Bob Woodward

Woodward îl sună pe Ken Clawson şi-i relată conversaţia lui Bernstein cu bibliotecara. Clawson reveni cu un telefon, spunând că stătuse de vorbă cu doamna Schleicher.

— Nu recunoaşte că ar fi avut o conversaţie [cu Bernstein]. Spune că v-a sfătuit să vă adresaţi biroului de presă.

Din relatarea lui Clawson, Hunt nu primise nici o însărcinare Icgatfl il (senatorul Kennedy.

— Poate făcea cercetări pe cont propriu, spuse Clawson. Ştiţi, este autorul a patruzeci şi cinci de cărţi.

Howard Hunt scria romane de spionaj.

Bernstein îi telefona fostului demnitar al administraţiei Nixon, caic i spuse:

— Casa Albă este pur şi simplu paranoică în ce-1 priveşte pe Kenneth Preşedintele, şeful de personal al Casei Albe, H. R. Haldeman, şi Colson fuseseră „obsedaţi” de ideea obţinerii de informaţii care i-ar li putut compromite candidatura lui Kennedy.

Bernstein şi Woodward scriseră un articol în care relatau că Hunt făcuse cercetări referitoare la Kennedy în timp ce era angajatul Casei Albe. După opinia ziariştilor, era o informaţie importantă, deoarece Hunt nu era un simplu consultant la Casa Albă, ci agent politic.

Harry Rosenfeld se arătă entuziasmat şi-i duse articolul lui Benjamin C. Bradlee, directorul executiv al ziarului Post. Bradlee ieşi din biroul lui cu pereţi de sticlă, aflat în celălalt capăt al redacţiei, şi se aşeză pe un scaun lângă masa de lucru a lui Bernstein. Ţinea în mână o copie a articolului şi clătina din cap. Era primul contact al celor doi reporteri cu Bradlee legat de cazul Watergate. Cândva, Wall Street Journal scrisese despre Bradlee că arăta ca un hoţ de bijuterii dat în urmărire internaţională, în vârstă de cincizeci de ani, Bradlee fusese un prieten apropiat al preşedintelui Kennedy şi era extrem de sensibil la tot ce era legat de familia acestuia.

Bradlee se rezemă de spătarul scaunului şi spuse:

— Nu-i de ajuns. O bibliotecară şi o secretară spun că individul acesta, Hunt, a cerut o carte. Atât şi nimic mai mult.

Woodward îl informă că o sursă de încredere din interiorul Casei Albe declarase explicit că Hunt fusese însărcinat să facă o astfel de investigaţie. O informaţie capitală. Ceilalţi reporteri urmăreau scena.

— Are o funcţie suficient de importantă? întrebă Bradlee. Woodward nu cunoştea prea bine regulile privind dezvăluirea surselor faţă de directorul executiv.

— Vreţi să ştiţi sursa? întrebă el nesigur.

— Spune-mi doar dacă este la nivel de asistent al Preşedintelui, răspunse Bradlee.

Woodward nu se prea pricepea la funcţii. îi spuse lui Bradlee îndatoririle sursei. Bradlee nu se arătă prea impresionat. îşi scoase stiloul şi începu să modifice textul, astfel încât în primul paragraf nu se mai spunea decât că Hunt „a manifestat un interes deosebit” pentru Kennedy şi accidentul de la Chappaquiddick. Apoi elimină paragraful referitor la atitudinea Casei Albe faţă de candidatura lui Kennedy.

Rosenfeld îl întrebă pe Bradlee dacă articolul putea apărea pe prima pagină.

Acesta răspunse că nu.

— Data viitoare să veniţi cu informaţii mai substanţiale, spuse el şi se întoarse în biroul lui.

Între timp, Howard Hunt nu mai fusese văzut din ziua în care vorbise la telefon cu Woodward. O sută cincizeci de agenţi FBI primiseră misiunea să-1 găsească. Pe 7 iulie, în aceeaşi zi în care ziarul Post publica articolul despre Hunt şi Chappaquiddick, Hunt îşi făcu apariţia. Câteva zile mai târziu, Bernstein discută cu un avocat din Washington care-1 cunoştea pe William O. Bittman, avocatul lui Hunt.

