Bob Woodward

ZIEGLER: Păi, cred că este foarte limpede. Ştiţi bine că, de la izbucnirea scandalului Watergate, lumea s-a străduit să găsească o legătură între acest caz şi Casa Albă… dar n-a fost stabilită nici un fel de conexiune… pentru că nu există niciuna. De atunci, opoziţia a lansai în mod i onulHiil acuzaţii nefondate, au fost publicate articole fără bază realS, artluoli bazate pe zvonuri şi pe surse care se ascund în spatele anonimatului, toati acestea conducând la concluzia că actuala administraţie, aşa dei Lua opoziţia, este coruptă… La acest gen de lucruri am vrut să mă relei şl rifUI să comentez astfel de articole.

ÎNTREBARE: De ce nu dezminţiţi acuzaţiile?

ZIEGLER: Nu vreau să înnobilez acest gen de articole prinli un comentariu… este de la sine înţeles că actuala administraţie dezavueazf sabotajul, spionajul sau urmărirea persoanelor, dar în egală măsma nu tolerează articole bazate pe aluzii sau pe surse dubioase şi care incri minează grav caracterul unor oameni.

Casa Albă decisese că problema principală era atitudinea presei, nu cea ca oamenilor Preşedintelui.

— Preşedintele are încredere deplină în domnul Chapin, încheie Zieglcr. Adresându-se unei mulţimi de republicani de culoare adunaţi în acea după-amiază la un hotel din centrul Washingtonului, senatorul Bob Dole, preşedintele pe ţară al republicanilor, recită trei pagini de fraze dinainte pregătite, menite să asocieze reportajele de investigaţii din ziarul Post cu eşecul campaniei senatorului McGovern. Mai puţin reţinut decât Zieglcr, Dole a trecut direct la atac: în ultima săptămână, Partidul Republican a fost victima unui val de acuzaţii nefondate şi nedovedite, lansate de McGovern şi de partenerul lui în aruncarea cu noroi, ziarul Washington Post. Din cauza situaţiei de criză cu care se confruntă campania sa, domnul McGovern pare să fi încredinţat campania sa de atacuri în presă redactorilor de la Washington Post, care au păşit la fel de hotărâţi pe această cale murdară ca şi candidatul lor.

În timp ce relatările despre afirmaţiile lui Ziegler şi Dole continuau să curgă, reporterii aflară că Clark MacGregor, succesorul lui Mitchell la funcţia de director de campanie al lui Nixon, convocase o conferinţă de presă la ora 17, pentru a discuta recentele acuzaţii de spionaj şi sabotaj politic. Amândoi reporterii detestau conferinţele de presă şi rareori parii cipau la ele, dar Bemstein decise să meargă la aceasta. Nu-1 văzuse niciodată pe MacGregor şi voia să afle dacă reputaţia lui de a se purta deschis cu reporterii era confirmată de realitate. Când Bernstein intră în sala mare de conferinţe de la sediul CRP, cu puţin înainte de ora 17, acolo aşteptau un număr neobişnuit de mare de reporteri, în jur de o sută.

MacGregor îşi făcu apariţia pe uşa din spatele sălii şi se îndreptă spre podiumul din mijloc. Era un bărbat înalt de peste un metru optzeci, cântărind înjur de o sută de kilograme. Ajungând la podium, se prinse cu ambele mâini de pupitrul vorbitorului şi zâmbi cu jumătate de gură. Din cauza „evenimentelor neobişnuite din ultimele câteva zile”, începu el, nu va putea răspunde la nici o întrebare.

Clark Möllenhoff, un metru optzeci şi o sută cincisprezece kilograme, şeful biroului din Washington al Des Moines Register and Tribune Syndicate, se ridică în picioare cu o figură mânioasă. Möllenhoff, reporter de investigaţii, câştigător al Premiului Pulitzer, lucrase pentru scurtă vreme la Casa Albă ca mediator între administraţie şi public, misiunea lui fiind să se asigure că legile erau respectate. MacGregor şi Möllenhoff arătau ca doi uriaşi gata să se încaiere.

