Bob Woodward

Luni, Bradlee îi chemă pe reporteri în biroul lui pentru o întâlnire urgentă. închise uşa, gest rezervat adesea unor probleme cum erau concedierile. „Am băgat-o pe mânecă”, zise el. Cel puţin unul dintre juraţi spusese procurorilor că fusese vizitat de un reporter de la Washington Post. Unul dintre procurori îi telefonase lui Edward Bennett Williams, principalul avocat al ziarului Post. Procurorii îl informaseră pe judecătorul Sirica de sesizarea juratului, iar Williams îl sfătuise pe Bradlee să le ceai a reporterilor să stea cuminţi.

Cei doi îl întrebară pe Bradlee cât de gravă socotea Williams că era situaţia.

— N-o să căpătaţi o medalie, le spuse Bradlee. Williams a zis că totul depinde de judecător.

1 Una dintre cele mai numeroase şi mai active frăţii din lume

Dar era şi el îngrijorat. John Sirica, prim-judecător al Tribunalului Districtual al Statelor Unite pentru Districtul Columbia, era cunoscut sub porecla de „John Maximum” pentru pedepsele exemplare pe care le pronunţa.

Spre seară, Bradlee le spuse reporterilor să vină în biroul lui Williams la ora 9 în dimineaţa următoare.

— Situaţia pare a fi ceva mai bună, îi anunţă el. Williams a discutat cu Sirica şi cu procurorii şi crede că vă poate feri de scandal.

A doua zi de dimineaţă, Williams măsura în lung şi în lat frumosul lui birou.

— John Sirica e supărat pe voi, băieţi, zise el. A trebuit să duc muli. i muncă de lămurire ca să vă feresc fundurile de puşcărie.

Williams se angajase că ziarul Post nu va mai încerca să intre în legătură cu membrii Marelui Juriu Federal. Şi procurorii interveniseră în favoarea reporterilor, sfătuindu-1 pe judecătorul Sirica să nu ia nici o măsură, fiindcă niciunul dintre juraţi nu oferise informaţii. Dar Sirica era la fel de furios, continuă să le explice Williams, şi probabil că avea să Ic tragă o săpuneală, asta în cel mai bun caz.

— Ţineţi legătura şi feriţi-vă de belele, îi preveni el. Judecătorul era extrem de imprevizibil.

Reporterii reveniră la surse mai convenţionale. Câteva seri mai târziu, Bernstein luă o maşină a ziarului şi se duse la o locuinţă aflată la câţiva kilometri distanţă de redacţie. Se făcuse deja ora 9 când bătu la uşă. Femeia pe care o căuta răspunse, dar când Bernstein se recomandă, ca refuză să-i deschidă. în schimb, îi strecură pe sub uşă un bilet cu numărul ei de telefon neinformabil.

— Sună-mă diseară târziu, spuse ea, apoi adăugă: Articolele voastre au fost excelente.

Femeia avea toate motivele să deţină informaţii considerabile despre activităţile secrete ale Casei Albe şi ale CRP. Bernstein încercase să ia legătura cu ea şi mai înainte, dar ea îl refuzase de fiecare dată. Bernstein se înapoie la birou şi formă numărul. Glasul ei suna nesigur şi neliniştit.

— în momentul de faţă, nu am încredere în nimeni, declară femeia. Dai respect punctul dumitale de vedere.

Îl întrebă pe Bernstein dacă suna de la un telefon sigur. El se găsea la biroul unui reporter din redacţia pentru statul Maryland. Da, credea că e un telefon sigur.

— Sunt silită să fiu 100% de acord cu Ben Bradlee. Nn…1 mpun adevărul, declară femeia.

Bernstein dactilografíe litera Z pe prima foaie dintr-im teanc de hârtii albastră pentru rapoarte. Litera X fusese atribuită contabilei.

