Bob Woodward

Acesta fusese principiul muncii la Post de când Ben Bradlee preluase conducerea, în anul 1965, mai întâi ca director administrativ, apoi, în 1967, ca director executiv. Bradlee fusese recrutat în ideea că New York Times nu trebuia neapărat să fie primul ziar american.

Această optică suferise un şoc în 1971, când Times publicase Documentele Pentagonului. Deşi Post era a doua organizaţie de presă care obţinuse o copie a studiului secret despre războiul din Vietnam, Bradlee a spus că „era sânge pe fiecare cuvânt” din articolele iniţiale publicate de Times. Bradlee era capabil să-şi exprime opiniile cu o singură privire dezgustată aruncată unui reporter sau redactor indolent.

De la înapoierea sa de la Miami, Bernstein devenise obsedat de cei 89000 de dolari în cecuri mexicane, trecuţi prin contul bancar al lui Barker. De ce Mexic? Din spusele anchetatorului GAO, Maurice Stans declarase că banii veniseră iniţial din Texas. Dar nimeni de la GAO nu reuşise să înţeleagă de ce suma de 89000 de dolari, reprezentând contribuţii pentru campania electorală, trebuise să treacă prin Mexic.

1 Referire la un câmp petrolier aflat pe domeniul public, în statul Wyoming, numit astfel datorită asemănării cu un ceainic (n.tr.)

La jumătatea lunii august, Bernstein începu să-i sune pe toţii ttngnjnţi Comitetului texan pentru Realegerea Preşedintelui. O secretară ii spuse i.1 FBI-ul fusese acolo ca să-1 chestioneze pe Emmett Moore, trezorierul comitetului.

— M-au întrebat cum au fost trimişi banii în Mexic, declară Moore, Spuneau că au existat astfel de afirmaţii, cum că banii au fost trimişi către şi dinspre Mexic.

Moore încercă imediat să-i dea a înţelege lui Bernstein că agenţii FBI nu se interesaseră de acţiunile lui, ci de cele ale preşedintelui comitetului din Texas, Robert H. Allen, totodată preşedinte al Gulf Resources and Chemical Co., din Houston. Agenţii se arătaseră deosebit de interesaţi tic relaţia lui Allen cu un avocat din Mexico City, Manuel Ogarrio Daguerre, reprezentantul Gulf Resources în Mexic.

Filiera mexicană. Care erau dedesubturile ei?

Moore, care i-a mărturisit că vizita FBI-ului îl tulburase în aceeaşi măsură ca şi telefonul lui Bernstein, nu ştia motivele pentru care banii fuseseră trecuţi dincolo de graniţă.

Bernstein începu să-i lase mesaje lui Robert Allen, acasă şi la birou. Nu primi nici un răspuns. în cele din urmă, în dimineaţa în care Maurice Stans îl convocase pe anchetatorul GAO la Miami, Bernstein se trezi la ora 6 – 5 în Texas – şi-i telefona lui Allen la locuinţa lui din Houston. Pe un ton somnoros, acesta refuză să discute problema, „înainte de audierea în faţa Marelui Juriu Federal”.

Făcând apel la cunoştinţele sale elementare de spaniolă, Bernstein îşi intensifică cercetările la telefon, încercând să dea de urma lui Ogarrio şi să obţină orice fel de informaţii despre avocatul mexican care continua să rămână de negăsit. Treptat, eforturile lui deveniră ţinta unor ironii amicale la birou. Bernstein nu era capabil să construiască în limba spaniolă decât propoziţii izolate, la timpul prezent, parcă luate din cărţile de citire. Ken Ringle, reporter în redacţia pentru statul Virginia, care-şi avea biroul lângă cel al lui Bernstein, striga: „Bernstein vorbeşte iarăşi în spaniolă”, iar reporterii şi redactorii se adunau imediat pentru comentariile de rigoare. Lista apelurilor lui telefonice cuprindea bancheri, rude ale lui Ogarrio, foşti colegi din barou, clienţi, comisionari de bancă mexicani, poliţişti, facultăţi de drept. Nada. Gluma cel mai frecvent vehiculată prin redacţie era că lui Bernstein i se relatase întreaga afacere Watergale, numai că nu înţelesese ce i se spusese.

