Bob Woodward

Woodward spuse că acum puteau opta pentru divulgarea suriei, întrucât orice înţelegere avută cu o sursă se anula în momentul când aceasta oferea informaţii false. Rosenfeld nu era prea sigur. Bernstein M declară împotrivă.

Bradlee le făcu semn să tacă.

— Nici măcar nu sunteţi siguri dacă aţi înţeles greşit sau nu. Era agitat, dar nu părea supărat. Să presupunem că vă dezvăluiţi sursele ele vot nega şi atunci ce faceţi? Uitaţi ce e, băieţi, noi nu ne-am divulgat nici o dată sursele. Nu vom începe s-o facem acum.

Bernstein răsuflă uşurat. Rosenfeld părea descurajat, dar îşi păstra calmul. Propuse să se ia din nou legătura cu fiecare sursă în parte, cu Deep Throat şi cu Sloan, cu toţi cei pe care reuşeau să-i găsească. într-o zi-doua aveau să ştie cum stăteau.

Reporterii spuseră că erau aproape siguri că Sloan nu făcuse nici o declaraţie despre Haldeman în faţa Marelui Juriu Federal. Woodward propuse să scrie măcar acest lucru, recunoscându-şi astfel greşeala.

Bradlee făcu o grimasă.

— Nu ştiţi cum staţi. Nu deţineţi toate datele. Mai aşteptaţi puţin. Nu ştiu dacă trebuie să-1 credem pe avocatul lui Sloan, nici măcar acum. Trebuie să aşteptăm şi să vedem ce se întâmplă.

Bradlee se întoarse spre maşina lui de scris să redacteze o declaraţie către toate agenţiile de ştiri care sunaseră în acea după-amiază la Post, solicitând un comentariu. Foaia rulă rapid prin maşină, apoi pe podea, ca într-o scenă dintr-un film cu Fraţii Marx. După câteva introduceri nereuşite, Bradlee concepu următoarea declaraţie: „Suntem solidari cu articolul publicat.”1

Bernstein şi Woodward nu mai scriseră nimic pentru a doua zi. Dar alţii o făcură. Multe ziare care nu publicaseră nimic referitor la Haldeman acordau o atenţie deosebită dezminţirii venite de la Casa Albă. Ben Bagdikian avea să scrie în Columbia Journalism Review că „prima informaţie primită de cititorii ziarului Chicago Tribune despre articolul din Post referitor la Haldeman nu a fost în dimineaţa în care a izbucnit scandalul… ci a doua zi, pe pagina 7, sub titlul „Ziegler denunţă articolele despre spionaj din Post, negând orice implicare”.”

Peter Osnos, corespondentul în Vietnam al ziarului Post, care se înapoiase de curând la Washington redacta un articol pe pagina întâi, punând faţă în faţă declaraţia dată de avocatul lui Sloan şi dezminţirea Casei Albe.

1 Ulterior avea să-şi amintească: „în anul acela am elaborat două declaraţii – ambele despre Watergate… Doamne, ce opţiuni îmi rămâneau? Deja eram implicat şi eu în ce făcuseră băieţii mei. îmi amintesc cum m-am aşezat în faţa maşinii de scris şi cum am scris vreo treizeci de fraze, după care mi-am spus: „Ei, fir-ar să fie, să fim solidari cu băieţii noştri.”„

Hi-, La ora 20.45, Bernstein reuşi în sfârşit să-1 găsească la telefon pe I lti| [li Sloan. Bernstein îi explică dilema lor: înţelegeau că făcuseră <> r” i >l 1 dar nu-şi dădeau seama unde anume.

Sloan se arătă înţelegător.

— Problema este că nu sunt de acord cu concluziile voastre, în forma Ifl care le-aţi scris.

Haldeman controlase într-adevăr fondul, dar chestiunea nu fllK k adusă în discuţie în faţa Marelui Juriu Federal, nu-i aşa?

