-zise. Bernstein îl invidiase atunci.

Îl sună pe Bible la Reno şi-i spuse la ce lucra. Era convins că Paul îl va ajuta.

Bible rămase înmărmurit. Segretti? îi era greu să-şi închipuie. Şi Bible făcuse armata împreună cu Segretti, iar Don nu era genul de om care să intre într-o asemenea porcărie. îi va cere lui Dixon să-i telefoneze, dar până atunci îi oferea lui Bernstein numele altor ofiţeri care serviseră în aceeaşi unitate cu Segretti.

Dixon telefona de la locuinţa lui Bible:

— Don m-a sunat şi m-a întrebat dacă m-ar interesa să fac ceva pentru realegerea Preşedintelui. I-am răspuns: „Isuse, Don, pe mine nu mă interesează politica. Oricum, nu sunt republican.” Aşa că n-a mai insistat.

Două confirmări. După încă două încercări, Bernstein reuşi să dea de Griffiths. Acesta nu voia să discute despre înţelegerea încheiată cu Segretti. Luaseră prânzul împreună, vorbiseră despre campanie. Segretti încercase să-1 racoleze ca să facă ceva pentru campania Preşedintelui; fuseseră rostite expresii ca „sub acoperire” sau „confidenţial” – nu-şi amintea exact care anume.

— I-am spus că, oricât mi-ar plăcea să fac ceva pentru Preşedinte, nu puteam mai mult decât să trimit o contribuţie, din lipsă de timp.

Între două telefoane, Bernstein încercă să afle numărul lui Donald Segretti. La Los Angeles nu era înregistrat nimeni cu acest nume. Nici o firmă de avocatură Young şi Segretti. Totuşi existau câteva persoane cu numele Segretti. După câteva apeluri, Bernstein vorbi cu doamna A. H. Segretti, din Culver City. Aceasta îi spuse că era mama lui Don.

Bernstein încalcă puţin regula. Post avea un principiu de neclintit şi anume că reporterii nu trebuiau niciodată să se prezinte sub alt nume. Numai că el nu-i spuse doamnei Segretti că lucra pentru Washington Post. Numele şi numerele de telefon pe care le lăsă erau ale lui şi ale lui Woodward. Numai că uită să-i spună şi lui Woodward despre convorbire.

În aceeaşi după-amiază, Woodward juca scrabble cu un prieten în apartamentul lui, când sună telefonul.

— Cari Bernstein e acolo?

Woodward răspunse că Bernstein nu era acolo şi vru să ştie cine întreba de el.

— Don Segretti.

Woodward înlemni. De ce-1 suna Segretti pe Bernstein Iu el ucu I’, 1 Uernstein nu-i relatase decât în linii mari discuţia avută cu Shlpli Woodward nu cunoştea îndeajuns de bine detaliile pentru a se Folosi d< oii

— Oh! exclamă Woodward după o lungă tăcere.

— Cine-i Cari Bernstein? întrebă Segretti.

Woodward îşi dădu seama că era încolţit şi încercă să dreagă situaţii Amândoi erau reporteri la Washington Post, spuse el şi – fără să-i lase Ini Segretti răgazul să spună ceva – adăugă că voiau să-i pună unele întrebai i referitoare la anumite afirmaţii destul de grave privind activitatea Im politică sub acoperire în folosul campaniei Nixon.

— Washington Post? întrebă Segretti.

Spuse că nu înţelegea la ce se referea Woodward. în plus, era prea ocupat ca să stea de vorbă. Şi închise telefonul.

Woodward îl sună pe Bernstein la birou şi-1 întrebă ce naiba se petrecea. Bernstein era furios pe el însuşi. Pierduseră un atu.

Bernstein şi Woodward încercară să-şi dea seama cum trebuiau să procedeze în continuare. Unul dintre ei, sau un alt reporter, trebuia să pornească imediat pe urmele lui Segretti. îi telefonară lui Sussman acasă. Acesta le sugeră să apeleze la corespondentul ziarului Post pe Coasta de Vest sau la vreun colaborator recomandat de redacţia naţională.

Robert Meyers, în vârstă de douăzeci şi nouă de ani, fost colaborator la Newsweek – termenul desemnând un reporter angajat de un ziar pentru însărcinări speciale, fără să publice cu regularitate – trebuia să dea de urma lui Segretti. Meyers avea o înfăţişare mai curând de profesionist decât de reporter: pipa în colţul gurii, barbişon subţire şi ochelari fără ramă. Bernstein îl sună acasă şi-1 găsi în cadă. Urmărise îndeaproape articolele din Post referitoare la afacerea Watergate, iar acum Bernstein îl puse în temă privitor la Segretti.

În aceeaşi după-amiază Bernstein mai sună două persoane. O femeie de la Georgetown Inn, pe care o convinse să verifice evidenţa hotelului din săptămâna 21 iunie 1971, în căutarea unor nume ca Donald Segretti sau Bill Mooney. Şi acasă la Gordon Liddy.

Bernstein se duse într-un birou neocupat de lângă sala mare a redacţiei. De data aceasta urma să încalce cu adevărat regulile şi nu voia ca Bradlee sau altcineva să treacă pe lângă biroul lui şi să-1 audă. în plus, telefonul din acel birou era mai sigur.