Bob Woodward

Simons, pe atât de reţinut pe cât era Bradlee de incisiv şi zgomotos, se distra povestind cum acesta îşi stinsese ţigările într-o ceşcuţă de cafea în Iimpui unui dineu oficial. Bradlee era unul dintre puţinii care îşi puteau permite un astfel de gest, în urma căruia gazda să declare totuşi că era un om încântător.

Fără a fi conştient de cum era văzut de alţii, Bradlee chiar îşi cultiva această imagine. Era fericit să-şi etaleze faţeta de om al străzii, ba spunând unui reporter să-şi mişte fundul şi să meargă să discute cu poliţişti adevăraţi, nu cu locotenenţi şi căpitani din spatele birourilor, ba ridicându-se să salute vreo personalitate de la Le Monde sau de la L ‘Express într-o franceză oficială fără cusur, completată de o sărutare pe ambii obraji.

Bradlee îl ascultă cu atenţie pe Woodward trecând în revistă detaliile adunate de reporteri referitor la fondul secret, la controlul exercitat asupra banilor de Mitchell şi Stans şi la probabilitatea ca Haldeman să fi avut în egală măsură autoritate asupra lui. Bradlee se concentra asupra lui Mitchell şi asupra contextului în care Sloan descrisese legătura acestuia cu fondul.

Bernstein şi Woodward erau convinşi că sunt pe punctul de a afla numele tuturor celor cinci persoane care controlau fondul secret şi poate ceva mai multe date despre tranzacţiile individuale. în continuare, intenţionau să scrie un articol în care să relateze explicit: cine controla banii şi care era relaţia dintre aceşti bani şi Watergate.

Începură să-i expună lui Bradlee planul lor şi observară că el mâzgălea ceva pe o foaie de hârtie – semn că începea să-şi piardă răbdarea. Bradlee îi întrerupse cu o mişcare a mâinii, după care trecu la subiect.

— Ascultaţi, băieţi, sunteţi siguri de Mitchell? Urmă o pauză. Absolut siguri? îi ţintui cu privirea pe cei doi, care încuviinţară din cap. Puteţi scrie articolul acum?

Cei doi şovăiră câteva clipe, apoi răspunseră că da. Reporterii înţelegeau filosofia lui Bradlee: un cotidian nu putea aştepta o versiune definitivă a evenimentelor.

Bradlee se ridică

— Atunci, daţi-i bătaie.

Şi, chibzui el cu voce tare. reporterii îşi dădeau fără îndoială seama de implicaţiile unei asemenea afaceri, cu John Mitchell nu era de glumit, jucau un joc dur. Bradlee nu le adresa întrebări. Le enunţa nişte principii.

Cei doi încuviinţară, conştienţi că erau pe punctul de a face cel mai important pas din viaţa lor.

— Un caz excelent, excelent! exclamă Simons, repetând o frază stereotipă care circula prin redacţie şi toţi izbucniră în râs.

— Puteţi pleca, spuse Bradlee, facându-le tuturor senin şi iusfl din birou Bernstein era dezamăgit că întrevederea se încheiase. Dire< torul i i u tiv îşi suflecase mâneca stângă şi Bernstein văzuse un tatuaj reprczentAlld un cocoş. Pe moment, uitase cu desăvârşire de Watergate. Bradlcc pentru care nutrea o combinaţie bizară de respect, teamă, furie şi autocompătimirc (ajunsese de mult la concluzia că Bradlee nu-1 înţelegea), nu înceta ll I uimească. îi părea rău că nu apucase să se uite mai bine la tatuaj.

Redactarea articolului le luă neaşteptat de puţin timp. Articolul trecu din maşina de scris a lui Bernstein în cea a lui Woodward, apoi ajunse la Rosenfeld şi Sussman, iar în final la Bradlee şi Simons. Aees tia nu făcură decât câteva modificări minore. La ora 18 articolul era deja dat la cules.