— Numele lui Bob Haldeman nu a fost rostit niciodată în timpul audierilor mele de către Marele Juriu Federal. Dezminţirea noastră se referă strict la articolul vostru. Pur şi simplu, faptele nu sunt asii a N-am făcut niciodată o astfel de declaraţie în faţa Marelui Juriu Federal Nu mi s-a pus nici o astfel de întrebare. Nu încerc să influenţez modul în care mergeţi voi pe firul cazului. Dezminţirea s-a limitat cu bună-ştiinţl strict la aceste elemente.

Mesajul lui Sloan părea clar, deşi nu era explicit. Haldeman controlase fondul, dar chestiunea nu fusese adusă în discuţie în timpul audierii lui f Sloan de către Marele Juriu Federal. Fie că reporterii înţeleseseră greşii cele relatate de Sloan în legătură cu Marele Juriu Federal mai devreme în cursul săptămânii, fie Sloan înţelesese greşit întrebarea lor.

Convorbirea telefonică avută cu Sloan măcar aducea o rază de I speranţă; dacă reporterii reuşeau să stabilească dincolo de orice îndoiala că Haldeman controlase fondul şi dacă puteau explica în ce conslase greşeala lor, atunci credibilitatea lor poate n-ar fi fost total compromisa Bernstein şi Woodward erau extenuaţi. încercară să analizeze paşii care-i conduseseră către o asemenea gafă monumentală.

Făcuseră mult prea multe presupuneri. Convinşi de sursele lor şi de propriile lor deducţii că în spatele afacerii Watergate se găsea Haldeman se agăţaseră de un fir şubred – fondul secret. Decizia era întrucâtVI justificată. Banii pentru campania lui Nixon fuseseră cheia concretă care deschisese uşa spre activităţile secrete. Dar ei porniseră pe scurtături dt îndată ce căpătaseră convingerea că Haldeman controla fondul. Auzisorl ceea ce doriseră să audă. în seara în care Sloan confirmase că I laldeinan era unul dintre cei cinci, nici măcar nu întrebaseră dacă Haldeman Ifl exercitase autoritatea, dacă într-adevăr aprobase vreo plală. Nu … caseră să afle de la Sloan exact ce întrebări i se puseseră pe timpul audierii de către Marele Juriu Federal şi ce anume răspunsese < Idatl 11 Sloan pronunţase cuvintele magice, ei plecaseră şi nu mai dăduseră nu i un semn de viaţă. Nu-i ceruseră lui Sloan să repete declaraţia, ca să se asigure că înţeleseseră corect. în relaţia cu agentul FBI îşi amplificasem greşeala. întrebările puse de Bernstein fuseseră superficiale. Ar fi trebuii să încerce să-1 determine pe agent să rostească el însuşi numele, în propriul său context. Dacă agentul nu ar fi fâcut-o, atunci calea către confirmare ar fi fost acceptabilă. Confuzia între Haldeman şi Ehrlichman ar fi trebuit să slujească drept avertisment că agentul spunea mai muli decât ştia de fapt. Trucul lui Bernstein de a acuza FBI-ul de incompetenţa pentru a-1 provoca pe agent nu fusese o idee bună. Bernstein nu avusese de a face cu agentul îndeajuns ca să-şi dea seama în ce măsură se putea baza pe el sau cum avea să reacţioneze.

După ce se confruntaseră cu şeful agentului îşi dăduseră seama că era un gest lipsit de etică. Periclitaseră cariera agentului, îi înşelaseră încrederea şi-şi riscaseră credibilitatea faţă de alte surse.

Îşi mai făcuseră şi alte calcule greşite. în discuţia cu avocatul din Ministerul de Justiţie, Bernstein nu ar fi trebuit să facă uz de metoda tăcuta „confirmă-sau-închide-telefonul”. Instrucţiunile fuseseră prea complicate, (într-adevăr, aveau să afle că avocatul înţelesese instrucţiunile exact pe dos şi intenţionase să-i prevină să nu publice articolul.) Cât despre Deep Throat, Woodward se bazase prea mult pe un cod pentru a obţine confirmarea, în loc să caute să obţină o declaraţie fără echivoc.