Bittman, spuse avocatul, primise 25000 de dolari bani gheaţă, într-un plic cafeniu, ca să preia cazul lui Hunt. Omul era tulburat. Bittman era un membru respectat al baroului, asociat la prestigioasa firmă Hogan şi Hartson, fost procuror la Ministerul Justiţiei, unde pledase cu succes ca acuzator în cazul Jimmy Hoffa, fost preşedinte al sindicatului Teamsters’ Union.

— E o informaţie sigură, asta-i tot ce pot să-ţi spun, îl asigură avocatul pe Bernstein. Şi mai este ceva. Cel puţin 100000 de dolari din bugetul CRP au fost alocaţi pentru „securitatea Convenţiei”, adăugă el. Banii sunt cheia întregii afaceri.

Bernstein îl sună pe Bittman. Acesta refuză să spună cum fusese angajat.

Primise, într-adevăr, 25000 de dolari într-un plic? întrebă Bernstein.

Bittman declară că nu putea discuta nici un aspect al implicării lui în acest caz, dar, spre uimirea lui Bernstein, nu negă această implicare.

Cu toate acestea, Woodward şi Bernstein nu reuşiră să găsească pe nimeni altcineva care să fi auzit măcar de banii din plicul cafeniu. Pierdură ore întregi fără să ajungă la nici un rezultat, şi nu numai în problema banilor.

Oficialii de la Casa Albă şi CRP aveau obiceiul să trimită reporterii pe piste false. Circulase zvonul că spargerea din complexul Watergate ar fi fost opera cubanezilor anticastrişti, care vroiau să demonstreze cfl ‘I’… craţii primeau fonduri din Cuba.1

Afacerea Watergate se împotmolea, începând chiar să lâe dala uitării Reporterii nu înţelegeau de ce. Nici sursa lui Bernstein, fostul demnii. u din administraţie, nu reuşea să obţină informaţii utile şi spunea în gluma sau cel puţin aşa îşi închipuia Bernstein – că cei de la Casa Albă „inliasi ia în ilegalitate”.

În ciuda protestelor sale, Bernstein se văzu trimis înapoi la rubrica Im despre politica statului Virginia. Woodward decise să-şi ia o vacanţă.

Pe 22 iulie, ziua în care Woodward pleca spre lacul Michigan, ziarul Newsday din Long Island relata că un fost asistent la Casa Albă, pe nume G. Gordon Liddy, care lucrase ca avocat pentru Comitetul de campanie electorală, fusese concediat în iunie de către Mitchell fiindcă refuzase sa răspundă întrebărilor puse de FBI în legătură cu afacerea Watergate.

Liddy, în vârstă de patruzeci şi doi de ani, venise de la Casa Albă la 11 decembrie 1971, pe funcţia de consilier general în CRP, fiind ulterior numit consilier de finanţe, cu misiunea de a oferi asistenţă juridică în problema fondurilor şi a contribuţiilor la campania electorală. Ca şi McCord, Liddy fusese agent FBI, dar Devan Shumway, purtătorul de cuvânt al comitetului, a declarat că îndatoririle lui Liddy nu aveau nimic de a face cu securitatea sau cu culegerea de informaţii.

La Casa Albă, Ken Clawson recunoscu că la sfârşitul anului 1971 Liddy lucrase acolo pe probleme de „aplicare a legii”, făcând parte din echipa lui John D. Ehrlichman, principalul asistent al preşedintelui Nixon pe probleme de politică internă.