În timpul mandatului de procuror general, John N. Mitchell a controlat personal un fond republican secret, utilizat pentru culegere de informaţii despre democraţi, au declarat surse implicate în anchetarea afacerii Watergate.

Începând cu primăvara anului 1971, cu aproape un an înainte de a pleca de la Ministerul de Justiţie pentru a deveni directorul de campanie al Preşedintelui Nixon, pe 1 martie, Mitchell a aprobat personal retragerea unor sume din fond, au declarat ziarului Washington Post surse demne de încredere.

Ulterior, pe lângă Mitchell, alte patru persoane au fost autorizate să aprobe efectuarea unor plăţi din acest fond, spun aceleaşi surse.

Două dintre acestea au fost identificate ca fiind fostul ministru al Comerţului Maurice H. Stans, acum şef al secţiei financiare a campaniei Preşedintelui, şi Jeb Stuart Magruder, directorul de campanie al lui Nixon înainte ca Mitchell să preia această funcţie, în prezent director adjunct de campanie. Confomi surselor noastre, ceilalţi doi sunt un înalt demnitar de la Casa Albă, implicat acum în campanie, şi un asistent de campanie din afara Washingtonului.

Restul articolului relata modul de utilizare a fondului: telefoanele date de Sloan lui Mitchell, plăţile făcute către Liddy, Porter şi Magruder şi convingerea GAO că însăşi existenţa fondului era ilegală, din moment ce cheltuielile nu fuseseră raportate. Investigaţia în cazul Watergate desfăşurată de Marele Juriu Federal „nu a stabilit dacă fondul destinat colectării de informaţii a finanţat direct interceptarea ilegală”, scria în continuare. „Conform surselor ziarului Post, scopul principal al fondului secret era acela de a finanţa ample operaţiuni de colectare de informaţii în detrimentul democraţilor.”

Bernstein telefona la CRP pentru a solicita obişnuita dezminţire şi vorbi cu Powell Moore. Jumătate de oră mai târziu, Moore îl sună pe Bernstein pentru a-i comunica dreptul la replică al Comitetului. „Considerăm că sursele dumneavoastră sunt necorespunzătoare; ele vă furnizează informaţii eronate. Nu avem nimic altceva de comentat”, declară el. Bernstein nu reuşi cu nici un preţ să-1 determine să intre în detalii.

Bernstein rămase în noaptea aceea la redacţia ziarului Post, pentru a merge pe urmele posibilului fir care ducea la Haldeman; ca atare, se apucă să citească decupajele din presă legate de Herbert Kalmbach. în jurul orei 23, primi un alt telefon de la Moore, care discutase cu John Mitchell şi acum venea cu o nouă declaraţie:

Nu există nici o urmă de adevăr în acuzaţiile formulate de articolul apărut în ziarul Post. Nici domnul Mitchell, nici domnul Stans nu au nici un fel de cunoştinţă de vreo plată efectuată din fondul menţionat, conform celor apărute în Post, şi niciunul dintre ei nu a controlat vreodată cheltuielile Comitetului în timp ce ocupa funcţii oficiale în cadrul guvernului.

Bernstein studie declaraţia şi sublinie punctele vulnerabile. Acuzaţiile formulate de articolul apărut în ziarul Post. Ce acuzaţii? Plată efectuată din fondul menţionat, conform celor apărute în Post. Nu se nega existenţa fondului, nici că plăţile ar fi fost efectuate, ci numai descrierea modului de plată. Niciunul dintre ei nu a controlat vreodată cheltuielile Comitetului. Mitchell şi Stans nu făcuseră decât să le aprobe.

Bernstein îi spuse lui Moore că era cea mai inteligentă dezminţire pe care o primise până atunci în viaţa lui şi încercă s-o analizeze împreună cu el. Moore refuză să intre în joc.

Bernstein îl asigură pe Moore că noua declaraţie avea să apară în ziar, împreună cu refuzul lui de a colabora. Dacă Comitetul Nixon refuza să reacţioneze, atunci poate avea s-o facă Mitchell, adăugă reporterul, spunându-i lui Moore că va încerca să dea de procurorul general.