— Câtă credibilitate aveţi? îi strigă Möllenhoff. Avea un glas tunător şi ceilalţi reporteri tăcură. Ce documente aţi văzut? întrebă el. Pentru că, dacă nu ne puteţi spune, atunci n-aveţi nici un drept să staţi acolo unde sunteţi.

La intrarea lui MacGregor în sală, reporterii primiseră copii ale declaraţiei pe care acesta urma să o facă. începură să se ridice şi alte voci, deşi niciuna atât de puternică ca a lui Möllenhoff.

— De ce să stăm aici şi să vă ascultăm? De ce să publicăm ce ne spuneţi? insistă el.

— Asta va trebui să decideţi după ce vă consultaţi cu editorii dumneavoastră, replică MacGregor.

Apoi, privind direct spre camerele de luat vederi, începu să citească:

Conform sondajelor de opinie Gallup, Harris, Sindlinger şi Yankelovich, mişcarea politică elitistă cunoscută sub numele de megovemism este pe cale de a fi masiv repudiată de poporul american. După cum şi merită. Numai că, frustraţi de cele 26 de puncte diferenţă din sondaje constatate cu trei săptămâni în urmă, George McGovern şi acoliţii săi se angajează acum în „politica disperării”. Asistăm la prectici murdare şi auzim un limbaj dintre cele mai josnice folosite vreodată într-o campanie prezidenţială americană.

Atacând cu sălbăticie, George McGovern l-a comparat pe Preşedintele Statelor Unite cu Adolf Hitler, Partidul Republican cu Ku Klux Klanul, iar guvernul Statelor Unite cu cel de al Treilea Reich al Germaniei naziste…

Iar astăzi, credibilitatea ziarului Washington Post s-a năruit şi mai mult decât cea a lui George McGovern.

Folosindu-se de aluzii, zvonuri la a treia mână, acuzaţii nefondate, surse anonime şi uriaşe titluri-sperietoare, Post a căutat cu rea-credinţă să ic, creeze aparenţa unei legături directe între Casa Albă, i hIhcpii i Watergate – acuzaţie despre care ziarul ştie că este nelbndaia, aşa i um IU dovedit nu mai puţin de şase anchete.

Semnul distinctiv al campaniei duse de Post este ipocrizia, lai blfti cunoscutul lor „dublu standard” este astăzi limpede pentru toata Inima.

Acuzaţii lipsite de temei, formulate de asistenţii lui Mcüovern sau.1.

senatorul Muskie, referitoare la presupuse disfuncţionalităţi în câmp; … ivite cu peste şase luni în urmă sunt tratate cu o importanţă acordata m mod normal declaraţiilor de război – în timp ce fapte dovedite dl subminare a campaniei Preşedintelui de către opoziţie sunt aruncate pe ultimele pagini ale ziarelor. Când sediul de campanie al lui McGovern din California a fost folosit pentru adunarea unor militanţi agresivi antirăzboi pentru a-1 înfrunta pe Preşedinte, faptul a fost, se pare, lipsit de însemnătate pentru un ziar care a trimis un pluton de reporteri să investigheze acuzaţia că cineva ar fi trimis două sute de pizza la o întrunire a lui Muskie primăvara trecută.

Bernstein scoase un geamăt. Era pentru a doua oară când locţiitorii Preşedintelui pomeneau de „pizza”. El şi Woodward hotărâseră să nu menţioneze episodul în articolul despre campania lui Muskie, considerând că risca să fie ridiculizat. Dar îl enumeraseră printre trucurile menite să submineze un dineu pentru colectare de fonduri în beneficiul campaniei lui Muskie, respectiv expedierea unor mărfuri COD care urmau să fie livrate în timpul acţiunii.

Lăsând să se înţeleagă că de vină ar fi fost campania lui McGovern, MacGregor voia să ştie de ce Washington Post nu investigase…

Cocteilul Molotov descoperit pe 8 octombrie la intrarea în sediul de campanie al lui Nixon din Newhall, California?