Trei zile mai târziu, ziua în care lăsase deoparte răfuielile politice din Virginia, Bernstein primi un telefon acasă de la Barry Sussman. Putea

1 Poveştile referitoare la unele aventuri în Marea Caraibilor care circulau determinaseră Washington Star să scrie pe 7 iulie: „Un grup de cubanezi de dreapta, ostili lui Castro, au finanţat spargerea din sediul Partidului Naţional Democrat de aici, după cum relatează unele surse aflate la curent cu investigaţiile… Aceste surse au declarat că grupul de opozanţi ai lui Castro a susţinut financiar spargerea din complexul Watergate, ca parte a efortului continuu de a-i ţine sub supraveghere pe democraţi, de teamă că principalii candidaţi ai democraţilor la nominalizarea pentru funcţia de preşedinte sunt pro-Castro.”

New York Times a încredinţat cazul lui Tad Szulc, expertul ziarului în problemele Americii Latine şi Spaniei. Timp de aproape o săptămână, acesta a relatat despre organizaţii anticastriste ai căror membri întreţineau legături cu o parte dintre suspecţii din Miami. Cu toate acestea, pe 26 iunie, Times a publicat un rezumat al cazului, sub semnătura lui Walter Rugaber. Articolul anula varianta unui complot anti-Castro, dar trecea în revistă unele întrebări rămase fără răspuns privitoare la o posibilă implicare a Casei Albe şi a cstaff-ului electoral al lui Nixon în spargerea de la Watergate.

veni până la redacţie? New York Times publicase un articol pe pagina întâi în care informa că Barker telefonase de cel puţin cincisprezece ori la CRP, de la diverse numere din Miami. Mai mult de jumătate din aceste apeluri fuseseră făcute între 15 martie şi 16 iunie, către un număr din biroul în care lucrau Liddy şi un alt avocat.

Bernstein avea câteva surse la compania de telefoane. Ezita de fiecare dată să le folosească pentru a obţine informaţii legate de convorbiri telefonice, din pricina aspectului etic al violării confidenţialităţii apelurilor telefonice. Era o chestiune cu care nu reuşea să se împace. De ce el, ca reporter, putea avea acces la evidenţe personale şi financiare, în timp ce o investigaţie similară, al cărei subiect ar fi fost el însuşi, l-ar fi revoltat profund?

Fără să mai reflecteze la problema lui de conştiinţă, Bernstein telefona informatorului său din compania de telefoane şi-i ceru o listă a convorbi-srilor telefonice efectuate de Barker. în aceeaşi după-amiază, sursa îl sună şi-i confirmă că apelurile menţionate de Times fuseseră într-adevăr efectuate. Dar, adăugă el, nu-i putea furniza o listă completă deoarece evidenţa apelurilor lui Barker fusese citată în instanţă de procurorul districtual din Miami.

Adică de FBI sau de procurorul federal, nu?

— Nu, răspunse omul, compania de telefoane din Miami a declarat că este vorba de procurorul districtual.

De ce s-ar fi interesat un procuror local de această evidenţă? înainte de a prelua datele articolului din Times, Bernstein telefona procurorului federal din Miami, care declară că el nu formulase nici o cerere în acest sens. Atunci Bernstein începu să telefoneze procurorilor districtuali din zona Miami. La cel de al treilea apel, îl găsi pe Richard E. Gerstein, procuror statal pentru districtul Dade – zona metropolitană Miami. Biroul acestuia citase în instanţă evidenţa apelurilor telefonice şi încerca să determine dacă persoanele implicate în spargerea de la Watergate violaseră legile statului Florida. Gerstein nu ştia ce cuprinde evidenţa apelurilor telefonice, dar anchetatorul său principal, Martin Dardis, era probabil în cunoştinţă de cauză. Gerstein urma să-i dea dispoziţii lui Dardis să coopereze, cu condiţia ca Post să nu-şi dezvăluie sursa. în aceeaşi seară, Bernstein primi un telefon de la Dardis.

Dardis era grăbit şi nu voia să vorbească la telefon. Citase în instanţă o parte din evidenţele telefonice şi bancare ale lui Barker, şi îi spuse că putea veni oricând la Miami pentru a discuta. Bernstein îl întrebă dacă aflase provenienţa sumei de 89000 de dolari1, despre care viceprocurorul statal Silbert declarase că fusese depusă şi apoi retrasă din contul lin Barker din Miami, în primăvară.