Îşi notă o inserţie în noua declaraţie, apoi formă numărul de la Essex House, New York. Ceru să i se facă legătura cu camera 710. îi răspunse Mitchell. Bernstein îi recunoscu vocea şi începu să noteze în carnetul de însemnări. Voia să aibă totul notat pe hârtie, inclusiv propriile lui întrebări. La câteva minute după ce convorbirea se încheie, Bernstein începu s-o dactilografieze. Era atât de agitat, încât abia nimerea clapele corecte.

MITCHELL: Da?

BERNSTE1N (după ce se prezentă): Domnule, regiei că vă di runji i l nceastă oră, dar în ziarul de mâine vom publica un articol care spuni el’ci tiv că dumneavoastră aţi controlat fonduri secrete ale Comitetului pe n mea când eraţi procuror general.

MITCHELL: ISUUUUSEEEEEEE! Aţi scris aşa ceva? Ce anume Iţi scris?

BERNSTEiN: Vă citesc primele paragrafe. (Ajunse pe la al treilea, I i fiecare câteva cuvinte Mitchell exclama „ISUSEEEEE!”)

MITCHELL: Şi toate porcăriile astea vor apărea în ziar? Dar există 0 dezminţire pentru tot. Dacă apare aşa ceva, Katie Graham o să-şi vadă ţâţele alea mari prinse într-o menghină cât toate zilele. Doamne Dumnezeule! I cel mai scârbos lucru pe care l-am auzit vreodată.

BERNSTEIN: Domnule, aş vrea să vă pun câteva întrebări legate de…

MITCHELL: Cât e ceasul?

BERNSTEIN: Unsprezece jumătate. Iertaţi-mă că vă sun atât de târziu. MITCHELL: Unsprezece jumătate. Unsprezece jumătate când? BERNSTEIN: Unsprezece jumătate noaptea. MITCHELL: Oh!

BERNSTEIN: Comitetul a emis o declaraţie în legătură cu articolul, dar aş vrea să vă pun dumneavoastră câteva întrebări privind unele detalii din articol.

MITCHELL: Şi v-a zis Comitetul să mergeţi înainte şi să publicaţi articolul? Măi băieţi, voi aţi intrat într-un joc riscant. După ce îl veţi plăti pe lid Williams1 şi echipa lui, vom scrie noi un articol despre voi toţi.

BERNSTEIN: Domnule, în legătură cu articolul…

MITCHELL: Sună-i mâine dimineaţă pe avocaţii mei.

După care închise telefonul.

Pentru Bernstein, singura constantă fusese sentimentul de disperare, începând de la prima exclamaţie „ISUUUUUSEEE!” – un fel de urlet primitiv. Pe măsură ce exclamaţia se repeta, Bernstein îşi dădea seama cât de profund şi dureros fusese lovit Mitchell. O clipă se temuse că Mitchell putea muri cu telefonul în mână; pentru prima oară fostul procuror general îi apăruse ca o fiinţă omenească în carne şi oase, nu în calitate de director de campanie al lui Nixon, umbra de la Kent State-,

1 Edward Bennett Williams, avocatul principal al ziarului Washington Post

2 Referire la incidentele petrecute la Kent State University pe 4 mai 1970, când palm studenţi au fost împuşcaţi mortal şi alţi douăzeci şi cinci răniţi de Garda Naţio-pală, în timpul unor demonstraţii împotriva declanşării războiului din Cambodgia, La v remea aceea procuror general era John Mitchell (n.tr.) susţinătorul lui Carswell’, suprem apărător al Legii şi ordinii, guşatul care reprezenta personajul negativ al afacerii Watergate. Bernstein simţi că i se face pielea de găină. Mitchell nu fusese inculpat de Marele Juriu Federal, păstrându-şi astfel secretele, însă reporterii spuseseră lucrurilor pe nume. Folosind limbajul neutru al meseriei lor, cei doi îl etichetaseră pe John Mitchell ca fiind un escroc. Dar Bernstein nu putea să savureze momentul. Tonul lui Mitchell trădase atâta furie şi ură, încât Bernstein se simţea ameninţat. Reporterul fusese şocat de limbajul folosit de Mitchell. V-a zis Comitetul să mergeţi înainte şi să publicaţi articolul? Vom scrie noi un articol despre voi toţi. Mitchell spusese „noi”. Odată încheiate alegerile, ei ar fi putut face absolut orice pofteau. Şi puteau scăpa basma curată.

