Boris Pasternak

Chiar în aceste zile, în acest moment al călătoriei sale, doctorul intră într-un sat ars din temelii, părăsit de locuitorii lui. Toate casele se înşirau numai pe partea cealaltă a drumului. Pe malul râului nu era niciuna.

În sat rămăseseră întregi doar câteva case, înnegrite şi pârjolite pe dinafară. Dar şi acestea erau pustii, nelocuite.

Restul izbelor se transformaseră în grămezi de tăciuni, din mijlocul cărora se înălţau, afumate şi ele, coşurile de la sobe.

Povârnişul dinspre râu era plin de gropi, din care foştii locuitori extrăgeau pietre de moară, din vânzarea cărora altădată îşi câştigau existenţa. Trei asemenea pietre nefinisate zăceau în ţărână în dreptul ultimei case din sat, una dintre cele care nu fuseseră distruse. Ca şi celelalte, şi aceasta era pustie.

Iuri Andreevici intră în casă. Seara era calmă, dar, de cum intrase doctorul, casa păru zburătăcită de o pală de vânt. Pe duşumea o zbughiră în toate părţile smocuri de fin şi de câlţi, iar pe pereţi începură să se zbată resturile de tapet. Toată casa se puse în mişcare, începu să foşnească. Chiţcăind, începură să alerge în toate părţile şoarecii, care mişunau şi aici, ca peste tot.

Doctorul ieşi din casă. La marginea câmpiilor asfinţea soarele. Lumina lui aurie inunda malul celălalt, ale cărui tufişuri şi limbi de pământ îşi întindeau până în mijlocul apei strălucirea stinsă a umbrelor lor. Iuri Andreevici traversă drumul şi se aşeză să se odihnească pe una dintre pietrele de moară.

De jos, din râpă, apăru un cap blond, pletos, apoi umerii cuiva, mâinile. Dinspre râu, pe cărare, venea cineva cărând o găleată cu apă. Omul îl văzu pe doctor şi se opri, când nu se vedea decât pe jumătate de sub buza râpei.

— Vrei să-ţi dau apă, om bun? Dacă nu pui mâna pe mine, nici eu nu te-ating.

— Mulţumesc. Dă-mi să beau. Da' ieşi de-acolo, nu te teme. De ce ţi-aş face vreun rău?

Omul cu căldarea, care ieşise din râpă, era un adolescent. Era desculţ, zdrenţuit şi ciufulit.

Cu toate cuvintele prietenoase ale drumeţului, îşi aţinti asupra doctorului privirea neliniştită, pătrunzătoare. Dintr-un motiv inexplicabil, băiatul era emoţionat. Tulburat, puse găleata jos şi deodată, repezindu-se spre doctor, se opri brusc şi bâigui:

— Oare. Oare. Dar nu se poate, mi s-a năzărit. Scuzaţi-mă, tovarăşe, dar aş vrea să vă întreb. Mi s-a părut că vă cunosc de undeva. Aha! Aha! Nenea doctorul?!

— Dar tu cine eşti?

— Nu m-aţi recunoscut?

— Nu.

— De la Moscova am călătorit cu eşalonul, am mers în acelaşi vagon cu dumneavoastră. Mă duceau la muncă forţată. Sub pază.

Era Vasea Brâkin. Căzu în genunchi în faţa doctorului, începu să-i sărute mâinile şi izbucni în plâns.

Ruinele arse erau ale satului natal, Veretenniki. Maică-sa murise. După răfuiala cu satul şi incendierea lui, când Vasea se ascunsese într-o peşteră de unde se extrăsese piatră, mania lui a crezut că soldaţii l-au luat la oraş şi, înnebunind de durere, s-a înecat în râul acela care se numea Pelaga, pe malul căruia stăteau acum de vorbă doctorul şi cu Vasea. Cât despre surorile sale Alionka şi Arişka, Vasea aflase că ar fi într-un orfelinat din alt judeţ. Doctorul îl luă cu el pe Vasea la Moscova. Pe drum acesta îi povesti lin Iuri Andreevici felurite grozăvii.

— Astea-s grânele semănate astă-toamnă. Nici n-am apucat bine să semănăm, că au şi început necazurile. Când a plecat tuşa Polia. Pe tuşa Polia v-o amintiţi?

— Nur şi nici n-am cunoscut-o vreodată. Cine-i?