Distrugerile masive provocate de incendiul din 17 septembrie la sediul de campanie al lui Nixon din Hollywood, California?

Incendierea de pe 25 septembrie, care provocase pagube de peste 100000 de dolari la sediul de campanie al lui Nixon din Phoenix, Arizona?

Spargerea de geamuri şi alte distrugeri survenite în această toamnă la faţada sediilor de campanie ale lui Nixon din New York City, Arlington, Massachusetts şi comitatul Los Angeles? 1

1 Un reporter de la Post a investigat două zile acuzaţiile. El a descoperit că poliţia lotitll sau FBI-ul nu descoperise nimic care să lege aceste incidente de campania lui Me (lovem MacGregor continuă să peroreze la fel de furios timp de alte câteva minute pe tema faptului că McGovern îl încurajase pe „Daniel Ellsberg să comită o faptă pentru care riscă să petreacă 115 ani într-o închisoare federală” şi pe tema ipocriziei celor de la Washington Post. Când termină, era congestionat la faţă şi tremura din toate încheieturile. Invocă din nou „împrejurările neobişnuite” care-1 împiedicau să răspundă la întrebări şi părăsi în grabă sala. Câţiva reporteri supăraţi îşi strigară întrebările în urma lui, iar Bernstein, mai puţin calm ca la sosire, se alătură corului de vociferări. In timp ce MacGovern trecea pe lângă el, Bernstein îi strigă: „Sunteţi gata să dezminţiţi articolul despre Chapin?” Dar MacGregor se mulţumi să-i arunce o privire lipsită de expresie şi-şi continuă drumul.

Când Bernstein se întoarse la birou, Ben Bradlee studia declaraţiile lui Ziegler, Dole şi MacGregor, remarcând că toţi puseseră accent pe aceleaşi lucruri şi folosiseră un limbaj asemănător. La redacţia ziarului Post nimeni nu se îndoia că atacurile fuseseră plănuite dinainte şi, chiar dacă nu la solicitarea Preşedintelui, atunci cu ştirea şi aprobarea lui.

Reporterii de la alte agenţii de ştiri continuau să-1 sune pe Bradlee, pentru un drept la replică. Bradlee puse o foaie de hârtie în maşina de scris şi redacta o declaraţie:

Timpul va alege între declaraţia de presă a lui Clark MacGregor şi relatările ziarului Washington Post referitoare la diverse activităţi ale CRP. Pentru moment este suficient să spunem că niciuna dintre faptele menţionate de articolele de investigaţii publicate în acest ziar privitoare la activităţile respective nu a fost dezminţită în mod concludent. MacGregor şi alţi înalţi funcţionari din administraţie au etichetat aceste articole drept o „însumare de absurdităţi”, iar ziarul Post drept „răuvoitor”, numai că faptele există, nefiind anulate de probe contrarii.

Bradlee era pregătit de luptă. Simţea că dezminţirile erau „lipsite de substanţă”. Cu câteva săptămâni în urmă le spusese lui Bernstein şi lui Woodward că nu avea de gând să intre în defensivă şi-i avertizase să fie foarte prudenţi.

Acum, în biroul său, le arătă declaraţia pe care o scrisese şi le dădu câteva sfaturi.

— Poate n-am insistat suficient, zise el. E cel mai dur meci pe care l-am jucat vreodată în acest oraş. Trebuie să fim cu toţii foarte atenţi, atât la birou, cât şi în afară. Nu vreau să ştiu nimic despre viaţa voastră partl culară, asta e problema voastră.