— E vorba de ceva mai mult de 89000 de dolari, replică Dardis. 100000? întrebă Bernstein.

— Şi mai mult.

De unde proveneau banii?

— México City, răspunse Dardis. De la un om de afaceri de acolo, avocat. Dardis refuză să-i dezvăluie lui Bernstein numele avocatului, dar îi spuse că, dacă Bernstein venea în Florida, era dispus să discute pe această temă. Nu se putea întâlni cu Bernstein decât peste câteva zile, aşa încâl stabiliră să se vadă luni, 31 iulie. Sussman aprobă deplasarea.

De regulă, Bernstein sosea la aeroport cu câteva minute înainte de ora de plecare. Luni, în timp ce alerga să prindă avionul, cumpără un Post şi un New York Times de la un chioşc de ziare şi alergă spre poarta de îmbarcare. După decolare citi titlul articolului pe trei coloane apărut în Times: „Banii din spargerea comisă în capitală provin din New México”. Bernstein îi blestemă în gând pe Gerstein şi pe Dardis. Articolul din Times, semnat de Walter Rugaber, menţiona locul redactării ca fiind New México. Bernstein era aproape convins că Rugaber obţinuse informaţia la Miami, după care zburase la New México, unde scrisese şi expediase articolul. Erau citate „surse aflate la curent cu investigaţiile”, fără a fi menţionate FBI-ul, guvernul federal sau Ministerul de Justiţie. Rugaber aflase că cei 89000 de dolari din contul lui Barker proveneau din patru cecuri2 emise de Banco Internacional pe numele lui Manuel Ogarrio Daguerre, un renumit avocat din México City.

Bernstein îl sună pe Sussman de pe aeroportul din Miami. Era cazul să meargă la México City şi să-1 lase pe Woodward, care se înapoiase din

1 Suma de 89000 de dolari fusese prima oară menţionată de Silbert în timpul unei audieri pentru fixarea cauţiunii, la începutul lunii iulie. La audiere, avocatul lui Barker explicase că cei 89000 de dolari trecuseră prin contul băncii din Miami ca urmare a unei tranzacţii imobiliare în care Barker reprezentase un grup de investitori din Chile. Investitorii nu puteau fi numiţi, conform celor spuse de după avocatul lui Barker, de teama unor represalii politice. Tranzacţia nu fusese încheiată, iar Barker înapoiase cei 89000 de dolari investito rilor, explicase avocatul.

2 Pe 20 aprilie, în contul lui Barker a fost depusă suma de 89000 de dolari provenind din patru cecuri emise la New México, pe numele de Ogarrio, relata Times. Cecurile erau în valoare de 15000,18000,24000 şi 32000 de dolari. Ulterior, Barker a retras banii. Fiul lui Ogarrio, în vârstă de douăzeci şi opt de ani, a declarat pentru Times că nici el, nici tatii său nu văzuseră cecurile de la Banco Internacional şi că niciuna dintre semnături nu semăna cu cea a tatălui său.

vacanţă, să-1 contacteze telefonic pe Dardis? Sussman sugeră că Bernstein ar fi trebuit să mai rămână la Miami cel puţin încă o zi.

Jumătate de oră mai târziu, Bernstein îşi luă o cameră la Sheraton Four Ambassadors, cel mai scump hotel din Miami. Apoi ceru recepţionerului să-i spună numărul camerei lui Walter Rugaber.

— Domnul Rugaber a părăsit hotelul în weekend, îi răspunse recepţionerul.

Biroul procurorului statal al districtului Dade, Florida, ocupa etajul şase al clădirii Tribunalului metropolitan al comitatului Dade, fiind despărţit de închisoarea comitatului de o străduţă îngustă străjuită de palmieri. Bernstein luă ascensorul, intră în anticameră şi întrebă de Dardis. O secretară îi spuse că domnul Dardis îşi cerea scuze, însă fusese nevoit să plece, având de rezolvat un caz. Femeia nu ştia când s-ar fi putut întoarce Dardis. Bernstein începu să răsfoiască reviste.