În mod deloc surprinzător, filiera mexicană a campaniei electorale a lui Nixon nu era menţionată nicăieri în limba engleză.

Pe 24 august, Bernstein îl sună pe Dardis la Miami. Anchetatorul principal îi spuse că avea informaţii importante despre cecurile mexicane, nişte date bizare, despre care nu voia să discute la telefon. Dardis îl asigură pe Bernstein că nu va regreta dacă va lua din nou avionul spre Miami. Vineri, 25 august, Bernstein luă prima cursă care pleca din Washington către Miami şi-şi petrecu din nou cea mai mare parte a zilei cu Ruby. Furios la culme, plecă din nou în căutarea atelierului foto de unde se părea că spărgătorii cumpăraseră filmul.

Pe autostradă îi atrase atenţia o pancartă. Ea înfăţişa un bărbat blond, la vreo treizeci de ani, semănând cu un top-model dintr-o reclamă la ţigări. „Votaţi pentru Neil Sonnett, procuror statal, districtul Dade”, suna lozinca de pe pancartă. Furia lui Bernstein faţă de anchetatorul-şef nu mai cunoştea margini.

Cu câteva săptămâni în urmă, Dardis îi telefonase, solicitându-i o favoare. „E vorba despre cazul la care lucrăm noi, nu despre Watergate”, îi spusese el lui Bernstein. „Probabil că ai ceva prieteni pe la Pentagon sau prin armată. Dacă ai putea ruga pe cineva să caute prin dosare…” După care ceruse orice fel de informaţii compromiţătoare – arestări, boli mintale, posibilă homosexualitate – din dosarul unui anume Neil Sonnett.

Un colonel de la Pentagon acceptase să-i dea lui Bernstein informaţii din dosarul militar al lui Sonnett, iar Bernstein îl sunase pe Dardis ca să i le comunice, chiar înainte de Convenţia republicanilor. Din fericire, Dardis îi spusese că nu mai avea nevoie de informaţiile respective.

Bernstein îi telefona lui Dardis a doua zi de dimineaţă, 26 august, înainte de ora 6. Ştia că programul de campanie al lui Gerstein începea la 7.30. Dardis ridică receptorul după primul apel.

— La naiba, Cari, hai să ne vedem mai târziu, trebuie s-o întind. Mai ai răbdare câteva ore.

Bernstein îi pomeni despre frumoasele afişe cu Neil Sonnett care împânzeau oraşul.

— Presupun că n-ar fi trebuit să te rog să-mi procuri informaţii, zise Dardis spăşit.

Bernstein îl întrebă ce aflase despre cecurile mexicane.

— E vorba despre spălare de bani, începu Dardis. Se creează un lanţ care face ca sursa să fie imposibil de depistat. E practica obişnuită a Mafiei. La fel procedează şi Nixon, sau cel puţin aşa spune avocatul lui Robert Allen. Tipul zice că Stans a organizat totul. A fost ideea Iul 1 li I ar fi făcut asta şi în alte locuri şi că Stans nu voia cu nici un chip sfl se afle de unde provin banii.

Dardis spuse că aflase întreaga poveste de la Richard 1 layncs, un avo cat din Texas care-1 reprezenta pe Allen. Iată cum îi descrisese I laynes Iul Dardis operaţiunea mexicană de spălare a banilor: „Cu puţin înainte de 7 aprilie, data de intrare în vigoare a noii legi pi I vind finanţarea campaniei electorale şi totodată ultima zi în care con tribuţiile anonime puteau fi acceptate în mod legal, Stans pornise într-un tur final de colectare de fonduri în sud-vestul Statelor Unite. Daca democraţii ezitau să contribuie la campania unui candidat la Preşedinţie al republicanilor, Stans le dădea asigurări că li se garanta anonimitate absolută, la nevoie prin trecerea contribuţiilor băneşti respective printr-un intermediar ale cărui evidenţe bancare nu puteau fi citate în instanţă de anchetatorii americani. Această protecţie permitea CRP să primească donaţii şi din partea corporaţiilor, cărora Legea campaniei electorale le interzicea să contribuie la finanţarea candidaţilor politici; din partea directorilor de firme şi liderilor sindicali care aveau probleme cu organismele care controlau aplicarea legii; din partea unor grupuri cu interese speciale şi surse clandestine de venituri cum ar fi marile cazinouri din Las Vegas şi sindicatele controlate de bande mafiote. Pentru a garanta anonimitatea, „darurile”, fie ele cecuri, bonuri de valoare sau acţiuni, urmau să fie trecute peste graniţă în Mexic, transformate în bani gheaţă în Mexico City, prin depunere într-un cont bancar deschis de un cetăţean mexican fără legături cunoscute cu campania Nixon, şi abia apoi transferate la Washington. Singurele evidenţe urmau a fi ţinute la Washington, păzite cu străşnicie de Stans şi păstrate doar pentru a nu uita de donatorul respectiv atunci când acesta va avea nevoie.”