Dar dacă reporterii voiau să facă ceva ce nu trebuia să se afle, „mal bine renunţaţi”, îi sfătui Bradlee. Fiţi atenţi cu cine staţi de vorba, OU I Ini vă întâlniţi. Fiţi atenţi ce vorbiţi la telefon. începeţi să păstraţi chitanţele de la plata impozitelor şi luaţi-vă un avocat care să se ocupe pe viitor dl toate problemele legate de taxe. Asiguraţi-vă că nimeni nu vă aduce droguri în casă. Fiţi reţinuţi în ce vorbiţi despre Preşedinte şi administrat iede faţă cu alţii.

Bradlee nu le spunea nimic în plus faţă de ceea ce discutaseră între ei cei doi reporteri, care îşi luaseră deja aceste măsuri de precauţie.

— Okay, băieţi? îi întrebă retoric Bradlee, după care îşi strânse pumnul şi lovi aerul cu o mişcare fulgerătoare. în clipa când corpul lui urmă mişcarea, îşi prinse bicepsul cu mâna cealaltă.

În faţa biroului lui Bradlee, Harry Rosenfeld umbla de colo-colo prin redacţie, din ce în ce mai agitat. Bernstein şi Woodward erau plătiţi să scrie un articol referitor la atacuri pentru prima pagină. Puţine articole provoacă editorilor atâta nelinişte ca cele în care protagoniştii sunt propriile ziare şi propriii reporteri. Rosenfeld voia să se asigure că articolul era absolut corect la adresa administraţiei. Acelaşi lucru îl doreau şi Woodward şi Bernstein, numai că ei insistau să fie corecţi şi faţă de faptele pe care le relatau.

Cei doi descriseră atacurile ca pe nişte tentative nereuşite de a răspunde afirmaţiilor din ziar. Rosenfeld tăie paragraful – era „argumentaţiv”. Una era să fii corect faţă de Casa Albă, comentară reporterii, însă Rosenfeld nu era corect cu munca lor şi cu ziarul. Rosenfeld insistă, susţinând că paragraful incriminat dădea impresia de părtinire. începea să se înfurie.

Articolul publicat în prima ediţie era foarte scurt, tocmai din cauza acestei dispute. Scriind pentru cea de a doua ediţie, Bernstein şi Woodward redeschiseră dezbaterea, insistând că Dole, Ziegler şi MacGregor nu reacţionaseră la punctele esenţiale ale celor afirmate în ziarul Post.

Ceea ce complica problema era insistenţa lui Bernstein de a amâna predarea articolului. Woodward şi Rosenfeld ţipau la el. Bernstein cont inua să studieze schimbări de exprimare în ceea ce scrisese Woodward şi aprobase Rosenfeld, înfuriindu-i pe toţi la culme. Abia după palm ore obţinu un articol cât de cât mulţumitor – un monstru lung de o sula tieizcci de centimetri, plin de citate, şi care ajuta prea puţin cititorul să înţeleagă acuzaţiile şi contraacuzaţiile. Fusese o noapte dezastruoasă.

A doua zi, ziarele din întreaga ţară vorbeau despre mânia oamenilor Preşedintelui. Casa Albă îşi arunca în luptă credibilitatea, la concurenţă cri cea a ziarului Post, dând astfel şi mai multă greutate afirmaţiilor lansate de Post.

Pe 18 octombrie, New York Times publică un articol care submina grav poziţia Casei Albe. Times obţinuse evidenţa convorbirilor telefonice care atestau că Segretti îşi folosise telefonul sau cârdul pentru a da cel puţin şase telefoane la Casa Albă şi la locuinţa lui Dwight Chapin din Bethesda, Maryland. în plus, telefonul şi cârdul lui Segretti fuseseră utilizate pentru cel puţin douăzeci şi unu de apeluri la locuinţa şi la biroul lui Howard Hunt.

Casa Albă urma să aibă mult de furcă pentru a desfiinţa acele documente etichetându-le drept zvonuri, aluzii sau informaţii eronate. în noaptea de 17, pe la ora 23, Bernstein şi Woodward se găseau în redacţia Post, când prin fax le parveni facsimilul primei pagini din Times) Cei doi erau în culmea fericirii, instinctul lor competitiv cedând în faţa sentimentului de recunoştinţă.