— Şeful meu numeşte asta muşamalizare, continuă ea. Cu doi ani tn urmă, n-aş fi crezut nimic din toate astea, dar dovezile sunt copleşitoare femeia îl sfătui pe Bernstein să recitească atent propriile lor articole, In ele există mai mult adevăr decât vă închipuiţi, o mulţime de indicii. Faceţi o treabă foarte bună, dar se poate şi mai bine de atât. Trebuie doar sa insistaţi.

Refuză să răspundă la întrebări şi stabili ea însăşi regulile: urma sa 1 ghideze pe reporteri în direcţia justă, ca să-i ajute să pună numele coréele acolo unde trebuia – anumite sugestii, anumite indicii care se cereau urmate. Avea să răspundă la întrebări numai în linii foarte generale, sau chiar deloc. în mare parte, ceea ce ea numea „mesajul ei” era vag, mai întâi pentru că nici ea nu înţelegea lucrurile în totalitatea lor, şi apoi fiindcă informaţiile erau greu de ordonat.

— Perseverenţa voastră e demnă de toată admiraţia, spuse femeia. Folosiţi-o în legătură cu ce aflaţi de la mine.

Bernstein, care nu ştia la ce să se aştepte, avea impresia că femeia vorbea ca o mistică.

Ea începu cu Haldeman:

— Cineva trebuia să tragă toate sforile. Mulţi gândesc, la fel ca voi, că este vorba de Haldeman… John Dean e un personaj foarte interesant. Ar fi interesant de aflat ce a însemnat în realitate investigaţia desfăşurată de Dean. Implicarea lui este mai mare de atât… Magruder şi Mitchell sunt clar amestecaţi… Pentru Mitchell aveţi nevoie de mai multă perseverenţă…

Bernstein o întrerupsese deja de mai multe ori, dar ea refuză să voi bească mai la obiect. Implicat în ce? Sabotaje? Amplasare de microfoane?

Ea îl sfătui să-i analizeze pe Haldeman, Ehrlichman, Colson şi Mardian ca grup.

— Dezvăluirea este firul comun, spuse ea. … Da, dezvăluirea infoi maţiilor obţinute prin interceptare.

Asta însemna că ei obţinuseră informaţii de pe urma interceptăriloi ‘Im Watergate?

— Dezvăluirea, repetă ea, este firul comun. Când oamenii riicfl li piardă slujbe importante, sunt în stare de orice ca să şi Ic păstreze 1 Iun şi acum, cuvântul de ordine este: „Să nu răsufle nimic.” Acum sunt mal bine organizaţi decât înainte de 17 iunie. Sunt buni organizatori, dar, într-o oarecare măsură, neglijenţi. Modul de finanţare este cea mai bunii cale de a afla cine este implicat. Mergeţi pe urmele altor Segretti. Kalmbach era principalul responsabil cu plăţile. O sumedenie de operaţiuni au pornii de la „Instalatori”1. Totul începe cu mult înainte de Documentele Pentagonului. Instalatorii sunt importanţi, doi dintre ei au fost puşi sub acuzaţie. Aş vrea să ştiu câţi erau cu totul. Bernstein încercă să afle mai multe.

Z spuse că nu vor mai exista şi alte mesaje. Pe viitor îi interzise Im Bernstein s-o mai sune.

În seara următoare, Woodward şi Bernstein porniră cu maşina pi drumul cunoscut care ducea la locuinţa lui Hugh Sloan. Poate că Sloan ai fi reuşit să descifreze mesajul de la Z. Ştiind că Sloan nu ardea de nerăbdare să-i revadă, reporterii nu-1 anunţară telefonic de venirea lor. Cu de obicei, Sloan era prea politicos ca să le închidă uşa în nas. Arăta palid şi abătut. Slăbise. îi invită în holul de la intrare. Nu reuşea să-şi găsească o slujbă, povesti el, din pricina stigmatului Watergate. La fel de rău, procesele civile şi audierile la care apărea ca martor profesionist plătit cu douăzeci de dolari pe zi nu erau o sursă de venituri. Cei doi reporteri nu ştiau ce să-i răspundă. Vizitele la Sloan îi făceau de fiecare dată să se simtă ca nişte păsări de pradă.