De la Houston, Haynes îi confirmă lui Bernstein operaţiunea. Obişnuit cu viaţa politică agitată a Texasului şi cu intrigile de corporaţie, Haynes vorbea în stilul dezinvolt şi fanfaron care-i adusese porecla de „Calul de curse” în toate tribunalele, de la Dallas la Austin.

— Ce dracu’, Stans desfăşoară operaţiunea asta cu Nixon de ani de zile, declară el. Nu-i nimic rău în asta. Aşa îţi dai obolul.

Din spusele lui Haynes, Robert Allen, şeful campaniei electorale a lui Nixon în Texas, era un simplu intermediar pentru fondurile trecute peste graniţă în Mexic, inclusiv cei 89000 de dolari care intraseră în contul lui Barker. Ogarrio era cel care schimba banii, convertind cecurile şi bonurile de valoare primite de la Alien în dolari americani, bani gheaţă şi poliţe în dolari scoase din contul lui la Banco Internacional.

Haynes estima că în ultimele săptămâni de campanie dinainte de 7 aprilie prin Mexic trecuseră 750000 de dolari strânşi de Stans şi de cei doi colectori principali ai săi din Texas.

— Maury a trecut peste obstacole ca un tăvălug, povesti Haynes, riscând pur şi simplu totul pe o carte. Le spunea democraţilor, tipii ăia cu bani care în viaţa lor nu mizaseră pe un republican: „Ştiţi bine că în Est îl avem pe nebunul de Ruckelshaus1, care o să vă închidă fabricile cât aţi zice peşte, încă înainte să apuce să scoată fum pe coş. E un tip greu de controlat şi la Washington sunt mulţi ca el. Trebuie să ai cui să te adresezi ca să mai scuteşti din birocraţie când ai de a face cu un individ ca ăsta, care acţionează după bunul lui plac. Să nu mă înţelegeţi greşit; nu promitem nimic, tot ce putem face este să vă asigurăm că la noi aveţi uşa deschisă…”

Dar, spunea Haynes, mesajul era cât se poate de limpede.

— Maury e un tip de comitet, niciodată nu i-ar fi ameninţat cu adevărat pe oamenii ăia. îi lua cu binişorul, îi asigura că nu exista nici un risc ca democraţii sau companiile concurente să afle despre contribuţii, urma banilor avea să se piardă în Mexic, iar dacă dacă vreunul din ei se plângea că-i falit, Maury îl convingea să contribuie cu acţiuni ale companiei sau de alt fel. Vorbea de 10%, spunând că merita să cedezi 10% din venitul unui mare om de afaceri ca să-1 menţii pe Richard Nixon la Washington şi să poţi păstra legătura cu el.

Asta se întâmpla sâmbătă, 26 august, la trei zile după ce Preşedintele fusese nominalizat din nou. La Washington, Woodward tocmai primise raportul GAO, în sfârşit dat publicităţii pentru ziarele de duminică. Raportul enumera unsprezece „aparente şi posibile încălcări” ale noii legi şi cerea ca Ministerul de Justiţie să preia cazul pentru a pune făptaşii sub acuzare. Totodată, raportul menţiona că Stans păstra la birou un fond secret şi ilegal de bani gheaţă în valoare de cel puţin 350000 de dolari. La un moment dat, fondul indusese şi banii proveniţi din încasarea cecului de 25000 de dolari al lui Dahlberg, precum şi a celor patru cecuri mexicane însumând 89000 de dolari.