A doua zi, pe 18 octombrie, la ora prânzului, Ron Ziegler se confruntă la Casa Albă cu un grup ostil şi agresiv de ziarişti. Somat în repetate rânduri să dezmintă concret afirmaţiile şi dovezile citate de Post, Times şi revista Time începând cu 10 octombrie, Ziegler adoptă o atitudine evazivă şi agresivă, revenind de fiecare dată la spargerea de la Watergate.

„Remarc că [articolul din New York Times] sugerează o legătură între domnul Chapin şi cazul Watergate… Vă repet astăzi, aici, că niciunul dintre angajaţii actuali ai Casei Albe nu a fost implicat, nu a avut cunoştinţă şi nu s-a asociat cu cazul Watergate.” Cum rămânea cu spionajul şi sabotajul politic, în afara spargerii din 17 iunie de la Watergate?

„în declaraţiile de ieri şi de alaltăieri am spus răspicat că nimeni de la Casa Albă nu a dirijat vreodată activităţi de sabotaj, spionaj sau implicând urmărirea unor persoane, întocmire de dosare personale sau alte operaţiuni de acest gen.”

Reporterii încercară să-şi reformuleze întrebările pentru a obţine un răspuns direct. De fiecare dată Ziegler dădea acelaşi răspuns, atent să folosească cuvântul „dirijat” şi evitând termenul „implicat”.

Un reporter insistent încercă să-1 încolţească pe secretar:

1 Post primeşte prima pagină din New York Times în fiecare noapte în jurul orei 11.

Util

— Aţi folosit de trei ori cuvântul „dirijat”. Respectivii cran la < un ml I U ce se petrecea?

— Cred că termenul „dirijat” e foarte limpede. După cum am mai ipui, cine s-ar fi implicat în astfel de activităţi n-ar mai fi fost astăzi la C aşa Albi

— Vreţi să spuneţi că nimeni de la Casa Albă n-a fost implicat în toate acestea?

— Vă spun că cine s-ar fi implicat în genul de activităţi la care m-am referit n-ar mai fi lucrat azi la Casa Albă.

Implicat în ce? Câţiva reporteri îşi aminteau că talentul lui Ziegler pentru comunicare fusese pus prima oară la încercare în calitate de agent de reclamă la Disneyland, când, în timpul vacanţelor de la colegiu, îi conducea pe turişti în Călătoria prin Junglă. „Bine aţi venit, oameni buni. Numele meu este Ron. Eu voi fi căpitanul şi ghidul vostru pe Fluviul Aventurilor… Priviţi aligatorii. Vă rog să ţineţi mâinile în barcă. Aligatorii pândesc întotdeauna o mână întinsă peste bord. Priviţi înapoi spre port. S-ar putea să fie ultima oară când îl mai vedeţi. Uitaţi-vă la sălbaticii de pe mal: întotdeauna încearcă să facă rost de o căpăţână.”

Acum Ziegler călăuzea Călătoria prin Junglă a Preşedintelui.

Domnul Nixon era preocupat de afirmaţiile la adresa colaboratorilor săi?

— Preocuparea sa ţine de faptul că articolele publicate se bazează pe zvonuri, aluzii şi pe extinderea vinovăţiei asupra unor persoane inocente. Etc. etc.

A doua zi pe prima pagină a ziarului Washington Post apăreau declaraţia lui Ziegler şi descoperirile făcute de Times în evidenţa apelurilor telefonice ale lui Segretti.