Trecu o oră. Pe lângă el se perindau poliţişti în uniformă, detectivi în cămăşi de vară şi cu pistoale cu ţeava scurtă, calibrul 38, vârâte în tocuri, acuzaţi şi procurori. Mulţi se opreau să discute cu secretara, al cărei nume era Ruby, întrebând cum se descurca „şeful” ei – Gerstein – în campanie. Cu zece zile în urmă, Gerstein îşi anunţase candidatura – fapt fără precedent – pentru un al cincilea mandat ca procuror local.

Bernstein o întrebă pe Ruby despre Gerstein. Era democrat, avea patruzeci şi opt de ani, fusese pilot de bombardier în cel de-al Doilea Război Mondial şi bătuse recordul la voturi în întreaga istorie a procurorilor statului Florida.

— Toată lumea îl iubeşte, declară Ruby.

Bernstein răsfoi un ziar local de după-amiază. „Gerstein face lumină în scandalul vânzării de copii dintr-un stat în altul”, suna unul dintre titluri. „Oh, Doamne”, exclamă Bernstein în sinea lui. Alegerile preliminare ale democraţilor erau programate pentru 12 septembrie. îşi imagina titlul din ziua de 11 septembrie: „Gerstein face lumină în afacerea Watergate”.

Trecu încă o jumătate de oră. Bernstein o întrebă pe Ruby dacă-1 putea suna pe Dardis pe telefonul din maşină.

— Acum nu poate fi contactat, dar va reveni curând, răspunse ea.

Bernstein se duse în celălalt capăt al sălii, la biroul registraturii comitatului, unde rugă funcţionara să-i facă nişte copii după toate citaţiile în instanţă emise de biroul lui Gerstein în luna iulie. Aceasta se înapoie cu un dosar aranjat pe zile. Bernstein căută până când găsi o citaţie emisă către Southern Bell, compania telefonică locală, în care se solicita punerea la dispoziţie a evidenţei tuturor convorbirilor interurbane efectuate de Bernard L. Barker sau de agenţia imobiliară a acestuia, Barker Associales Existau citaţii similare adresate altor bănci sau companiei telefonice „pen tru oricare/toate documentele şi evidenţele” celorlalţi trei suspecţi în afa cerea Watergate domiciliaţi în Miami. Pe fiecare citaţie figura numele Im Dardis. Bernstein îşi notă toate citaţiile din dosar pe care apărea numele lui Dardis. Apoi îl sună pe Woodward de la un telefon public.

Woodward nu dăduse încă de urma lui Ogarrio şi nu reuşise să confirme informaţiile din Times în nici un fel. Dar obţinuse o informaţie interesantă din Capitol Hill. Suspecţii din Miami îşi cumpăraseră echipamentul foto şi plătiseră pentru developarea unui film la un atelier foto dintr-un cartier cubanez din Miami.

Bernstein se aşeză, cu Paginile Aurii din Miami în braţe, şi începu să telefoneze la diverse ateliere foto. Mai trecu o oră. Nici urmă de Dardis. Secretara lui era acolo? Era cu domnul Dardis, îi răspunse recepţionera. Bernstein tocmai încerca să-i explice lui Ruby că avea un termen de predare a articolului, când pe lângă el trecu Gerstein, cu o suită de colaboratori. Bernstein îl recunoscu după fotografia din ziarul de după-amiază.

Nu l-ar putea vedea pe domnul Gerstein? Era în acelaşi timp o rugăminte şi o cerere. Ruby transmise mesajul. Bernstein fu însoţit în anticamera biroului lui Gerstein. Secretara acestuia îl informă pe reporter că Gerstein era într-o şedinţă. Jumătate de oră mai târziu, uşa se deschise şi Gerstein îl invită pe Bernstein în birou. Procurorul statal era înalt de peste un metru optzeci şi purta un costum cadrilat, subţire şi impecabil.