Reporterii îi schiţară în linii mari ce aflaseră de la Z, dar Sloan răspunse că nici el nu înţelegea mai mult. în continuare, îşi ceru scuze pentru dezastrul cu Haldeman, ca până la urmă să reiasă limpede ce se întâmplase în seara aceea ploioasă. Sloan înţelesese greşit întrebarea lui Woodward, crezând că reporterul voia să ştie dacă Sloan l-ar fi numit pe Haldeman în faţa Marelui Juriu Federal în caz că ar fi fost întrebat. De data aceasta Sloan îi lămuri şi mai bine asupra legăturii lui Haldeman cu fondul şi cu CRP.

— Bob a condus Comitetul prin Magruder până la venirea lui Mitchcll şi a secretarului Stans, în prima jumătate a anului 1972. Jeb a autorizai primele plăţi către Liddy: Cred că Liddy încă mai lucra pe atunci la Casa Albă, e vorba de vara anului 1971. De fapt, Haldeman a fost în spatele

1 Instalatorii Casei Albe, sau pur şi simplu Instalatorii, era numele dat de regulă unităln speciale de investigaţii de la Casa Albă în timpul administraţiei Nixon, unitate al cărei scop era să stopeze scurgerea de informaţii către mass-media, de unde şi numele de „instalatori” imnror celor patru care au obţinut plăţi mari din fond: Kalmbach, 1 Iddj Magruder şi Porter.

Haldeman a fost izolat de fond. Magruder, Kalmbach, Stana şi i hi U Mitchell acţionau eficient în numele lui, explică Sloan. Haldeman nu I ordonase niciodată personal lui Sloan să efectueze vreo plată, Dai cheltuirea banilor era domeniul şefului de personal al Casei Albe.

— Maury [Stans] se plângea adesea că se plătea prea mult [din fond], spuse Sloan.

Woodward ceru mai multe amănunte despre structura secţiei lui I laldeman. Chapin era secretarul pentru audienţe la preşedinte; Strachan adjunct pe probleme politice; Larry Higby – director de departament şi administrator general, iar Alexander Butterfield superviza „securitatea internă şi fluxul de documente către preşedinte”. în aceeaşi seară, când îşi dactilografíe însemnările, Woodward sublinie cuvintele „securitate internă”. Aceasta era denumirea secţiei din Ministerul de Justiţie care se ocupa de interceptări la nivel de stat, condusă anterior de Robert Mardian.

În timp ce Woodward îşi dactilografía însemnările, Bernstein luă un osar gros de şapte centimetri, pe care scria „De verificat”. Cu câteva zile mai înainte, Lawrence Meyer, reporter al redacţiei pe oraş care se ocupa de tribunalul federal, obţinuse un exemplar confidenţial al unui acord legal de rutină între avocaţi şi procurori, pentru cele şapte persoane inculpate în cazul Watergate – al căror proces urma să înceapă la 8 ianuarie. Bernstein citi cele douăsprezece pagini de „stipulări”. Acestea cnumerau evidenţe ale convorbirilor telefonice, deplasărilor şi conturilor bancare asupra cărora acuzarea şi apărarea conveniseră că erau conforme cu realitatea. Cea mai mare parte a informaţiilor erau deja cunoscute reporterilor. Cu toate acestea, două aspecte îi puseră pe gânduri. Existau dovezi că Gordon Liddy şi Howard Hunt se deplasaseră împreună la I 01 Angeles folosind nume false, la 4 septembrie 1971, 7 ianuarie 1972 şi ll 17 februarie 1972. Aceste date includeau perioada în care amândoi lucraseră la Casa Albă, deci cu câteva luni înainte de spargerea de ll Watergate. De asemenea, reporterii găsiră şi o notiţă conform căreia un telefon fusese instalat „pe 16 august 1971 în camera 16 din Clădiri H de Birouri Administrative de la intersecţia Străzii 17 cu Penniylvanla Avenue, NW, Washington D. C., apoi… deconectat pc 15 marţii 197!”