Woodward scrise prima parte a articolului referitor la raportul GAO. De la Miami, Bernstein îi dictă o relatare privind operaţiunea de spălare a banilor în Mexic şi declaraţia lui Haynes, care estima că nu 89000, ci 750000 de dolari fuseseră astfel „albiţi” dincolo de graniţă.

‘ William D. Ruckelshaus, la vremea aceea şeful Agenţiei de Protecţie a Mediului.

După câteva discuţii telefonice, Bernstein şi Woodwanl d (i ini rfl … se refere la cealaltă tactică de colectare de fonduri practicată de Stăm li descrisă de Haynes. Amândoi erau circumspecţi în privinţa limbajului Utl lizat de avocat. Lăsară deoparte relatarea lui Haynes despic „tumcul dl scuturat fructe din copaci”, cum se exprimase el, pentru unele venin ărl suplimentare. Anchetatorul GAO îi confirmă lui Woodward că operaţiu nea de spălare a banilor în Mexic era reală.

Trei zile mai târziu, marţi, 29 august, Preşedintele programă o eon ferinţă de presă la vila lui de pe ţărmul oceanului, în San Clemente, California. în acea dimineaţă însorită, reporterii aşteptară sub palmierii şi eucalipţii uriaşi.

— în ce priveşte problema fondurilor de campanie, spuse Preşedintele, avem de-a face cu o nouă lege, în care se pare că au apărut şi continuă să apară contravenţii de ordin tehnic de ambele părţi.

— Care sunt contravenţiile democraţilor? întrebă un reporter.

— Probabil că vor ieşi la iveală în urma bilanţului acestei săptămâni. Voi lăsa pe seama politicienilor să discute această chestiune, dar înţeleg că au existat [contravenţii] de ambele părţi, remarcă impasibil Nixon. Stans, continuă el, este un om onest şi foarte meticulos. De fapt, Stans investighează problema, adăugă Preşedintele, foarte, foarte temeinic, întrucât nu vrem să existe nici un fel de dovezi care să indice că nu ne-am fi conformat legii.

Preşedintele respinse sugestia de a fi numit un anumit procuror pentru acest caz, independent de Ministerul de Justiţie, şi dezvălui faptul că John W. Dean al III-lea, consilierul său, desfâşurase o anchetă referitoare la afacerea Watergate: „Pot afirma categoric că ancheta lui a dus la concluzia că nimeni din personalul Casei Albe, niciunul din angajaţii actuali ai acestei administraţii nu a fost implicat în acest incident bizar. Ceea ce deranjează cel mai mult în astfel de cazuri nu este în primul rând că ele se petrec, întrucât în campaniile electorale oamenii prea zeloşi pot face lucruri greşite. Ceea ce deranjează cel mai mult este încercarea de a ascunde aceste lucruri.”1

1 John Osborne, mult respectatul observator al campaniei lui Nixon din partea ziarului New Republic, scria o săptămână mai târziu: „Ceea ce-mi voi aminti întotdeauna în legătură cu prima „conferinţă de presă politică” din 1972 a domnului Nixon este modul în care a folosit fondurile şi tentativa de amplasare de microfoane, precum şi inabilitatea noastră de a ne comporta cu el aşa cum merita un candidat vulnerabil. A fost o lecţie de ce înseamnă fascinaţia puterii atunci când eşti preşedinte.”

La Washington, Woodward scrise un articol bazat pe transcrierea conferinţei de presă şi enumera câteva dintre persoanele cercetate, care, după cum avusese grijă să sublinieze Preşedintele, nu erau „angajaţi actuali” ai administraţiei: Hunt, Liddy, Stans, Sloan şi Mitchell.