— Cum n-aţi cunoscut-o? Pe Pelagheia Ivanovna! A fost cu noi în vagon. Teagunova. Cea cu faţa sinceră, plină, blondă.

— Cea care-şi tot împletea şi-şi despletea cozile?

— Cozile, cozile! Aţi nimerit la ţanc. Cozile!

— Ah, mi-am amintit. Stai un pic. Păi, m-am mai întâlnit o dată cu ea în Siberia, într-un oraş, pe stradă.

— Nemaipomenit! Cu tuşa Palaşa?

— Ce-i cu tine, Vasea? De ce-mi scuturi braţele în halul ăsta, de parcă ai turbat? Ai grijă să nu mi le rupi. Şi ai roşit ca o fată mare.

— Cum o duce? Haideţi, spuneţi-mi mai iute!

— Păi, când am văzut-o, era sănătoasă. Mi-a povestit despre voi. Parcă a stat la voi câtva timp, după câte îmi amintesc. Sau poate că mă înşel, oi fi uitat.

— Sigur că da, cum să nu! A stat, a stat! Mama a îndrăgit-o ca pe-o soră. Cuminte. Muncitoare. Se pricepea la cusut. Cât a stat la noi, am avut de toate în casă. Dar n-au lăsat-o în pace la noi în Veretenniki, au făcut-o să plece cu fel de fel de născociri.

Era în sat unul Harlam Gniloi. Umbla s-o găbjească pe Polia. Era un ticălos fară pereche. Iar ea nici nu se uita la el. Pentru asta Harlam avea un dinte împotriva mea. A început să bârfească lucruri rele despre noi, despre mine şi Polia. Aşa că ea a plecat. N-a mai putut răbda. După asta au început toate.

Nu departe de aici a fost un omor groaznic. O văduvă singură a fost omorâtă într-un cătun din pădure, mai aproape de Buiskoe. Casa ei. Era în afara cătunului, la marginea pădurii. Umbla în bocanci bărbăteşti cu urechi, care se strâng cu gumă. Împrejurul gospodăriei ei umbla pe sârmă un câine rău. I se zicea Gorlan. Cu gospodăria, cu pământul se descurca singură, fără ajutoare. Şi iată, se face iarnă pe neaşteptate. A nins de timpuriu. Şi văduva n-apucase să-şi îngroape cartofii. Vine ea la Veretenniki şi zice: ajutaţi-mă, plătesc cu cartofi sau dau bani.

Am sărit eu s-o ajut să-şi îngroape cartofii. Ajung la ea acasă şi-acolo îl găsesc pe Gniloi. Se tocmise înaintea mea. Dar femeia zice că cică n-o să ne batem din pricina asta. Şi ne-am apucat amândoi de lucru, pe timp rău. Ploua, ningea, pământul era cleios. Am săpat noi ce-am săpat, am dat foc la vrejuri ca să uscăm cartofii la fum cald. Ei, i-am îngropat, ne-a răsplătit femeia cinstit. Lui Harlam i-a dat drumul să plece, iar mie îmi face uite-aşa Cu Ochiul, cică mai vino său rămâi acuma, am o treabă cu tine.

Vin eu altădată. Nu vreau, zice, să dau cotele la stat. Tu, zice, eşti băiat de treabă, ştiu că n-o să mă torni. Vezi că nu mă ascund de tine. Aş fi săpat singură o groapă ca să ascund cartofii, dar vezi ce vreme-i afară. Mi-am dat seama târziu, s-a făcut iarnă. Singură nu mă descurc. Dacă-mi sapi o groapă, n-are să-ţi pară rău. O s-o uscăm şi-o s-o astupăm pe urmă.

I-am săpat groapa, cum se cade să fie o ascunzătoare, la fund lată şi la buză îngustă, ca un ulcior cu gâtul în sus. Groapa tot cu fum ani uscat-o, am încălzit-o. Pe viscolul cel mai mare. Am ascuns pe cinste cartofii, am astupat groapa cu pământ. Ascunzătoarea era fără cusur. Fireşte, n-am zis nimănui nimic. Nimănui. Nici măcar mamei sau surioarelor. Nimănui, Doamne!

Aşa. Nu trece nici o lună şi, cică, s-ar fi întâmplat o tâlhărie în gospodăria femeii. Au povestit nişte oameni care veneau de la Buiskoe că au văzut casa cu uşile în lături, cu toate lucrurile furate. Văduva dispăruse, câinele Gorlan rupsese lanţul şi fugise de-acasă.