În după-amiaza zilei următoare, 26 octombrie, la câteva ore după cc Henry Kissinger se întâlnise cu presa la Casa Albă, unde declarase că „suntem la un pas de pace” în sud-estul Asiei, Clark MacGregor intră în studiourile din Washington ale Centrului Naţional de Afaceri Publice pentru Televiziune, pentru un interviu. Din punctul de vedere al administraţiei prezidenţiale era prilejul ideal de a-şi adapta imaginea publică la cruda realitate şi de a îndrepta unele afirmaţii greşite care poate ulterior aveau să dea dureri de cap Casei Albe, îndeosebi fiindcă orice ar fi spus MacGregor era pus într-un con de umbră de anunţul lui Kissinger.

MacGregor confirmă existenţa unui fond al CRP în numerar pentru activităţi clandestine, deşi obiectă la termenul „secret”, insistând că plăţile din fond nu fuseseră făcute cu bună-ştiinţă pentru activităţi ilegale. MacGregor continuă să susţină că banii din seiful lui Stans fuseseră folosiţi pentru a determina dacă exista un efort organizat de a sabota campania pentru alegeri preliminare a lui Nixon. El numi cinci persoane i rare autorizaseră sau către care se făcuseră plăţi: Miichell ‘.im Magruder, Porter şi Liddy.

Afirmaţiile lui MacGregor păreau să salveze parţial credibilităţi 11 pierdută de reporteri în dezastrul legat de numele lui Haldeman. Cu 0 d înainte, Ziegler negase existenţa fondului.

Bradlee scoase articolul de pe prima pagină, unde deja apărea un llt articol legat de Watergate.

— Am părea că insistăm pe tema asta tocmai în ziua când suntem la un pas de pace, îi spuse Bradlee lui Woodward, care susţinuse că articolul Irebuia publicat pe prima pagină.

New York Times publică declaraţiile lui MacGregor pe pagina întâi, adăugând un fapt semnificativ. Mărturiile sub jurământ ale unor persoane legate de Comitetul pentru Realegerea lui Nixon, relata Times, demonstrau că din fond fuseseră făcute plăţi în numerar în valoare de 900000 de dolari.

În dimineaţa aceea, Woodward mutase pe balcon ghiveciul cu steag roşu. Ştia că va fi cea mai sumbră întâlnire avută vreodată cu Deep Throat.

Când ajunse acasă, pe la ora 21, Woodward îşi pregăti un milk-shake cu Ovaltine şi adormi citind. Nu se trezi decât la 1.30. Furios că întârziase, se gândi să plece cu maşina, dar renunţă la idee, considerând-o prea riscantă. Şi el, şi Bernstein şi aşa fuseseră de prea multe ori imprudenţi.

Woodward se îmbrăcă cu haine groase şi coborî în fugă scările din spate până la alee. Parcurse cincisprezece cvartale, găsi un taxi şi ajunse la garaj cu puţin timp înainte de ora 3 dimineaţa. Deep Throat îl aştepta într-un colţ întunecat, cu spatele lipit de perete.

Woodward îi spuse că reporterii aveau mare nevoie de ajutor, apoi îi destăinui sentimentele sale de nesiguranţă, nedumerire, regret şi mânie. Continuă să-i vorbească aşa preţ de vreo cincisprezece-două/cei de minute.

Deep Throat punea din când în când câte o întrebare, părând extrem de îngrijorat, mai curând trist decât cuprins de remuşcări. Woodward voia < a Deep Throat să înţeleagă cât de disperată era situaţia lor. El unul era de părere că greşeala punea în pericol toate articolele de până atunci Faptele relatate se sprijineau unele pe altele. Până la urmă, Casa Albă trebuii li se declare învinsă. Acum Casa Albă se eliberase de tensiune, fiindcă răspunderea dovezilor trecuse asupra ziarului Post.