Bernstein se găsea încă în Florida, unde încerca să dea de urma celor patru bărbaţi din Miami. în acea dimineaţă vorbise cu Enrique Valledor, preşedintele Asociaţiei Agenţilor Imobiliari din Florida, fostul şef al lui Barker. Barker se temea să nu-şi piardă autorizaţia de agent imobiliar şi venise să-şi vadă şeful după ce fusese eliberat pe cauţiune. Valledor îi relată o parte din discuţia lor:

— I-am zis: „Cum rămâne cu procesul tău, în care democraţii cer daune de un milion de dolari? Asta nu te îngrijorează?”

— Nu. Mi s-au angajat avocaţi, i-a răspuns Barker.

— Cine i-a angajat?

— Asta nu pot să-ţi spun.

Bernstein incluse această relatare în articolul referitor la conferinţa de presă a Preşedintelui. Era prima aluzie publică la plăţile în bani gheaţă făcute direct conspiratorilor.

Din 17 iunie, CRP începu să semene cu un sanctuar, la fel de impenetrabil ca şi birocraţia unei securităţi naţionale supersecrete. Vizitatorii erau întâmpinaţi de un paznic în uniformă, verificaţi de personalul responsabil cu presa sau cu securitatea, însoţiţi acolo unde aveau treabă, apoi conduşi până la ieşire. Lista Comitetului cu numerele de telefon ale oficialilor implicaţi în campanie – o foaie cu peste o sută de nume – era considerată document clasificat. Un documentarist al ziarului Washington Post, care primise un exemplar al listei de la un prieten din Comitet, fusese avertizat: „Cred că-ţi dai seama că, dacă se află, îmi pierd slujba.”

Directorii diferitelor compartimente ale Comitetului, al doilea eşalon, în general necunoscut presei şi publicului, ieşeau în evidenţă pe listă, deoarece numele secretarelor particulare figurau sub numele lor. Cum numerele de etaje erau trecute în dreptul numelor şi interioarelor personalului din Comitet, se putea estima în linii mari cine lângă cine lucra. Iar prin transcrierea interioarelor telefonice şi listarea lor consecutivă, se putea preciza şi cine pentru cine lucra.

Studierea listei cu numere de telefon deveni o îndeletnicire nu cu mult diferită de ghicitul în cafea. Toate personaj ele-cheie refuzau să vorbească atunci când erau contactate telefonic. Pe la mijlocul lunii august, ghicind numele după listă, Bernstein şi Woodward începură să-i viziteze pe membrii CRP acasă, în cursul serilor. Ora de predare a materialelor pentru prima ediţie era 19.45 PM şi, imediat după aceea, în liceanHcnrfl 11 i doi reporteri porneau la drum, uneori separat, alteori împreună, Iu muşina Karmann Ghia 1970 a lui Woodward. Când era singur, Bernstoin foloM H o maşină de serviciu sau bicicleta.

Prima persoană la uşa căreia bătu Bernstein îl imploră să plece „înainte de a fi văzut”. Omul pur şi simplu tremura de frică.

— Te rog, lasă-mă în pace. Ştiu că nu încerci decât să-ţi faci meaeril dar n-ai idee sub ce tensiune suntem noi.

Bernstein încercă să lege o conversaţie, dar i se răspunse:

— Sper că înţelegi că nu vreau să fiu nepoliticos. Te rog, pleacă. Şi închise uşa.

O angajată îi spuse:

— Vreau să te ajut, şi izbucni în lacrimi. Doamne, e îngrozitor, adăuga ea, conducându-1 pe reporter până la uşă.

Vizitele de seară erau făcute la noroc. Totuşi, exista un fir constant pe care-1 urmăreau: era vorba de Sally Harmony, secretara lui Gordon Liddy de la CRP. După toate aparenţele, doamna Harmony nu spusese FBI-ului şi Marelui Juriu Federal tot ce ştia. Bernstein auzise prima oară despre acest lucru la sfârşitul lunii august, de la un reporter al altui ziar. îşi notase pontul pe spatele unui mesaj telefonic, făcându-i loc printre maldărele de hârtii, resturi, cărţi şi ceşti de cafea stătută împrăştiate pe biroul lui. „…A minţit ca să-1 protejeze pe Jeb Magruder… dir. adj. de campanie”, notase el.