A mai trecut un timp. În primul dezgheţ din iarna aceea,. Aproape de Anul Nou, în ajun de Sfântul Vasile, a plouat cu găleata, iar apa a spălat zăpada de pe dâmburi, lăsând pământul gol. A venit Gorlan în fugă şi s-a apucat să scurme pământul cu labele în locul unde erau ascunşi cartofii. A scurmat până ce-a dat de picioarele stăpânei, de bocancii ei cu gumă. Ca să vezi ce grozăvie!

La toţi oamenii din Veretenniki le-a părut rău după văduvă, i-au făcut parastas. Nimeni nu l-a bănuit pe Harlam. Şi cum să-l bănuiască? Dacă el ar fi omorât-o, ce curaj ar mai fi avut să rămână în Veretenniki şi s-o facă pe ţanţoşul? Ar fi trebuit să se ducă învârtejit de la noi, s-o şteargă cât mai departe.

De tâlhăria din gospodăria văduvei s-au bucurat chiaburii. S-au apucat să tulbure apele în sat. Uite, ziceau ei, ce sunt în stare să facă orăşenii. Asta-i o lecţie pentru voi, o intimidare. Adică, să nu ascunzi grânele, să nu îngropi cartofii. Iar oamenii, proştii, au început s-o ţină urâa şi bună: tâlharii din pădure, pentru că, vezi Doamne, li s-au năzărit tâlhari în gospodăria văduvei. Ce mai, nişte proşti! Ascultaţi-i, cică, mai bine pe orăşeni. Or să vă arate ei altele şi mai şi, or să vă facă să muriţi de foame. Dacă vă vreţi binele, luaţi-vă după noi. O să vă învăţăm noi cum să faceţi. Or să vină să vă ia ce-i al vostru, trudit din greu, iar voi să ziceţi că nu-s surplusuri, că n-aţi secerat nici un pic de secară. Şi-n caz de ceva, puneţi mâna pe furci. Şi cine-i împotriva obştii să se ferească. Au început bătrânii să dea glas, să se laude, să ţină sfat. Iar lui Harlam turnătorul nici nu-i trebuia mai mult. Şi-a pus căciula în cap şi-a şters-o la oraş. Şi-acolo: şu-şu-şu. Uite ce se-ntâmplă-n sat şi voi nu ştiţi nimica. Trebuie să facem îndată un comitet al sărăcimii. Dacă porunciţi, într-o clipă îi fac acolo pe fraţi să se ia la bătaie între ei. Şi pe urmă şi-a luat tălpăşiţa, nu s-a mai arătat prin locurile noastre.

Iar ceea ce s-a întâmplat pe urmă a venit de la sine. Nimeni n-a pus grozăviile la cale, nimeni nu-i vinovat de ele. Au trimis soldaţi din oraş. Şi tribunalul militar. Au început cu mine de prima dată. Harlam mă încondeiase bine. Voiau să mă judece şi pentru dezertare, şi pentru refuzul de a mă duce la muncă forţată, şi pentru că aş fi îndemnat oamenii să se răscoale, şi pentru că aş fi omorât-o pe văduvă. Şi m-au încuiat într-o casă. Slavă Domnului că mi-a trecut prin cap să smulg o scândură din duşumea şi să evadez. M-am ascuns într-o peşteră, sub pământ. Deasupra capului meu satul ardea, n-am văzut, tot de deasupra mea mămuca s-a aruncat în copcă – şi n-am văzut. Totul s-a petrecut de la sine. Soldaţii au fost încartiruiţi într-o casă, li s-a dat rachiu până şi-au băut minţile. În timpul nopţii, din neatenţie, a luat foc casa în care chefuiau ei, iar de la ea s-au aprins, şi casele vecinilor. Ai noştri, unde au luat foc casele, au dat fuga afară, dar soldaţii, chiar dacă nu le-a dat nimeni foc, se înţelege că au ars de vii, pentru că n-a avut cine-i scoate afară. Pe săteni nu i-a alungat nimeni din Veretenniki, din ruinele astea. S-au răspândit, de frică, cu toţii, care încotro, să nu care cumva să se mai întâmple vreo tărăşenie. Iar se răspândise vestea că, dacă rămân în sat, tot al zecelea om va fi împuşcat. Când am ieşit din ascunzătoarea mea, n-am mai găsit pe nimeni, toţi s-au împrăştiat prin lume, pribegesc pe cine ştie ce coclauri.