— Spune-mi unde ai ajuns cu cercetările, îl rugă Gerstein. Nu reuşesc să aflu nimic de la FBI.

Bernstein răspunse că ar fi încântat să petreacă o după-amiază cu Gerstein discutând pe îndelete despre afacerea Watergate, numai că era aproape ora 17 şi în două ore trebuia să trimită articolul pentru prima ediţie a ziarului Post. (în realitate, termenul-limită era ora 20, dar Bernstein nu voia să-şi asume nici un risc.) Dacă Bernstein scăpa de grija articolului, atunci puteau sta de vorbă. Venise la Miami sperând să aibă o întrevedere imediat după prânz şi, poate, să obţină informaţii care să-1 ajute să scrie articolul. în schimb, îi explică el lui Gerstein, un alt articol apăruse în ediţia de dimineaţă a ziarului New York Times, cu informaţii provenite cine ştie de unde.

— Nu ştiu ce date deţine Dardis, declară Gerstein. L-am lăsat pe Martin să se ocupe de tot, fiindcă eu am fost al naibii de prins. Ştiu că există nişte cecuri, dar nu sunt sigur ce anume demonstrează ele. Te pun în legătură cu Dardis de îndată ce primesc un semn de la el.

Bernstein îi mulţumi lui Gerstein. Când era pe punctul de a ieşi din birou, îi veni o idee. Negocierea unor informaţii cu o sursă era o chestiune delicată şi o soluţie extremă, dar cum nu avusese succes cu atelierul foto, pista lui Woodward, îi comunică informaţia lui Gerstein.

— Poate mă sunaţi dacă aflaţi ceva, îl rugă Bernstein.

— Cu siguranţă, răspunse Gerstein.

Mai stătu patruzeci şi cinci de minute în anticameră. Bernstein îl sună pe Woodward de la telefonul public.

— N-o să-ţi vină să crezi ce-i aici, îi spuse el. Am aşteptat o zi întreagă, în cele din urmă am reuşit să stau de vorbă cu Gerstein, care voia să-mi pună el mie întrebări.

După ce închise telefonul, Bernstein apucă pe un coridor, deschise o uşă pe care scria INTRAREA INTERZISĂ şi zări pe o alta numele lui Dardis. Secretara vorbea la telefon.

— Da, domnule Dardis, tocmai spunea ea. OK, îl aduc acum. Străduindu-se să se stăpânească, Bernstein se prezentă şi-i povesti că aşteptase toată după-amiaza să-1 vadă pe domnul Dardis.

— Domnul Dardis este într-o şedinţă, spuse ea. Regret, dar nu aveţi voie în această parte a clădirii. Dacă vă înapoiaţi în anticameră, vă vom chema noi.

Bernstein îi mulţumi şi se înapoie în fieful lui Ruby; acolo tocmai se încuiau uşile.

Porni în grabă înapoi, trecu prin faţa uşii cu inscripţia INTRAREA INTERZISĂ şi prin dreptul biroului lui Dardis, apoi coti şi ajunse la biroul lui Gerstein. Acesta tocmai se pregătea să plece.

— Uitaţi ce este, izbucni Bernstein. Dacă exista vreun motiv pentru care procurorul statal nu putea vorbi despre ceea ce deja vorbise sau dacă nu putea permite ziarului Post să dezvăluie ceea ce oricum dezvăluise, atunci putea pur şi simplu s-o spună deschis. Dar toată ziua nu făcuseră decât să-1 plimbe de colo-colo. Dardis era în biroul lui, probabil că fusese acolo de ore întregi şi…

— Te duc imediat la el, îi spuse Gerstein. Nu ştiu ce se întâmplă. îmi pare rău.

Părea că regretă sincer. Bernstein se întoarse printr-o uşă laterală în anticamera acum încuiată. Câteva momente mai târziu veni şi Dardis. Era li scund, roşu la faţă, cu nasul şi mai roşu. Puloverul vechi, de culoare albastră, era scămoşat la coate. Imediat se uită la ceas.