Telefonul fusese înregistrat pe numele şi adresa unei anume Kathleen Chenow din Alexandria, Virginia.

În cartea de telefon nu figura nimeni cu numele de Kathleen Chenow. dar, folosind o carte de telefon alternativă, Bernstein descoperi un fosl coleg care îi spuse că domnişoara Chenow se mutase în Milwaukec Acolo o găsi şi Bernstein. în câteva minute, reporterul o identifică drepi secretara „Instalatorilor”. Femeia nu ezită să vorbească. Bernstein, care aproape că uitase de când nu mai întâlnise o sursă dispusă să vorbească, nici nu ştia de unde să înceapă. în cele din urmă, o întrebă cine erau Instalatorii şi ce reprezentau ei. Răspunsul ei era cât se poate de clar: Instalatorii erau: Howard Hunt, Gordon Liddy, David Young şi Egid (Bud) Krogh. Toţi aceştia investigau „scurgerile” de informaţii către mass-media, pe care apoi i le raportau lui John Ehrlichman. Biroul lor se găsea în subsolul Clădirii de Birouri, vizavi de Casa Albă. Oficial, ea fusese secretara lui David Young; acesta fusese detaşat în echipa Im Ehrlichman din cadrul departamentului condus de doctorul Henry Kissinger. Young redactase rapoarte periodice către Ehrlichman privind desfăşurarea investigaţiilor Instalatorilor. Krogh era unul dintre prim-ad-juncţii lui Ehrlichman.

— Iniţial, Administraţia a vrut să ştie cât de aproape era versiunea Documentelor Pentagonului apărută în New York Times de documentele propriu-zise, explică ea. Apoi au încercat să determine cum ajunseseră Documentele Pentagonului la ziar. Aşa a început totul, toată treaba asta cu cercetarea scurgerilor de informaţii. Un timp au studiat scurgerile de la Departamentul de Stat. Au verificat telegramele dintre ambasade, au pus lucrurile cap la cap, străduindu-se să descopere prin ce mâini treceau aceste telegrame. Cea mai mare parte a muncii domnului Hunt văzută de mine erau telegrame ale Departamentului de Stat pe care el le studiase şi care aveau legătură cu Documentele Pentagonului.

Bernstein o întrebă dacă îşi amintea care anume scurgeri de informaţii fuseseră investigate.

— Documentele Pentagonului, bineînţeles. Apoi a fost o vreme când Jack Anderson scria articole despre Administraţie, prin decembrie. Le-au verificat şi pe acestea, tot pentru scurgeri de informaţii. în aceeaşi perioadă a venit acolo în subsol şi domnul Mardian de la Ministerul de Justiţie.

A mai existat o ocazie când domnul Mardian a avut o întâlnire importantă în biroul domnului Krogh, cu Liddy, Hunt şi trei sau patru i‘1 persoane pe care nu le cunoşteam, adăugă Chenow. Iar David | 1 uung] obişnuia să discute cu John Mitchell… nu am idee despre ce ni nu tiu cât de des.

Bernstein întrebă despre telefonul care figura la „stipulări”.

— Era telefonul domnului Hunt. A fost instalat pentru mine, ea şi pot prelua mesaje de la şi pentru el. Domnul Barker suna întotdeauna la ai el număr, este aproape singurul care a telefonat acolo. Telefona cam o dai a pe săptămână, uneori de două sau trei ori. Hunt şi Bernard Barkei „vorbeau întotdeauna foarte amical la telefon: de regulă, domnul 11unt întreba „Cum o mai duci? Ce isprăvi ai mai făcut?”… Uneori, când vorbea cu domnul Barker, vorbea în spaniolă; se pare că dintr-un motiv sau altul, îi plăcea să vorbească în spaniolă… Nu, eu nu vorbesc spaniola… îmi amintesc că Hunt îi suna pe Barker şi soţia lui fa lui Barker] – pe nimeni altcineva. Uneori domnul Liddy folosea şi el telefonul ca să discute cu

I cineva cu care domnul Hunt luase legătura. Presupun că era vorba de f Barker. Cele mai multe telefoane au fost din august până în noiembrie, Telefonul a fost deconectat pe 15 martie, moment în care nu mai fusese folosit de un car de vreme.