Un avocat de la Ministerul de Justiţie îi confirmase că procurorii care anchetau cazul Watergate erau circumspecţi în privinţa depoziţiei doamnei Harmony, dar nu aveau dovezi ca s-o acuze de sperjur. Toţi cei din sediul CRP ştiau că nu era o naivă. Dar fie nu ştiau, fie nu voiau să spună de ce minţise, cu excepţia unor explicaţii vagi cum că ar fi dorit „să-i protejeze pe alţii”. Treptat, din fragmentele de informaţii culese în timpul vizitelor de seară începu să se contureze profilul operaţiunii de amplasare de microfoane. Câţiva angajaţi ai Comitetului vorbiseră despre o distrugere masivă de înregistrări în zilele care urmaseră spargerii de la Watergate, deşi specificaseră că deţineau informaţia de la un intermediat şi nu cunoşteau nici un fel de detalii.

Se părea că unele persoane aflate în poziţii-cheie şi care ar fi putut cunoaşte amănunte legate de operaţiunea de plasare de microfoane, şi în special secretarele, nu fuseseră chestionate de FBI. FBI chestionase tot personalul implicat în campania electorală la sediul Comitetului, nu la domiciliul angajaţilor, unde oamenii s-ar fi simţit mai liberi să vorbească; chestionarea avea loc de fiecare dată în prezenţa unui avocat din partea Carl Bermstein & Bob Woodward.

Comitetului sau a lui Robert C. Mardian, coordonator politic al Comitetului şi fost procuror general adjunct, şef al Departamentului de securitate internă din Ministerul Justiţiei. Câţiva declarară că Mardian şi alţii le spuseseră să nu ofere informaţii agenţilor FBI decât dacă li se punea o întrebare specifică, pe care n-o puteau ocoli – în special în legătură cu finanţele Comitetului.

Informaţiile obţinute de reporteri până în acest moment erau fragmentare, provenind în totalitate de fiecare dată de la persoane care nu voiau să discute pe această temă. Mai mult decât orice altceva, teama lor îi convingea pe Woodward şi Bemstein că miza era cu mult mai mare decât intuiseră la început. într-adevăr, şi ei se simţeau tulburaţi de reacţia oamenilor la vizitele lor.

Totul era să reuşească să pătrundă în casa sau în apartamentul cuiva, înăuntru, se putea purta o conversaţie, se putea apela la conştiinţă, reporterii puteau încerca să stabilească un contact de la om la om. întotdeauna se prezentau imediat ca fiind reporteri la Washington Post, dar abordarea care părea să funcţioneze cel mai bine era mai puţin directă: Un prieten din Comitet ne-a spus că aţi fost tulburat de unele lucruri la care aţi fost martor acolo, că sunteţi o persoană cu care se poate sta de vorbă…, că sunteţi un om corect şi cinstit şi că nu ştiţi ce trebuie să faceţi; înţelegem problema… credeţi în Preşedinte şi nu vreţi să faceţi nimic care ar putea fi interpretat ca lipsă de loialitate.

Uneori, Woodward spunea că este republican, alteori, Bernstein îşi afima antipatia sinceră pentru politica ambelor partide.

Câteodată strategia funcţiona. Oamenii voiau să ştie cine anume din Comitet dăduse reporterilor numele lor. întrebare binevenită, deoarece în acest caz Woodward şi Bernstein puteau invoca necesitatea de a proteja sursele confidenţiale, reînnoind asigurările că bărbatul sau femeia din faţa lor vor fi protejaţi în mod asemănător. Odată intraţi în casă, cei doi nu-şi foloseau niciodată blocnotesurile.