— Ei bine, Haldeman v-a scăpat printre degete, îi declară Deep Throal Lovi cu călcâiul în peretele garajului, fără a face vreo încercare de a-şl ascunde dezamăgirea. Acum nimeni nu va mai afla întreaga povesie eroarea referitoare la Haldeman îngropase totul.

Deep Throat veni mai aproape de Woodward.

— Dă-mi voie să-ţi explic un lucru, spuse el. Când ataci pe cineva cu Haldeman, trebuie să fii absolut sigur că te bazezi pe ceva foarte solid Drace, ce artistic aţi dat-o în bară!

Se apropie şi mai mult de Woodward, vorbind în şoaptă.

— Probabil că nu-ţi spun nimic nou, dar faptele esenţiale sunt corecte De la un capăt la altul, întrega operaţiune este opera lui Haldeman. II administra banii. S-a ascuns în spatele funcţionarilor din jurul lui. Acum cum veţi ajunge la el?

Deep Throat îi descrise lui Woodward operaţiunea dirijată de Haldeman.

— Tipul e inteligent şi, la nevoie, poate fi şi agreabil… dar în cea mai mare parte a timpului nu-i deloc aşa. E şeful personalului şi oricine pricepe limpede acest lucru are acces la el. El emite ordinele; poate fi tare afurisit când ordinele nu-i sunt executate cum trebuie.

Haldeman avea patru asistenţi principali, cărora le delega ordine, nu şi responsabilitatea: Lawrence Higby – „un tânăr punk oarecare care face cc i se cere”; Chapin – „mai deştept şi mai rafinat decât Higby, dar la fel de devotat şi de obedient”; Strachan – „milităros şi capabil” şi Alexandcr Butterfield – „fost colonel de aviaţie care ştie cum să umble cu oamenii şi cu hârtiile”.

— Oricine se sperie după cc comite o eroare ca cea pe care aţi comis-o voi, băieţi, continuă Deep Throat. Asta contribuie la perpetuarea mitului invincibilităţii lui Haldeman, consolidează zidurile fortăreţei. Ca şi cum ar fi vrut să vă scoată ochii, trăgând sforile în aşa fel încât dezastrul să fie produs tocmai de Washington Post.

Articolul fusese cea mai gravă greşeală cu putinţă. Aţi făcut ca toată lumea să-1 compătimească pe Haldeman. Nu mi-am închipuit că ar fi cu putinţă aşa ceva.

Deep Throat bătu din picior.

— O conspiraţie ca asta… investigarea unei conspiraţii… funia trebuie să se strângă încet în jurul gâtului fiecărei persoane implicate. Trebuie să-i încercuiţi, îndreptându-vă din exterior către ei, să acumulaţi de zece ori mai multe dovezi decât aveţi nevoie pentru indivizi ca Hunt şi Liddy. Li i i’”„ simt pierduţi, fără speranţă – poate nu vor începe să vorbească imi diftl dar îi avem la mână. Pe urmă trebuie s-o luaţi de jos în sus şi să procedaţi la fel la următorul nivel. Dacă ţintiţi prea sus şi rataţi, alunei toţi „ VOI simţi mai în siguranţă. Aşa acţionează avocaţii. Sunt convins că afl trebuie să procedeze şi reporterii inteligenţi. Aţi dat investigaţiile înapoi H luni de zile. I-aţi pus pe toţi în defensivă: editori, agenţi FBI, toată lumea se închide în tăcere după aşa o treabă.

Woodward îşi înghiţi cu greu nodul din gât. Merita reproşurile.

În după-amiaza aceea, Woodward îi relată lui Bernstein spusele lui Deep Throat. Conveniră să scrie un articol în care să spună că numele lui Haldeman nu fusese indicat de Sloan în faţa Marelui Juriu Federal, dar să sublinieze încă o dată că surse demne de încredere confirmaseră din nou că Haldeman dirija fondul secret.

Bradlee şi ceilalţi editori nu voiau articolul. Scandalul se mai potolise; nu voiau să-1 stârnească din nou.