Bernstein o întrebă un lucru cât se poate de logic. De ce un telefon din complexul Casei Albe, care dispunea de cel mai sofisticat sistem de [comunicaţii din lume, fusese înregistrat pe numele şi adresa cuiva din

Alexandria?

— Bună întrebare, răspunse ea. Se pare că l-au pus pe numele meu fiindcă voiau ca nimeni să nu facă legătura cu Casa Albă, dintr-un mol i v

I pe care nu-1 cunosc.

Facturile telefonice îi fuseseră trimise acasă secretarei, care le expediase unui alt adjunct al lui Ehrichman, John Campbell, „ca sa fie achitate de Casa Albă. După toate aparenţele, era un aranjament făcui de Hunt, Young şi Liddy. Ei discutaseră cu Campbell, care în continuare i a [ocupat de plăţi.”

Chenow ieşise din serviciul Casei Albe la 30 martie 1972, iai la vremea arestărilor din complexul Watergate, făcea o călătorie pun Europa. După două săptămâni, asistentul lui John Dean, Frcd Fielding 0 găsise în Birmingham, Anglia.

— A venit cu avionul în Europa, ca să mă ia de acolo, povesti femi la Mi-a spus că cei de la Casa Albă discutau cu FBI şi că atai (asa Albi Cit şi FBI-ul urmau să declanşeze o anchetă. Din câte se părea, I HI ul II

I ceruse lui Dean să dea de mine. Fielding m-a rugat să mă înapoiez în ţară şi mi-a spus că nu trebuia decât să-mi amintesc în ce consta munca mea, că mi se vor pune întrebări despre telefon şi că trebuia să înceri să-mi amintesc… în timpul zborului spre casă, Fielding mi-a dat un exemplar din revista Time şi a încercat să mă pună la curent cu cele petrecute în ţară. M-a întrebat: „Cunoşti pe cineva menţionat în articole” [despre spargerea de la Watergate]? Şi eu i-am răspuns: „Desigur, pe domnul Hunt.”

A doua zi după înapoierea în ţară, prima săptămână a lunii iulie, femeia se prezentase în biroul lui John Dean, la ora 8.45. Fielding şi David Younj’. erau şi ei acolo.

— Dean mi-a spus că voi fi interogată de FBI la ora 9, că voi fi întrebata care fusese rolul meu, dacă ştiam de tentativa de amplasare de microfoane şi m-a îndemnat să răspund cât puteam de direct.

Interviul durase vreo patruzeci de minute, timp în care Dean, Fielding şi Young asistaseră în tăcere.

— Domnul Dean nu mi-a pus nici o întrebare şi nici nu şi-a notat nimic. Mai târziu, discutase puţin cu Young. „Mi s-a părut cumva surprins că se întâmplase aşa ceva [tentativa de interceptare]. Ştia că telefonul era în clădire. Cred că după ce a ieşit totul la iveală, a înţeles.” în aceeaşi săptămână, Chenow se întâlnise cu procurorii care anchetau cazul Watergate şi depusese mărturie în faţa Marelui Juriu Federal. „Silbert nu m-a întrebat niciodată despre Ehrlichman”, spuse ea, „numai despre Colson, Hunt, Liddy şi Young”. Conversaţia lui Bernstein cu Chenow dură peste o oră şi jumătate.

A doua zi de dimineaţă, ziua comemorării bombardamentului de la Pearl Harbor, Woodward îl sună pe Jack Harrington, funcţionar superior al Companiei telefonice Chesapeake & Potomac, care se ocupa de serviciile de comunicaţii pentru Casa Albă. Acesta confirmă că biroul lui Ehrlichman comandase telefonul şi aranjase acel mod de facturare neobişnuit – singurul de acest fel întâlnit în douăzeci şi cinci de ani.