Scutit de partea cea mai agresivă a atacului, New York Times oferea în plus o analiză a atitudinii Casei Albe, realizată de Robert B. Semple Jr, corespondentul de atunci al ziarului la Casa Albă:

Esenţa recentului contraatac al Administraţiei la adresa acuzaţiilor că unii dintre asistenţii preşedintelui Nixon au creat sau cel puţin au tolerai o reţea de spionaj şi perturbări politice a fost aceea de a denunţa ziarele care publică aceste acuzaţii, fără a le discuta explicit. în spatele aceitei strategii există două principii care spun multe despre modul în ian Administraţia percepe electoratul şi ziarele care-1 slujesc pe a” eita Judecând după recentele interviuri cu asistenţii domnului Nixon, iceitC principii par a fi împărtăşite într-o mare măsură de cercul sau dc apropiaţi. Mai întâi, în momentul de faţă, Casa Albă are impresia că presupusa conspiraţie este percepută de marele public ca o intrigă obscură şi chiar puerilă, foarte îndepărtată de Biroul Oval, şi prin urmare că orice dezminţire sau chiar comentariu al Casei Albe referitor la acuzaţii ar conferi acestora o nemeritată legitimitate şi greutate.

Al doilea principiu este că publicul – impresionat de trei ani de discursuri ţinute de vicepreşedintele Agnew – nu are încredere totală că ceea ce citeşte sau aude, îndeosebi în aşa-numita media din Eastem Establishment1 este adevărat şi nedeformat de prejudecăţi politice. De unde şi recentele atacuri ale Administraţiei la adresa ziarului Washington Post, care a acordat acuzaţiilor de corupţie importanţa unor ştiri de prima pagină… Solicitările repetate adresate înalţilor demnitari de la Casa Albă pentru a afla versiunea lor despre întreaga poveste au rămas fără răspuns. Drept care rămâne numai domnul Ziegler, care este din ce în ce mai incomodat de întrebările legate de domnii Chapin şi Segretti.

„Ştiţi de ce nu ne stresează presa şi povestea cu spionajul?” a întrebai retoric mai deunăzi un asistent de la Casa Albă – nu domnul Ziegler. „Pentru că noi credem că publicul crede că presa din Est este într-adevăr ceea ce a declarat Agnew că este – elitistă, anti-Nixon şi, în ultimă instanţă, pro-McGovern.”

1 Denumire dată universităţilor şi instituţiilor financiare de elită din partea de nord-esi a Statelor Unite, (n.tr.)

De la Hugh Sloan reporterii ştiau că cea de a cincea persoană care avea acces la fondul secret era un înalt funcţionar al Casei Albe. Existau multe motive de a-1 bănui pe H. R. Haldeman, şeful de personal al Casei Albe. într-adevăr, existau unele elemente care conduceau la bănuiala că în spatele afacerii Watergate se găsea Harry Robbins Haldeman.

Elegant, cu părul tuns scurt şi dispunând de multă putere, Haldeman, acum în vârstă de patruzeci şi şase de ani, trecuse de la administrarea birourilor din Los Angeles ale agenţiei de publicitate a lui J. Walter Thompson la administrarea treburilor Preşedintelui Statelor Unite.

Deşi directorul campaniei din 1972 a lui Nixon fusese John Mitchell, CRP era în mare măsură creaţia lui Bob Haldeman, care reprezenta CRP la nivel înalt la Casa Albă. La formarea CRP, în martie 1971, Haldeman îi desemnase pe Jeb Magruder şi Hugh Sloan să se ocupe de operaţiunile politice şi financiare cotidiene. Ambii fuseseră în Beaver Patrol1, alcătuită din tineri inteligenţi şi extrem de devotaţi, aduşi la Casa Albă din lumea marketingului şi publicităţii de către Haldeman.

Dwight Chapin era cel mai de încredere dintre entuziaştii Castori. Gordon Strachan, care jucase la rândul lui un rol în angajarea lui Donald Segretti, era Castorul care slujise drept verigă de legătură între Haldeman şi CRP. Bart Porter, un alt membru al Patrulei, îşi părăsise funcţia de organizator în teritoriu pentru Casa Albă, devenind şeful muncii în teritoriu pentru CRP.