Duminică, senatorul McGovern apăru la emisiunea „întâlnire cu presa” de pe canalul NBC şi profită de ocazie ca să-şi lanseze mesajul cu privire la Watergate. Era adevărat, spuse McGovern, fiindcă doi reporteri respectaţi de la Washington Post afirmaseră acest lucru.1 în aceeaşi după-amiază, la emisiunea „Probleme şi răspunsuri” de pe I ABC, Spiro Agnew lansă o opinie diferită: el numi articolele publicate de Washington Post „reprobabile din punct de vedere jurnalistic” şi etichetă fondul lui Haldeman drept „o poveste născocită, bazată pe neadevăruri şi care încerca să-1 implice în acest caz pe Preşedinte”.

La câteva minute după cele două emisiuni, Simons îi telefona lui Rosenfeld. Acum ziarul nu avea de ales şi trebuia să aducă corecţiile neee sare articolului despre Haldeman. Era intolerabil să-1 vezi pe candidatul democraţilor la Preşedinţie colindând prin ţară şi citând deformai informaţii luate din Washington Post.

Lui Bernstein şi Woodward li se spuse să scrie un articol pun i arc să clarifice controversa. în timp ce amândoi şedeau la biroul Im

1 Iată declaraţia lui McGovern: „Suntem în posesia relatărilor scrise ale unoi reporti rl respectaţi, care citează mărturia sub jurământ dată în faţa Marelui Juriu Federal de… trezorierul Comitetului pentru Realegerea Preşedintelui, mărturie conform < ăroia a i” ll înfiinţat un fond de 700000 de dolari, controlat la început de domnul MileNell i uit…k domnul Ehrlichman şi de domnul Haldeman, şeful de personal al Preşedintelui bunii m-i IIm fiind puşi deoparte pentru activităţi de spionaj şi sabotaj politic şi pentru toalc c…Iicrllli îndreptate împotriva noastră şi menite să submineze procesul democratic”

Bernstein, un funcţionar de la telegrafie aduse un comunicat de presa al revistei Time.

Comunicatul făcea cunoscut că Time obţinuse din dosarele FBI infoi maţii atestând că Dwight Chapin „recunoscuse faţă de agenţii FBI ca I angajase” pe Donald Segretti ca să submineze campania democraţiloi, „Chapin mai spusese FBI-ului că plata lui Segretti fusese stabilită dc avocatul personal al lui Nixon, Herbert Kalmbach din California.” lai avocatul personal al Preşedintelui recunoscuse la rândul său că efectuaşi plăţile către Segretti.

Dar, continua Time, „nu s-au putut obţine dovezi concludente care sa susţină acuzaţia lansată de Washington Post, că H. R. Haldeman, şeful do personal de la Casa Albă, ar fi fost unul dintre cei care controlau fondul destinat plăţilor pentru activităţile de spionaj şi dezorganizare a campaniei democraţilor”.

Woodward şi Bernstein erau conştienţi că accesul revistei Time la dosarele FBI era dincolo de orice îndoială. Cei doi reporteri scriseră un articol de rutină, care începea cu informaţia despre Chapin şi Kalmbach preluată de la Time şi cu concluzia revistei privitor la Haldeman. Articolul arăta în continuare că Sloan fusese întrebat de Post dacă Haldeman era una dintre persoanele autorizate să aprobe plăţi din fond – chiar dacă Sloan nu divulgase astfel de informaţii în faţa Marelui Juriu Federal Articolul cita cuvintele lui Sloan: „Dezminţirea noastră se referă strict la articolul vostru” şi adăuga:

Atunci reporterii de la Post au revenit la sursele lor din FBI, care le-au spus că articolul din ziar greşea considerând mărturia lui Sloan în faţa Marelui Juriu Federal drept sursă de informaţii privind implicarea lui Haldeman în administrarea fondului.

Cu toate acestea, aceleaşi surse, care au furnizat informaţii detaliate despre anchetarea cazului Watergate, au confirmat încă o dată că Haldeman era autorizat să efectueze plăţi din fond.