Între timp, reporterii aflaseră de la surse din interiorul Casei Albe că John Campbell fusese directorul administrativ al lui Ehrlichman. Nici vorbă ca telefonul să fi fost instalat fără acordul lui Ehrlichman, declarau sursele.

Către sfârşitul după-amiezii, Bernstein terminase un articol de două mii de cuvinte despre postul telefonic secret, despre relatarea lui Chenow referitoare la Instalatori şi despre discuţia ei cu John Dean. Gerald Warren, iljunctul secretarului de presă, îi spuse lui Woodward că nu va exista nil I comentariu din partea Casei Albe, pentru a nu afecta procesul cari i iropia. „Nefăcând nici un comentariu”, scria Bernstein, „Casa Alba la 1 iră răspuns întrebări ca motivul pentru care îndatoririle oficiale ale Iul lunt necesitau un telefon înregistrat pe alt nume şi motivul pentru l an iroul lui Ehrlichman aprobase aranjamentele pentru obţinerea unui astfel post telefonic.”

Spre necazul lui, Bernstein era singurul entuziasmat de articol. Pentru ima oară, cineva declarase deschis că Instalatorii existau, că secţia Iul vhrlichman era implicată în activităţile lor şi că Hunt şi alţi asistenţi rezidenţiali investigaseră „scurgerile” de informaţii către mass-media.

Rosenfeld nu manifestă prea mult interes pentru articol, lăsându-l în cama lui Sussman. Sussman şi Woodward nu se arătară nici ei prea icântaţi, considerând că articolul „nu dovedea nimic”. Bradlee reacţiona, tai presus de orice, printr-un sentiment de uşurare: în pofida punctelor tle slabe, era primul articol tare publicat de Washington Post pe tema/atergate, după relatarea despre Haldeman. Bradlee înclina să-1 noteze cu îinus B1, oferindu-i însă nişte puncte din oficiu pentru faptul că sursa iniţială era nominalizată. Casa Albă putea să-i conteste semnificaţiile, însă nu şi faptele. Bradlee voia ca articolul să apară pe prima pagină – fie şi pentru a demonstra că, la cinci săptămâni după înfrângerea lui McGovern, Post încă mai investiga afacerea Watergate.

În seara aceea, Bernstein şi Woodward plecară la Los Angeles cu un Boeing 747, în speranţa că, dacă aveau noroc, Donald Segretti avea să se arate mai cooperant decât fusese cu ocazia ultimei deplasări a lui Bernstein. Aveau în bagaj copii după documentele de călătorie ale lui Hunt şi Liddy, iar Woodward vorbise la telefon cu o secretară de la firma de avocatură a lui Herbert Kalmbach, care se arătase mai binevoitoare

La plecare, Bernstein se angaja într-un joc de poker cu miză mare iu sala de aşteptare a aeroportului. Avea un avans de vreo treizeci de dolari când Woodward veni până la el, rugându-1 să-1 însoţească, fapt care stârni instinctul de conservare al lui Bernstein. Uneori, Bernstein se neliniştea (I partenerul lui nu cunoştea strada îndeajuns de bine ca să se ţină departe dc necazuri. (Dimpotrivă, Woodward se îngrijora adeseori că Bernstein < simţea prea bine în companii dubioase.) Dar Woodward ţinu piepl coloi care mizaseră pe sume mari, tară să câştige, dar şi fără sa piurdfl

Submediocru, conform sistemul de evaluare american.

Bernstein câştigă treizeci şi cinci de dolari la o deschidere de ci im dolari. Bernstein nu ştia că Woodward îşi petrecuse multe weekenduri In Las Vegas cât timp fusese în armată, la baza navală de la San Diego. In seara aceea, se cazară la o casă de oaspeţi din Marina del Rey, cu noul dolari pe noapte: toate hotelurile din animatul sat portuar unde locuia Donald Segretti erau ticsite. Iar Segretti nu era acasă.