Doctorul şi Vasea au sosit la Moscova în primăvara lui nouă sute douăzeci şi doi, chiar la începutul NEPului. Erau nişte zile senine şi călduroase. Petele de soare, reflectate de cupolele aurii ale Catedralei Mântuitorului, cădeau pe pietrele dreptunghiulare ale pieţei, printre care creştea iarba.

Fuseseră anulate interdicţiile cu privire la iniţiativa privată, era permis, în limitele stricte, comerţul liber. Se încheiau afaceri la piaţă, în limitele circulaţiei mărfurilor posibile la nişte vânzători de vechituri. Dimensiunile ridicole ale acestor afaceri sporeau speculaţia şi abuzurile. Vânzoleala măruntă a bişniţarilor nu producea nimic, nu adăuga nimic material la paragina oraşului. Se adunau averi din revânzarea inutilă a unor mărfuri vândute deja de zece ori.

Proprietarii câtorva foarte modeste biblioteci personale îşi scoteau cărţile din rafturi şi le cărau într-un loc. Făceau cerere la sovietul orăşenesc, în care îşi exprimau dorinţa de a face comerţ cooperatist cu cartea. Solicitau să li se acorde un spaţiu. Primeau în folosinţă un depozit de încălţăminte, rămas gol încă din primele zile ale revoluţiei, sau o seră care îşi încetase tot atunci activitatea. Sub bolţile înalte ale acestor încăperi, îşi puneau în vânzare colecţiile sărace de cărţi, adunate la întâmplare.

Soţii de profesori unversitari, care şi mai înainte, în perioade dificile, coceau chifle pentru vânzare, împotriva interdicţiilor, acum le vindeau pe faţă în vreun atelier de reparat biciclete, care în decursul perioadei precedente fusese închis pentru inventar. Îşi schimbaseră orientarea, acceptaseră revoluţia, spuneau „există o asemenea chestiune” în loc de „da” sau „bine”.

În Moscova, Iuri Andreevici spuse:

— Vasea, va trebui să te apuci de ceva.

— Ziceam că ar trebui să învăţ.

— Asta se înţelege de la sine.

— Şi mai am un vis. Vreau să pictez chipul mamei din memorie.

— Foarte bine. Dar pentru asta trebuie să ai talent la desen. Măcar ai încercat vreodată?

— În piaţa Apraksin, când nu mă vedea unchiu-meu, mă mai jucam cu câte un cărbune.

— Bine. Fie într-un ceas bun. O să încercăm.

Vasea nu dovedi cine ştie ce calităţi extraordinare de desenator, dar avea suficientă îndemânare pentru a putea fi înscris la arte plastice. Cu ajutorul unei cunoştinţe, Iuri Andreevici îl înscrise la secţia de cultură generală a fostei şcoli „Stroganov”, de unde a fost transferat la Facultatea de Poligrafie. Aici studia tehnica litografiei, a tiparului şi a legătoriei, ca şi grafica de carte.

Doctorul şi Vasea îşi uniră eforturile. Doctorul scria mici cărţulii, de câte o coală de tipar, în care trata problematici foarte diverse, iar Vasea le tipărea în calitate de lucrări practice, pentru care primea note. În tiraje de câteva exemplare, aceste cărţi le difuzau prin anticariatele nou înfiinţate, ale căror proprietari erau cunoştinţele lor comune.

Cărţuliile conţineau fâlosofâa lui Iuri Andreevici, vederile lui în materie de medicină, definiţiile date de el sănătăţii şi nesănătăţii, idei despre transformism şi evoluţie, despre personalitate ca fundament biologic al organismului, opiniile lui Iuri Andreevici despre istorie şi religie, foarte apropiate de cele ale unchiului său şi ale Simei, descrieri ale locurilor prin care trecuse răscoala lui Pugaciov, pe care doctorul le vizitase, versurile şi povestirile lui Iuri Andreevici.

Aceste lucrări erau accesibile, scrise într-un stil colocvial, totuşi urmărind cu totul alte scopuri decât cele ale popularizatorilor, pentru că tratau opinii discutabile, arbitrare, insuficient verificate, dar întotdeauna vii şi originale. Cărţile se vindeau bine, fiind apreciate de către amatori.