Bernstein era hotărât să publice în ziar cele spuse de Mitchell.

Când termină de dactilografiat, Bernstein îl puse la curent pe Bill Brady, redactorul ediţiei de noapte a ziarului, şi-i propuse un insert de două paragrafe. Brady, care lucrase ca redactor la fostul Washington Times-Herald la vremea când acest ziar fusese cumpărat de Post, în 1954, era poate cea mai calmă persoană din întreaga redacţie Washington Post. Dar în viaţa lui nu auzise aşa ceva, aşa că îl întrebă pe Bernstein dacă era sigur că discutase cu John Mitchell. Auzind confirmarea reporterului, Brady clătină din cap. După cum se aştepta şi Bernstein, Brady nu luă nici o decizie privind modul în care trebuia valorificat comentariul lui Mitchell.

Bernstein îi telefona lui Bradlee acasă: acesta era în pat. Directorul executiv rămase fără replică.

— Ştii ce-a zis Mitchell adineauri? o întrebă el pe soţia lui. Mitchell era beat?

Bernstein răspunse că nu avea de unde să ştie.

Nu cumva Bernstein nu se prezentase după toate regulile?

Nici vorbă.

Mitchell înţelesese că discuta cu un reporter? Categoric.

Însemnările lui Bernstein erau concludente? Fără îndoială.

Bradlee îi ceru lui Bernstein să-i citească insertul pentru a treia oară, gândindu-se dacă s-o sune pe doamna Graham. Decise că nu era nevoie.

1 Judecător federal, nominalizat fără succes la Curtea Supremă a Statelor Unite, (n.tr.)

— Scrie tot ce-a zis, în afară de chestia cu „ţâţele”, îi indicfl Brudii 1 I spune-le la redacţie că eu sunt de acord.

Respinse sugestia lui Bernstein de a publica întregul citat, I IMIM Vi pricepe mesajul, explică Bradlee.

După vreo cinci minute sună telefonul. Powell Moore voia sa ştie dai a cea de a doua declaraţie a Comitetului intrase la cules.

Bernstein îi răspunse că intrase, împreună cu comentariile lui Milclull referitor la această chestiune.

Glasul lui Moore trăda neliniştea. Ce spusese procurorul general?

Bernstein îi citi insertul şi-i spuse că totul era deja dat la cules.

— Oh! exclamă Moore.

Bernstein se duse acasă, frământat de gânduri neliniştitoare. La câteva minute după ce intră în casă sună telefonul. Era Moore. Bernstein începu să ia notiţe.

MOORE: Cari, eşti sigur că nu l-ai prins pe domnul Mitchell într-un moment de proastă dispoziţie? BERNSTEIN: Nu ştiu.

MOORE: L-ai luat prin surprindere. A fost membru al cabinetului şi aşa mai departe, nu vrea să apară în ziar în această ipostază.

BERNSTEIN: Eu n-am făcut decât să relatez ce-a spus.

MOORE: Dacă n-a reuşit să-şi ţină firea, e corect să-1 faci răspunzător de ce a spus? Mă întreb dacă nu-i faci cumva o nedreptate. Ştii, se culcă devreme. Părea mahmur?

BERNSTEIN: N-aş putea să spun. Dar ştiu că voi mă socotiţi vinovat de ce scriu şi de ce spun. Prin urmare, nu văd de ce n-ar proceda la fel şi domnul Mitchell. Doar a mai avut de-a face cu presa.