Una dintre surse a mers până acolo încât a afirmat că „întrega operaţiune este opera lui Haldeman” şi că Haldeman se „izolase”, administrând fondul prin intermediari.

Timp de câteva săptămâni, Bernstein şi Woodward aşteptaseră cu nerăbdare ziua alegerilor. Ultima parte a campaniei era cea mai frustrantă perioadă de după 17 iunie. Pe lângă dezastrul provocat de articolul despre Haldeman, cei doi începuseră să se izbească numai de obstacole. După automulţumirea şi entuziasmul generate de primele relatări referitoare la operaţiunile lui Segretti şi la legătura dintre Chapin şi Kalmbach, Post declanşase o amplă investigaţie, coordonată de Sussman. Mai mult de doisprezece reporteri erau implicaţi intermitent – făcând cercetări, analizând consecinţele politice, scriind profiluri ale principalelor personaje, urmărind ce se petrecea în sălile tribunalelor, pe Dealul Capitoliului şi la Casa Albă. Puţine elemente noi ieşiră la iveală: alte câteva contacte ale lui Segretti, acte izolate de sabotaj comise de oamenii lui Nixon, noi exemple de limitare a anchetei de către FBI şi de către procurorii federali.

Bernstein şi Woodward îşi reluaseră vizitele de seară. Nimic. Alegerile erau prea aproape. Câteva persoane le dădură a înţelege că ar spune mai multe după victoria lui Nixon.

Făgăduiala unui acces mai liber la informaţii după data de 7 noiembrie nu era singurul motiv pentru care reporterii de abia aşteptau să treacă ziua alegerilor. Odată cu realegerea lui Nixon, Casa Albă ar fi fost obligată sa renunţe la ideea fixă că ziarul Post lucra pentru McGovern.

Woodward îşi petrecu ziua alegerilor învârtindu-se prin birou, uneoi I urmărind fascinaţia lui Sussman pentru sondajele de opinie. Pufăind din pipă, Sussman încerca să-şi dea seama dacă exista vreo posibilitate I a sondajele să se înşele – facându-şi socoteala că, dacă ar fi câştigai (noi] ’, McGovern, aceasta ar fi însemnat o redistribuire a milioane de voturi I >C jur-împrejur erau împrăştiate ultimele rapoarte – bucăţi de hârtie pe i an erau notate împărţiri, înmulţiri, adunări şi simboluri înţelese numai dl

Sussman. Acesta ajunsese la concluzia că, matematic vorbind, era impo sibil ca Richard Nixon să piardă alegerile.

Woodward, care intrase în rândul republicanilor, nu se duse la vot. Nu se putea decide dacă lipsa de organizare şi idealismul naiv al campaniei lui McGovern erau preferabile comportamentului lui Nixon. în plus, credea că, nevotând, putea fi mai obiectiv în relatările lui despre Watergate – un punct de vedere pe care Bernstein îl eticheta drepi prostesc. Bernstein votă pentru McGovern, fără entuziasm şi fără ezitau-, după care parie la birou că Nixon avea să câştige cu 54 la sută.1

A doua zi după alegeri, Bradlee şi Simons i-au cerut lui Sussman sa prezinte un raport în care să precizeze cum anume intenţionau Bernstein şi Woodward să-şi continue investigaţiile, precum şi aspectele asupra cărora urmau să se axeze. Sussman le spuse reporterilor că era mare nevoie de un articol – orice fel de articol, atâta vreme cât era bun; ceva care să stopeze criticile la adresa ziarului Washington Post şi să facă uitata ideea că Post susţinuse campania lui McGovern.

Woodward se înfurie auzind acest lucru. Nu fără o urmă de aroganţă, Bernstein îi recomandă lui Sussman să redacteze un raport către editori, în care să scrie orice i-ar fi trecut prin cap.