În acele vremuri totul devenise specialitate: poezia, arta traducerii beletristice, despre toate se scriau tratate teoretice, pentru toate se creau institute. Apăruseră felurite Palate ale Gândirii, Academii de Idei Artistice. În jumătate din aceste instituţii-mamut Iuri Andreevici era încadrat ca medic.

Multă vreme doctorul şi Vasea fuseseră prieteni şi locuiseră împreună. Între timp se mutaseră mereu din cameră în cameră, închiriind mereu alte unghere semiruinate, fiecare în felul lui insalubru şi inconfortabil.

Imediat după sosirea la Moscova, doctorul trecuse prin strada Sivţev, pe la vechea lor casă, în care, după cum aflase acum, familia nu se mai oprise în puţinele zile pe care le petrecuse în oraş înainte de a pleca în străinătate. Deportarea lor schimbase totalmente lucrurile. Camerele repartizate doctorului şi familiei sale erau acum ocupate de alţi chiriaşi, dintre lucrurile lui personale şi ale familiei nu mai rămăsese nimic. Foştii vecini se fereau de Iuri Andreevici, ca de o cunoştinţă primejdioasă.

Markel avansase şi nu mai era de găsit în strada Sivţev. Fusese numit administrator în Târgul de Făină, unde îi fusese pus la dispoziţie apartamentul fostului funcţionar. Totuşi, el prefera să locuiască mai departe în cămăruţa lui de portar, cu lut pe jos, prin care trecea conducta de apă şi unde jumătate din încăpere era ocupată de o uriaşă sobă tipic rusească. În toate corpurile de clădire de la Târgul Făinii se spărgeau, iarna, conductele de apă şi de încălzire şi numai în odaia portarului era cald, iar apa nu îngheţa.

Între timp relaţiile doctorului cu Vasea se răciseră. Vasea evoluase neobişnuit de mult. Începuse să vorbească şi să gândească cu totul altfel decât gândea şi vorbea băiieţandrul desculţ de pe malul râului Pelaga, în satul Veretenniki. Evidenţa, autoargumentarea adevărurilor proclamate de revoluţie îl atrăgeau din ce în ce mai mult. Vorbirea doctorului, greu de înţeles, plastică, i se părea vocea neadevărului condamnat, care-şi conştientizează slăbiciunea şi de aceea se exprimă evaziv.

Doctorul umbla pe la felurite instanţe. Încerca să obţină două lucruri. Solicita reabilitarea politică a familiei sale şi permisiunea ca ai lui să se întoarcă în ţară şi, concomitent, cerea să i se elibereze un paşaport şi o viză, pentru ca el însuşi să plece la Paris după soţie şi copii.

Vasea era uimit cât de neconvingătoare şi anemice erau aceste eforturi ale doctorului. Iuri Andreevici conchisese prea repede, prea în grabă, că orice eforturi sunt inutile, vorbea cu prea multă siguranţă şi aproape cu satisfacţie că orice tentativă întreprinsă în această direcţie ar fi zadarnică.

Vasea îl dezaproba tot mai des pe doctor. Acesta nu se supăra când era dojenit pe bună dreptate. Dar relaţiile lor se deteriorau. În sfârşit, puseră capăt prieteniei şi se despărţiră. Doctorul îi lăsă lui Vasea camera pe care o închiriaseră în doi şi se mută la Târgul de Făină, unde atotputernicul Markel îi repartiza un colţ din fosta locuinţă a familiei Sventiţki. Acest ungher din partea din spate a apartamentului era alcătuit din vechea baie, acum nefolosită, din Camera cu o singură fereastră de lângă baie şi din bucătăria dărăpănată, spre care ducea casa scării de serviciu, aproape ruinată, cu pereţii adânciţi în pământ. Iuri Andreevici se mută aici şi, după instalare, renunţă la medicină, se transformă într-o persoană foarte neîngrijită, încetă să-şi mai viziteze prietenii şi începu să trăiască într-o sărăcie lucie.

Era o duminică cenuşie de iarnă. Fumul sobelor nu se înălţa deasupra acoperişurilor, ci ieşea în dâre subţiri prin oberlihturile ferestrelor din care, cu toate interdicţiile, continuau să se iţească burlanele de tablă ale godinelor. Viaţa oraşului încă nu-şi revenise la normal. Locatarii Târgului de Făină umblau ca nişte murdăriei nespălaţi, sufereau de furunculoză, tremurau de frig, răceau.