— Vai de mine, am o întâlnire la ora 17, spuse el. Trebuie să lui acolo în zece minute. Nu putem vorbi mâine? Doamne Dumnezeule!

Bernstein se strădui să-şi păstreze cumpătul. Dacă puteau discuta ˇ11 câteva minute despre cecuri, atunci a doua zi ar fi putut petrece câlva timp ţi…

— OK, OK. Dardis era iritat.

— Ce-i toată prostia asta cu Gerstein din New York Times? încerci să mă pui rău cu şeful meu? Era vorba să discuţi cu mine, nu cu el. Vino în birou. Să terminăm cât mai repede!

Bernstein se aşeză în faţa biroului lui Dardis, iar anchetatorul principal deschise un fişet încuiat cu un lacăt cu cifru şi scoase din el un dosar şi un teanc de facturi telefonice. îi aruncă documentele peste birou lui Bernstein.

— Te poţi uita la astea cât timp pun ordine în hârtiile de la bancă. Bernstein începu să-şi ia notiţe cu febrilitate.

— Ascultă, un tip cu care am lucrat cândva e acum la sediul din Washington al FBI, spuse Dardis. îl cunoşti? îl cheamă…

Bernstein continuă să scrie, clătinând din cap în semn că nu.

Dardis luă actele de la bancă şi se uită la ele ca un jucător care-şi studiază cărţile din mână. Apoi începu să citească cu glas tare tranzacţiile care figurau în extrasul de cont al lui Barker.

— Isuse, n-am să pot pleca de aici înainte de ora 22, exclamă el. Aveţi cumva un xerox? întrebă Bernstein.

Dardis răspunse că nu putea risca să multiplice acte bancare sau cecuri.

— Cineva ar putea afla de unde provin hârtiile, explică el.

— OK, propuse Bernstein, atunci xeroxaţi evidenţele telefonice, iar eu am să copiez cecurile.

— Bine, dar grăbeşte-te, pentru numele lui Dumnezeu, îl zori Dardis. Cecurile mexicane erau exact aşa cum le descrisese ziarul Times fiecare fusese încasat de la o altă bancă americană, cu o semnătură ilizibilă, chiar deasupra numelui bătut la maşină: „Sr. Manuel Ogari 10 I). 99-026-10”.

Dar mai exista şi un al cincilea cec, în valoare de 25000 de dolari, fia ceva mai lat decât celelalte şi datat 10 aprilie. Bernstein îl copie, aşa cum făcuse şi cu celelalte patru, ca şi cum ar fi desenat un facsimil. Era un cec încasat de la First Bank and Trust Co. din Boca Raton, Florida, Nr. 131138, plătibil către Kenneth H. Dahlberg. Dardis se întoarse în birou chiar când Bernstein termina de copiat. Cei 25000 de dolari fuseseră depuşi pe 20 aprilie, împreună cu cele patru cecuri mexicane, depozitul însumând în total 114000 dolari. Patru zile mai târziu, Barker scosese 25000 dolari. Restul de 89000 de dolari fuseseră retraşi separat.

— încă mai încercăm să aflăm cine-i acest Dahlberg, îi spuse Dardis. Ai auzit de el?

Bernstein răspunse că nu.

Dardis îi dădu lui Bernstein copiile xerox ale evidenţei apelurilor telefonice şi spuse:

— Vino mâine la 9 şi atunci putem sta de vorbă. Acum trebuie s-o şterg.

— Mulţumesc, răspunse Bernstein. îţi rămân recunoscător. Bernstein porni pe coridor, coti şi se grăbi spre ascensor. Era ora 19. îl sună pe Woodward de la un telefon public din hol, îi povesti despre cel de al cincilea cec şi-i dictă numerele şi celelalte detalii. Apoi se întoarse la hotel ca să încerce să dea de urma lui Kenneth H. Dahlberg.