Apoi începeau s-o ia pe ocolite: …FBI-ul a discutat cu dumneavoastră? („Nu înţeleg; nu m-au întrebat niciodată.”) S-a ameliorat situaţia după plecarea lui John Mitchell? (După plecarea lui? Poate şi-a dat demisia, dar vine de trei ori pe săptămână şi le spune lui Fred LaRue şi Bob Mardian ce să facă.”) Informaţii fragmentare: „Jeb [Magruder] e foarte speriat, de parcă mâine ar urma să se prăbuşească lumea peste el.” […] „Mi-a spus cineva că MacGregor voia să scrie un raport şi să dezvăluie tot ce trebuie dat la iveală, dar Casa Albă s-a opus.” […] „Procurorii mă întrebau mereu dacă ştiu ceva despre alte tentative de plasare de microfoane, poate la sediul lui McGovern.” […], JŁxemplarul original, asta-i expresia pe care

0 foloseau mereu. Dacă am auzit cumva că exemplarul original |al < i denţei microfoanelor amplasate] ar merge la Casa Albă?” |… | „I UI voii să ştie dacă am văzut pe cineva folosind tocătorul de hârtii.” […] auzit de la cineva de la Financiar că, dacă ar fi verificate registrele de COfl labilitate, ar fi sfârşitul lumii, aşa că le-au ars.” […] „Sally [Harmony] zicea că Gordon [Liddy] nu va vorbi niciodată, şi nici ea, şi că are Rte morie proastă.” […] „Din câte am auzit, îi spionează pe toţi, îi urmare* pretutindeni, nu-i scapă din ochi o clipă.” […] „Vă rog să nu mă mai căutaţi la telefon… Isuse, şi mai ales nu la serviciu, dar nici aici. Nu se ştie ce sunt în stare să facă. Sunt disperaţi.”

Un incident petrecut la începutul lunii septembrie îi făcu pe reporteri să înţeleagă că aceste temeri nu erau lipsite de temei.

Intraseră în posesia unei copii a ultimului raport de cheltuieli ale Comitetului, care cuprindea numele tuturor salariaţilor. Bernstein descoperi numele unei persoane pe care o cunoştea, aşa că o invită să ia masa împreună. îi propuse vreo şase locuri în care se puteau întâlni fără a fi văzuţi, dar ea insistă să meargă la un fast-food unde mesele erau ocupate de zeci de persoane care lucrau pentru campania lui Nixon. După ce se aşezară, femeia îi explică: „Sunt urmărită. Aici e un loc deschis şi nu pare că aş ascunde ceva. Oamenii se abţin să vorbească la telefon. E îngrozitor.”

Bernstein o îndemnă să-şi păstreze calmul. îşi închipuia că femeia exagerează.

— Ar fi bine să fie aşa, răspunse ea. La Comitet se ştie tot. Se ştie câte persoane vor fi puse sub acuzare peste o săptămână şi anume că vor fi numai şapte. La un moment dat, cineva s-a dus la procurorul districtual, pentru că FBI-ul nu-i pusese întrebările corespunzătoare. în aceeaşi seară, şeful ei a aflat. A existat o singură instituţie în care am crezut întotdeauna: FBI. Atât şi nimic mai mult.

Mi-am făcut datoria de bun cetăţean. M-am adresat şi eu procurorului districtual. Acum însă am devenit fatalistă. Niciodată nu va ieşi la iveală întregul adevăr. Nu vei afla în veci ce s-a întâmplat în realitate. Nu poţi ajunge la adevăr doar din discuţii ale reporterilor cu oamenii de treabă. La Comitet se ştie că ai mers seara pe la casele oamenilor ca să disculi cu ei. Azi a venit în biroul nostru cineva de la secţia de presă şi nea spus: „Vreau să ştiu cine din acest Comitet are vreo legătură cu (ari Bernstein şi Bob Woodward.” FBI nu m-a întrebat nici măcar daca mă aflam la sediul Comitetului în weekendul în care a avut loc spargerea. Am fost acolo aproape tot timpul. Odle nu le-a spus tot ce ştie. A continuat să sustragă dovezi. Nu ştiu dacă le-a distrus sau nu. Le spunea tuturor să iasă din biroul lui, apoi închidea uşa. Pe urmă pleca luând cu el documente. în rest, tot ce ştiu e numai din auzite, încheie femeia. Mi-am făcut datoria, i-am spus tot procurorului districtual… Dar întreaga afacere are o acoperire foarte bună şi nu se va şti niciodată ce s-a întâmplat. Până şi secţia de poliţie a comitatului Prince George ar fi putut face treabă mai bună decât FBI, iar eu am terminat pentru totdeauna cu politica prezidenţială.