Fiind duminică, familia lui Markel Şciapov era toată acasă. Stăteau cu toţii împrejmurul aceleiaşi mese pe care, cândva, când pâinea se distribuia pe cartele, în fiecare dimineaţă se tăiau cu foarfecele cupoanele de pâine ale tuturor locatarilor din clădire, apoi aceste cupoane erau sortate, numărate, împachetate în batiste sau bucăţi de hârtie după categorii, erau duse la brutărie şi apoi, după ce se aducea pâinea, tot pe această masă era bucăţelită, tăiată, fărâmiţată şi cântărită în porţii pentru toţi locatarii. Acum toate acestea erau de domeniul legendei. Raţionalizarea alimentelor fusese înlocuită cu alte forme de control. Împrejurul mesei lungi familia Markel mânca cu poftă, tuturor le trosneau fălcile, toţi mestecau şi clefăiau.

O jumătate din odaia portarului era ocupată de soba rusească, lată, înălţată în mijlocul încăperii, de pe pătuceanul1 căreia atârna un capăt de plapumă matlasată.

Pe peretele din faţă, cel de lângă uşă, deasupra chiuvetei, era robinetul de apă rece, singurul care funcţiona în toată clădirea. Pe pereţii laterali se înşiruiau laviţe, sub care, în saci şi în lăzi, se păstrau lucrurile familiei. Peretele din stânga îl ocupa masa de bucătărie. Deasupra mesei, în perete, era agăţat un blidar.

În sobă ardea focul. Odaia era bine încălzită. Cu mânecile suflecate până la coate, în faţa sobei stătea Agafâa Tihonovna, soţia lui Markel, şi, cu un cârlig lung, care pătrundea adânc în cuptor, muta oalele, când înghesuindu-le una într-alta, când depărtându-le, după cum avea nevoie.

Faţa ei transpirată era când luminată de jarul din cuptor, când înceţoşată de aburul care ieşea din fierturi. Mutând oalele într-o parte, scoase din adâncul cuptorului o plăcintă coaptă pe o bucată de tablă, dintr-o singură mişcare o răsturnă pe partea cealaltă şi o împinse iarăşi în cuptor, ca să se rumenească. În odaia portarului intră Iuri Andreevici cu două găleţi în mână.

— Poftă bună!

— Poftim la masă. Şezi şi mănâncă cu noi.

— Mulţumesc, am luat prânzul.

— Ştim noi prânzurile tale. Mai bine-ai şedea şi-ai mânca ceva cald. Degeaba strâmbi din nas. Avem cartofi copţi în oală de lut. Plăcintă cu casă. Hai!

— Nu, zău, mulţumesc. Scuză-mă, Markel, că intru des, că îţi răcesc casa. Vreau să strâng deodată mai multă apă. Am frecat lună cada de zinc, o umplu toată, vreau să umplu şi rezervoarele. O să mai vin acum de vreo cinci ori, poate chiar de zece ori, şi pe urmă n-o să te mai deranjez multă vreme. Iartă-mă, te rog. În afară de tine, nu mai am la cine apela.

— Toarnă câtă vrei, nu-mi pare rău. Sârop n-am, dar apă este câtă pofteşti. Ia-o pe degeaba. N-o vând.

Cei de la masă izbucniră în râs.

Când Iuri Andreevici intră a treia oară, ca să umple a cincea şi a şasea găleată, tonul lui Markel se modifică întru câtva şi discuţia luă altă turnură.

— Ginerii mă întreabă cine eşti. Le spun şi nu mă cred. Da' ia-ţi apă, nu mai sta pe gânduri. Numai n-o vărsa pe jos, cioară ce eşti. Vezi c-ai udat pragul. O să-ngheţe şi nu tu ai s-o spargi cu târnăcopul. Da' închide uşa mai bine, nerodule, că trage de-afară. Da, le zic ginerilor cine eşti, dar ei nu mă cred. Câţi bani s-or cheltuit degeaba cu tine! Ai învăţat atâta carte şi ce folos?

Când Iuri Andreevici intră a cincea sau a şasea oară, Markel se încruntă.