MOORE: Cari, nu vreau să apară în ziar nimic din ce a fost rostit într-un moment în care omul nu ştie ce vorbeşte, pentru că a fost trezit în loiul nopţii.

BERNSTEIN: La ce oră ai discutat cu el?

MOORE: Cu ceva timp în urmă, probabil pe la ora 21. Cari, e prea târziu să opreşti publicarea?

BERNSTEIN: Cred că e deja sub tipar. Singura modalitate ar fi să stai de vorbă cu şefii mei. Ei au fost de părere că aceste comentarii trebuie să apară, iar eu mă declar de acord.

MOORE: Cu cine ar trebui să discut ca să oprească publicarea? Bill Brady e la redacţie?

BERNSTEIN: Nu. Eu unul aş zice că dacă vrei să scoţi ceva din articol e mai bine să discuţi cu Bradlee.

MOORE: în nici un caz nu vreau să iau de capul meu decizia de-a discuta cu Bradlee. Revin cu un telefon.

Cinci minute mai târziu, Moore sună din nou şi-1 întrebă pe Bernstein cum putea da de directorul executiv. Bernstein îi spuse să sune la centrala telefonică a ziarului Post peste cinci minute, după care îi telefona lui Bradlee şi-1 anunţă că va fi sunat de Moore.

Cu obişnuitele sale maniere de gentleman sudist, Moore îl sună din nou pe Bernstein câteva minute mai târziu, ca să-i spună că Bradlee refuza să renunţe la insert.

Ulterior, Bradlee avea să-şi amintească, imitând vorba tărăgănată a lui Moore, că acesta îl întrebase: „Eram sigur că luasem o decizie înţeleaptă, pentru că noi l-am sunat pe procurorul general, probabil către prânz, şi nu-şi putea aduna gândurile. îmi amintesc că i-am răspuns: „Ceea ce, domnule Moore, se reduce la întrebarea dacă Mitchell a declarat sau nu acele lucruri şi dacă reporterul de la Washington Post s-a prezentat în această calitate, iar dacă a făcut-o, atunci pentru mine condiţiile au fost îndeplinite.”„

A doua zi de dimineaţă, la redacţia Post, doamna Graham îl întrebă pe Bernstein dacă mai avea vreun mesaj pentru ea.

În seara de 4 octombrie, Woodward ajunse acasă pe la ora 23. în momentul în care intră în casă auzi sunând telefonul.

— Asule…

Era Bill Brady. Redactorul ediţiei de noapte se adresa tuturor reporterilor tineri cu apelativul „Asule”. (Brady îi spusese aşa lui Woodward încă din a doua seară după ce se angajase la Post, şi Woodward se umflase în pene timp de vreo două ore, până când îl auzise pe Brady adresându-se exact la fel unui reporter arhicunoscut pentru incompetenţa lui.)

— Asule, îi zise Brady, L. A. Times publică un amplu interviu cu un tip pe nume Baldwin.

Woodward scoase un geamăt şi îi spuse că pleca spre redacţie.

Alfred C. Baldwin al III-lea păruse un timp a fi unul dintre perso-najele-cheie ale afacerii Watergate. Reporterii aflaseră despre el în timp cc făceau unele verificări de rutină. Bernstein primise informaţia că la operaţiunea Watergate participase un fost agent FBI, iar acesta informase anchetatorii că sediul democraţilor fusese supraveghea! electronii i Uvreo trei săptămâni înainte de efectuarea arestărilor şi că Iriinsi…i conversaţiilor interceptate fusese trimisă direct la CRP, Agentul Itlll povestise şi că se infiltrase în Asociaţia Veteranilor din Vietnam Impo iriva Războiului (AVVR), din ordinul lui McCord. Pe 11 septembrli Bernstein şi Woodward scriseseră un articol despre implicarea fostului ugent FBI.