A doua zi, se duseră la Hotelul Beverly Wilshire – un colos di marmură şi catifea vişinie din Beverly Hills, unde trăseseră Hunt şi Lidd) în septembrie 1971. Reporterii discutară cu şeful pazei hotelului, un bărbat vârstnic, fost căpitan de poliţie, care nu ştia unde erau păstrate evidenţele convorbirilor telefonice făcute cu hotelul. Contabilul-şef al hotelului, care părea să-şi fi primit CPA1 de la Central Casting2 din celălalt capăt al Bulevardului Santa Monica3, nu se dovedi nici el de prea mare ajutor. în biroul său plin de hârtii, înconjurat de teancuri de facturi şi declaraţii financiare, contabilul-şef îi informă categoric pe reporteri ca îşi dăduse cuvântul în faţa FBI să nu discute niciodată despre şederea lui Hunt şi Liddy la hotel. Pe coridor, Bernstein o întrebă pe secretara contabilului dacă ar vrea să bea ceva la bar, atunci sau mai târziu.

— Glumeşti, replică ea, îndepărtându-se cu paşi rari. Bernstein o asigură că nu glumea deloc.

— Ar fi mai bine dacă ai face-o, replică ea.

Mai târziu, Woodward îl găsi la telefon pe unul dintre presupuşii oameni de legătură ai lui Segretti şi-i propuse să-i facă o vizită.

— Dacă vii aici, te împuşc, răspunse omul.

Woodward porni cu maşina spre sud, spre firma de avocatură a lui Kalmbach din Newport Beach. Avocatul personal al Preşedintelui nu era în oraş. Secretara cu care Woodward vorbise la telefon îi oferi o ceaşcă de cafea şi-i spuse părerea ei:

— Domnul Kalmbach este unul dintre cei mai distinşi oameni pe care îi cunosc. Este cinstit şi când se va termina toată povestea, vei înţelege acesi lucru.

Refuză să spună mai mult de atât.

Acasă la Kalmbach, veni să deschidă o femeie. Când Woodward o rugă să-i acorde un minut, ea răspunse: „Categoric nu.” îl conduse pe Woodward până la poarta din curte şi o trânti după el.

1 Licenţa de profesare (n.tr.)

2 Agenţia generală de distribuţii (n.tr.)

3 Aluzie la distribuirea actorilor în filme în Studiourile Hollywood (n.tr.) <

Reporterii serviră prânzul în compania lui Larry Young, I’onIuI pi li li li ni lui Segretti, care se dovedise atât de util în octombrie: acesta IUI Itil nimic în plus. După patru zile, îl găsiră în sfârşit la telefon pc Scgicltl pare acceptă să-i întâlnească într-un restaurant Howard Johnson’s Vot biră cam o oră, după ce comandaseră milkshake şi banana split. Segretti nu se lăsă convins cu nici un chip să iasă din anonimat în viitorul mi…uit sau mai puţin apropiat.

Reporterii se înapoiară la Washington în seara de 11 decembrie. A doua ti la prânz, în cadrul întâlnirii cu presa de la Casa Albă, Ron Zieglei insistă din nou asupra subiectului Howard Hunt şi telefonul lui secret, precum şi asupra Instalatorilor, recunoscând public pentru prima oaia ea Instalatorii se ocupaseră cu investigarea scurgerilor de informaţii către mass-media. Totuşi, declaraţia lui nega implicit că Howard Hunt sau (iordon Liddy s-ar fi numărat printre Instalatori.

— Din câte ştiu eu, spuse Ziegler, Liddy nu a fost niciodată desemnat să facă parte din echipă. Hunt? Nu cred, nu.

Nici Bernstein, nici Woodward nu participară la briefingul lui Zieglei ‘ Convinşi că aveau şanse să afle mai multe lucruri în alte părţi şi preocupat i de faptul că prezenţa lor ar fi făcut ca răspunsurile lui Ziegler să aibă 0 i adresă anume, de regulă evitau să-şi facă apariţia în sala de presă a (asei