Sussman scrise un raport de o pagină, care se încheia astfel: „Woodward şi Bernstein revin practic la toate vechile lor surse, precum şi la unele noi, care s-au arătat dornice să vorbească, acum că alegerile se încheiaseră. Câteva dintre cele mai bune articole ale noastre de până acum au fost în mare măsură neaşteptate şi nu au provenit din anumite fire ale investigaţiei, lucru care s-ar putea dovedi adevărat şi de data aceasta.” în dimineaţa de 11 noiembrie, la ora 5, o operatoare de la centrala telefonică a ziarului Post îl găsi pe Bernstein la locuinţa unui prieten. Femeia îi spuse că, după miezul nopţii, îl căutase prin tot oraşul.

Grozav, exclamă Bernstein, întrebându-se cu glas tare cum de-1 găsise centralista şi la cine mai telefonase.

— Nu ne divulgăm sursele de informaţie, dragule, replică ea.

Bernstein trebuia să-1 sune imdeiat pe Sussman acasă. Bernstein mai primise astfel de telefoane de la birou în miez de noapte. De regulă, ele

1 Nixon a câştigat alegerile cu 61 la sută din voturi.

anunţau calamităţi sau tragedii – asasinarea lui Roberi Kennedy. bumbi h la Pentagon, de la Capitoliu. îi răspunse chiar Sussman.

— Segretti s-a întors acasă. Bob Meyers a vorbit puţin cu el. Sussman voia ca Bernstein să ia primul avion spre Los Angelei li li liscute cu Segretti – dacă acesta accepta să vorbească. Segretli dispărui lediat după articolul din 10 octombrie.

Bernstein ajunse la Aeroportul Dulles cu cinci minute înainte dl şcolare, având în buzunar mai puţin de douăzeci de dolari.

Meyers îl aştepta la aeroportul din Los Angeles şi amândoi merseră eu taşina până la apartamentul lui Segretti din Marina del Rey, la circa Jouăzeci de minute distanţă. Segretti nu era acasă, aşa că Meyers vârî un tibrit sub uşă.

Bernstein îl găsi pe Segretti la telefon târziu în aceeaşi după-amiazâ.

— Bună, Cari, i se adresă el. Chiar mă întrebam când ne vom întâlni Tonul lui era vesel şi binedispus, dar nu impertinent. Acceptă ca Meyers

Bernstein să vină la locuinţa lui. N-am să intru în detalii şi trebuie să-nu romiteţi că nu veţi divulga de la cine aveţi informaţiile.

Segretti, îmbrăcat în pantaloni de catifea reiată şi pulover cu model, îi întâmpină cu un zâmbet larg. îi strânse mâna lui Bernstein cu căldură.

— Ce mai faci? îl întrebă el.

Bernstein rămase surprins să constate că Segretti nu era mai înalt de un metru jumătate. Acesta era şeful spionilor? Agentul secret trimis de Casa Albă? Segretti avea o figură de copil, părul uşor adus pe frunte şi zâmbea arătându-şi toţi dinţii.

Segretti îi invită pe Bernstein şi Meyers să ia loc pe canapeaua din sufragerie şi începură să discute despre aparatura lui electronică.

— Problema e că sunt aproape falit, zise el după un timp. N-am serviciu şi încă mai am de plătit rate la maşină – plus taxele juridice care vor mai trebui achitate.

Segretti era, după propria-i descriere, nedumerit, speriat, furios şi Lua prieteni. Bernstein îl găsi simpatic, iar situaţia lui demnă de compătimire

— Eu chiar vreau să spun tot şi să termin cu povestea asta, declari Segretti. Nu pot pricepe cum am intrat în aşa ceva. N-am ştiut despre 11 era vorba. Ei nu mi-au spus niciodată nimic, cu excepţia a ceea ce ui mi a fac eu. A trebuit să citesc ziarele ca să aflu.

— Ei?

— Cei de la Casa Albă.

Segretti era neliniştit de investigaţiile făcute asupra familiei sale. asupra prietenilor şi cunoştinţelor, atât de presă, cât şi de anchetatori din subcomitetul senatorului Edward Kennedy.1