— Încă o dată şi basta! Trebuie să mai ştii şi de ruşine t frate. Ai aici pe cineva care-ţi ia apărarea, pe fata cea mai mică, altfel nu m-aş fi uitat eu ce boier de zidar îmi eşti şi ţi-aş fi închis uşa cu zăvorul. Ţi-o mai aduci aminte pe Marina? Uite-o, şade-n capu' mesei, cea negricioasă. Oho, s-a înroşit! Nu-l jigni, tataie, zice. Parcă se ia cineva de tine. Marina lucrează telegrafistă la telegraful din centru, înţelege străineşte. Zice către mine că eşti nefericit. Ar sări şi-n foc pentru tine, aşa-i de miloasă. Parcă eu ţi-aş fi vinovat că n-a ieşit nimic din tine. Nu trebuia s-o ştergi în Siberia, să-ţi laşi casa la vreme de primejdie. Singuri aţi fost vinovaţi. Uite, noi foametea asta, toată blocada asta am stat aici, nu ne-am clintit din loc şi n-am murit. Pune-ţi singur cruce. Pe Tonka n-ai păstrat-o, hoinăreşte-acum prin străinătăţuri. Pe mine nu mă priveşte. Treaba ta. Numa' nu te supăra că te-ntreb: la ce-ţi trebuie atâta apăraie? Nu cumva te-ai tocmit să uzi toată curtea, ca să-ngheţe apa şi să faci patinoar? Oh, nici nu mă pot supăra pe tine, curcă plouată ce eşti!

Cei de la masă izbucniră iarăşi în râs. Marina roşi iarăşi şi, măsurându-i pe toţi cu priviri mânioase, începu să-i dojenească în şoaptă. Iuri Andreevici îi auzi vocea, fu uimit de ea, dar încă nu-i sesiză secretul.

— Am mult de spălat în casă, Markel. Trebuie să fac curat. Să frec podelele. Trebuie să spăl nişte rufe.

Cei de la masă începură să se mire.

— Şi nu ţi-i ruşine să vorbeşti, nu să şi faci? Cine eşti tu, spălătoreasă din Chitai sau mai ştiu eu ce?

— Iuri Andreevici, permiteţi-mi s-o trimit pe fiică-mea. O să vină la dumneavoastră, o să spele rufele, o să frece podelele. Dacă-i nevoie, poate cârpi lucrurile mai vechi. Să nu te temi de dumnealui, fata mea. Vezi că nu-i ca alţii, e om delicat. N-ar omorî nici o muscă.

— Nu, Agafia Tihonovna, aşa ceva nu se poate. N-o să accept niciodată ca Marina să se murdărească pentru mine. Doar nu mi-i servitoare! Mă descurc cumva şi singur.

— Dumneavoastră vă puteţi murdări, iar eu nu? Nu mai fiţi aşa îndărătnic, Iuri Andreevici. De ce mă refuzaţi? Şi ce-ar fi dacă v-aş face o vizită? M-aţi alunga?

Marina ar fi putut ajunge cântăreaţă. Avea o voce pură, cristalină, bine modulată, puternică. Vorbea încet, dar cuvintele ei erau mai sonore decât o cereau împrejurările, iar această voce nu se contopea cu Marina, părea să aibă o existenţă independentă de ea. Se părea că răsună din camera din spatele ei. Această voce era pavăza ei, îngerul ei păzitor. Pe o femeie cu o asemenea voce nu-ţi venea s-o superi sau s-o întristezi.

Începând cu căratul apei, din acea duminică s-a înfiripat prietenia dintre doctor şi Marina. Fata venea adeseori să-l ajute în gospodărie. O dată a rămas la el şi nu s-a mai întors în odaia portarului. În acest fel a devenit a treia soţie neînregistrată la starea civilă a lui Iuri Andreevici, având în vedere că nu divorţase de prima. Au avut copii. Markel şi Agafâa Şciapov, tatăl şi mama fetei, începură să-i zică „doamna doctor”. Markel bombănea că nu e cununat cu fata lui şi se întreba de ce nu se căsătoresc de-adevăratelea. „Te-ai smintit? îl lua nevastă-sa la rost. Cum ar fi asta, dacă Antonina-i în viaţă? Bigamie?” „Eşti o proastă! îi răspundea Markel. Ce să ne mai uităm la Tonka? Tonka parcă nici n-ar mai fi. Pe Tonka nici o lege n-ar apăra-o.”