O săptămână mai târziu, cu sprijinul contabilei, îl identificaseră pe agent ca fiind Baldwin, un absolvent de drept, în vârstă de treizeci şi cinei ani; Baldwin lucrase ca şef al pazei pentru o firmă de camioane, ca apoi devină angajat al CRP plătit în bancote de 100 de dolari. Baldwin era principalul martor al anchetatorilor – omul din interior, care dezvăluia întreaga afacere. Părea să aibă de revelat secrete de neînchipuit, iar reporterii stăteau la coadă ca să-1 intervieveze. Woodward procedase şi el la fel. începuse să dea cu regularitate telefoane avocatului lui Baldwin, John (assidento, legislator democrat din New Haven, Connecticut.

— Avem sute de solicitări de interviuri, sute! îi spusese Cassidento lui Woodward. Toţi vor să stea de vorbă cu Al. Sunt doi de la Los Angele. s l’iines care aşteaptă afară. Al nu mai are parte de linişte… E urmărit peste Iul. Sunteţi nişte nenorociţi, voi reporterii. Slavă Domnului că nu mai stai a tu pe capul nostru.

Prinzând aluzia, Woodward îi răspunsese că el şi Bernstein nu se vor alătura gloatei.

— Foarte bine, declarase Cassidento devenind amabil. Dacă Al va avea ceva de spus, vă vom da de ştire. Voi veţi fi primii care vor afla.

Câteva zile mai târziu, Cassidento îi telefonase lui Woodward.

— Auzi, Al are nevoie de nişte bani… Toată lumea îi oferă bani pentru dezvăluiri. Am vrut să vă anunţ, în caz că doriţi să participaţi la licitaţie.

Se zvonea că o importantă revistă îi oferise lui Baldwin 5000 de dolari pentru o relatare la persoana întâi.

Woodward îi spuse că ziarul Post nu plătea niciodată pentru ştiri.

— Okay, okay, regret că nu vă interesează cazul, spusese Cassidento. Avem şi alte oferte.

Woodward începuse să-i spună că Post se interesa chiar foarte mult de acest caz, dar Cassidento închisese telefonul.

Woodward şi Bernstein le povestiseră editorilor despre invitaţia de a licita pentru declaraţiile lui Baldwin. „Uite ce licitez eu…”, spusese Bradlee, ridicând degetul mijlociu al mâinii drepte.

Două săptămâni mai târziu, tară să plătească un ban, Los Angeles Times publicase acel articol care-1 aducea pe Woodward înapoi la birou în noaptea de 4 octombrie. Relatarea lui Baldwin, făcută la persoana întâi în prezenţa reporterului Jack Nelson de la Times, era o descriere palpitantă a raidului efectuat la sediul democraţilor, însoţit de numele participanţilor.

Din clădirea Howard Johnson Motor Hotel, aflată vizavi de complexul Watergate, Baldwin monitorizase conversaţiile telefonice ale democraţilor. McCord îi spusese că va trebui să facă acelaşi lucru şi la Convenţia democrată de la Miami. Când fusese angajat, primise o armă aparţinân-du-i lui Fred LaRue. Baldwin povestea şi despre o tentativă eşuată de a pătrunde în sediul lui McGovern pentru a amplasa microfoane; Gordon Liddy sugerase stingerea unei lămpi de stradă pentru a facilita intrarea. Baldwin descria şi scurtul interval în care asgurase paza Marthei Mitchell, precum şi panica lui Howard Hunt când dăduse buzna în Hotelul Howard Johnson în noaptea de 17 iunie, la ora 2.30, de unde urmărise cum poliţia îi scotea din Watergate pe cei cinci bărbaţi angajaţi pentru acea operaţiune.

Reporterul de la L. A. Times le-o luase înainte lui Bernstein şi Woodward. Articolul din Times era o lovitură importantă, nu numai fiindcă includea o mare cantitate de noi informaţii, dar şi fiindcă, datorită lui, operaţiunea Watergate devenea realitate, la fel ca şi zidul de tăcere din jurul ei.