Cu excepţia lui John Mitchell şi a celor doi locţiitori ai săi, Fred LaRue şi Robert Mardian, înalţii funcţionari din serviciul lui Nixon ale căror nume apăruseră până în acel moment în dezvăluirile legate de Watergate erau loiali numai Preşedintelui şi lui Haldeman. (Mauricc

1 Patrula Castorilor, (n.tr.)

Stans răspundea de obicei numai în faţa Preşedintelui, însă în campaniile precedente ale lui Nixon colaborase strâns cu Haldeman.)

Herbert W. Kalmbach fusese prezentat vicepreşedintelui Richard Nixon de către Haldeman pe la mijlocul anilor ‘50. Ocupându-se de problemele legale personale ale Preşedintelui şi de colectarea de fonduri, Kalmbach avea de a face în principal cu Haldeman.

Charles W. Colson îşi începuse cariera la Casa Albă în 1969, la vârsta de treizeci şi şapte de ani. El li se subordona lui Haldeman şi Preşedintelui, în calitate de om de legătură cu grupurile politice şi de interes special din afara Casei Albe şi ca practicant sub acoperire al unor manevre politice dubioase, rezident la Casa Albă.

Câţiva asistenţi cu funcţii de importanţă medie la Casa Albă îi asiguraseră pe Bernstein şi Woodward că în sectorul executiv din jurul Biroului Oval aproape nimeni nu se îndoia că operaţiunea Segretti-Chapin fusese aprobată de Haldeman.

Săptămâni la rând, Sloan refuzase cu obstinaţie să numească persoana care controla fondul secret, repetând de fiecare dată când problema era adusă în discuţie că refuzul era legat de faptul că bănuia „ce era mai rău”.

Haldeman fusese o persoană venerată pe toată durata administraţiei. Ori de câte ori era amintit numele său, membrii Cabinetului tăceau înfricoşaţi. Puţinii care vorbeau despre el în cunoştinţă de cauză spuneau că şi-ar putea pierde slujba dacă el ar afla. Dur… pragmatic… necruţător… devotat numai lui Richard Nixon… nu s-ar da în lături de la nimic… Caracterizările erau adeseori asemănătoare şi multe citau faimosul său autoportret: „Sunt ticălosul Preşedintelui.” Dar Haldeman era un personaj mult mai complicat decât îl prezentau astfel de descrieri.

Reacţiile la adresa lui Haldeman îi aminteau lui Woodward de armată şi de stagiul său la marină. Haldeman semăna cu un ofiţer sdecund, mâna dreaptă a căpitanului, veşnic ambiţios, harnic şi devotat, în stare să facă orice pentru acesta.

Reporterii ştiau că una dintre metodele de operare ale lui Haldeman era „posibilitatea de a nega”: procedeul prin care se delimita de deciziile controversate, punându-le în practică prin intermediul altora, astfel încât ulterior să poată nega orice implicare. Prin urmare, reporterii erau convinşi că Haldeman n-ar fi angajat niciodată un om ca Howard Hunt în calitate de consultant la Casa Albă. Ar fi pus pe altcineva – Colson sau Ehrlichman – să facă acest lucru în mod oficial. Dacă Haldeman ar fi fost în spatele operaţiunii lui Segretti, n-ar fi intrat în legătură direct cu el.

Reporterii ştiau de la Sloan şi de la alţii că Haldcman lui rn rareori direct cu CRP. Aceasta era misiunea lui Gordon Strachan. PosibilitttM dl a nega era lege în sistemul de personal al Casei Albe; şefii sc rcluy. iiiii m spatele unui baraj impenetrabil de „castori”. Dacă Haldcman sc alia iu spatele afacerii Watergate, era puţin probabil să fi lăsat urme. Ai h fot! ceva străin de firea lui să controleze direct fondurile destituite operaţiunilor clandestine. Iar dacă totuşi o făcuse, nimeni nu sufla o vmli. i reporterilor. Totuşi, surse din Ministerul de Justiţie şi din FBI nu MgtU acest aspect. Bazându-se pe experienţele trecute, Bernstein şi Woodwtfd interpretau această reţinere drept un semn că bănuielile lor eruu îndreptăţite.