— Mi-ar fi plăcut să publicăm noi aşa ceva, declară Bradlee a doua zi.

Nu era un reproş, dar chipul lui era crispat şi-şi prinsese braţele cu degetele încleştate, mişcându-le în sus şi în jos, ca un mijlocaş care aleargă după minge.1 în interviul înregistrat de Jack Nelson şi care dura cinci ore, Baldwin nu oferea numele nici unei persoane care ar fi putut vedea rapoartele convorbirilor interceptate. Dar cu două săptămâni înaintea interviului publicat de Los AngelesTimes, Bernstein aflase de la un anchetator membru al Partidului Democrat că Baldwin numise două persoane care, după părerea lui, primiseră astfel de rapoarte: Robert Odle, extrem de irascibilul asistent al lui Jeb Magruder de la Casa Albă şi CRP, şi William E. Timmons, asistentul Preşedintelui pentru relaţiile cu

1 „în meseria noastră orgoliile sunt puternice”, declara Bradlee câteva luni mai târziu. „Ele trebuie menajate, nu lovite… Eu nu pot ieşi în oraş să culeg date pentru nimeni. Cineva mi-o ia înainte şi uneori mă simt al naibii de frustrat… Nu pot să fac scandal că alţii au fosl mai iuţi de mână, dar vreau să se ştie că mă simt dezamăgit şi că detest acest lucru. Să nu uitaţi că-1 detest din tot sufletul.”

Congresul şi principalul om de legătură al Casei Albe cu

Convenţia naţională a republicanilor. Baldwin îl văzuse pe M…‘Iredactând rapoartele.

După toate aparenţele, Baldwin declarase că exista şi o a treia pcrNounfl care primise rapoarte, cineva al cărui nume de botez semăna cu i el dl familie. Confruntat de anchetatorii federali cu o listă a oficiali Im CKP Baldwin alesese numele lui J. Glenn Sedam – omul care lucrase în ai eiaii birou cu Gordon Liddy. Dar Bernstein aflase că Baldwin nu fusese sigUl în legătură cu Sedam.

Bernstein îi propuse lui Woodward să scrie un articol în care sa relateze că Baldwin îi numise pe Odle şi pe Timmons, precum şi modul în care Baldwin ajunsese la numele lui Sedam. Bernstein telefona unei surse din Ministerul de Justiţie, care confirmă detaliile. Woodward se declară de acord.

Articolul, apărut pe data de 6 octombrie, avea să aducă ziarului Post un avantaj semnificativ faţă de Los Angeles Times. Nici CRP, nici Casa Albă nu aveau să vină cu vreo dezminţire.

Dar relatarea era incorectă şi decizia de a publica neîntârziat articolul se dovedi a fi o greşeală. Câteva săptămâni mai târziu, Woodward şi Bernstein aflară că raportul iniţial al FBI nu preciza dacă transcrierile văzute de Baldwin erau cele ale convorbirilor interceptate sau rapoarte obişnuite de securitate, neavând nimic de a face cu interceptarea.

Fuseseră nedreptăţite trei persoane. Ele fuseseră acuzate pe nedrept chiar pe prima pagină a ziarului Washington Post, ziarul oraşului în care locuiau familiile, prietenii şi vecinii lor. Odle făcuse o plângere către procurori: „Era aproape cu ochii în lacrimi”, avea să declare ulterior unul dintre aceştia. Stigmatul Watergate avea să-1 urmărească, deşi nu numai din cauza articolului, şi urma să întâmpine dificultăţi ca să-şi găsească o slujbă. în 1973 avea să fie angajat în calitate de consultant la Ministerul Agriculturii, dar concediat la scurtă vreme, deoarece numele lui continua să apară în anchetă.

Timmons fusese profund afectat de afirmaţiile din Post, iar soţia lui îi cemse să renunţe la slujba de la Casa Albă. Abia după o lungă discuţie cu Preşedintele, se va decide să rămână.