Boris Pasternak

Toamna timpurie

Frunza de coacăz s-a asprit de călduri, De râsete răsună casa toată.

Se toacă verdeţuri, se pun murături

Se presară cuişoare în marinată.

Pădurea ironică aruncă afară

Larma aceasta pe margini de văi, Unde-alunişul ce-aprins e de soare

Îşi pâlpâie rugul de roşii văpăi.

Drumul aici în viroagă se lasă, Milă aici ţi-e de copacul trăsnit, Milă ţi-e şi de toamna peticăreasă, Care mătură-n râpă tot ce-a cerşit.

Regreţi că lumea-i mai puţin complicată

Decât totdeauna isteţi-au crezut, Că dumbrava aceasta în apă înoată, Că sfârşit toate au, nu doar început.

Că-i ridicol să-ţi căşti a mirare

Ochii, când e pârjol pe-orice ram, Când alba sferă a toamnei, agale, Păienjeniş îţi întinde pe geam.

Gardu-i spart, parcă însăşi cărarea

La plimbare prin crânguri s-a dus.

Râs e-n casă şi zarvă, iar zarea

Răsună şi ea de zarvă şi râs.

Nunta

După ce-a trecut cu zor

Şi cântări voioase, S-a-ntins nunta până-n zori

La mireasă-n casă.

Au oprit pereţii groşi

Chiotele toate,.

De la cei dintâi cocoşi

Până pe la şapte.

Iar când somnul e mai somn, Naiba să-l mai ieie, Un: smintit de-acordeon

Nunta vru s-o-ncheie.

Şi s-au pus pe chiuit

Iarăşi toţi de-a valma

Salbe zornăiau, de-argint, Plesnituri din palmă.

Şi din nou, ehei, ehei, Strigături voioase

Îi trezeau pe toţi acei

Ce dormeau prin case.

Una cu obraji de nea, Zveltă copiliţă, Se-nfoia şi se rotea, Ca o păuniţă.

Dând din cap, mai des, mai rar, Până la portiţă, Se-nvârtea pe trotuar, Ce mai: păuniţă!

Dar deodată horă, cânt, Strigături cu rost

Au intrat parcă-n pământ, Parcă nici n-au fost.

Curtea s-a umplut de paşi, De trebăluială.

Grijile cui să le laşi

Când e zi afară?

Pe imensul cer şi gol, Viscol de aripă

Porumbeii fac în zbor, Înălţaţi în pripă.

Parcă-n urma nunţi-acum

I-au trimis vecinii, Cu solie de drum bun

Şi urări de bine.

Însăşi viaţa ne e doar

Unei clipe-asemeni, Când suntem, precum un dar, Dizolvaţi în semeni.

Doar o nuntă stinsă-n zori

Viaţa ni se pare, Porumbel de cânt pe zări, Vis de alinare.

Toamna

Ai mei de mult se-nstrăinează, S-au dus, nu i-am putut reţine.

Acum singurătatea-i trează

Şi în natură, şi în mine.

Şi doar cu tine-s în cocioabă, Ţipenie-n pădure nu e.

De-atâta neumblare iarba

A încolţit pe cărăruie.

Ne mustră bârnele tăcute

Iubirea, care juruită

N-a fost că va zdrobi redute, Noi singuri vom pieri, iubito.

Eu pân' la trei şedea-voi iară

Cu cărţile, tu – cu cusutul.

Şi n-om simţi mai către seară

C-am contenit chiar şi sărutul.

Mai cu smintită frenezie

Foşniţi, voi, frunze, în cădere, Sporiţi cu altă nostalgie

Potirul plin de ieri cu fiere!

Ce farmec, patimă, descântec?!

Septembrie să ne-mprăştie!

Îngroapă-te-n al toamnei cântec!

Fii piatră sau fii nebunie!

Precum pădure, tu te bucuri, Când te dezbraci, ca ea, de rochii

Şi goală. – ntr-un halat cu ciucuri, Îmi cazi în braţe, mi te-apropii.

Tu eşti fatalul pas de vrajă, Când viaţa boală grea ne pare, Iar frumuseţea ta-i curajul

Ce ne uneşte-atât de tare.

Basm

Basmu-aşa începe:

Hăt demult, cândva, Se-avânta prin stepe

Un voinic în şa.

Se grăbea la luptă

Peste mări şi ţări

Şi-o pădure mută

S-a lăţit pe zări.

Inima-l înţeapă:

— Ei, băiete. – acu', Dacă vezi vreo apă, Nu te duce, nu!

El gonea cu fală

Şi cu păru-n vânt, Mai trecând o vale, Mai trecând un dâmb.

Printr-o luncă seacă, Drumul şi-a urmat, Muntele să-l treacă

Murgul şi-a-ndemnat.

Şi urmându-şi calea, Printre crânguri mici, A găsit cărarea

Fiarelor de-aici.

Şi uitând chemarea, Presimţirea lui, Spre adăpătoare

El goni hai-hui.

Vede-o grotă mare, Fumegând la vad, Vede flăcări care

Parcă ies din iad.

Şi prin fumul iute, Rău mirositor, Ţipete aude, După ajutor.

Se-nfioară-n pieptu-i

Apucând de frâu

Şi goni de-a dreptul

Dincolo de râu.

Un balaur, iată, El văzu, solzos, Coada despicată, Botul urâcios.

Flăcări mari pe nară

Fiara slobozea

Şi pe o fecioară

O înlănţuia.

El plesnea din coadă

Ca un şfâchi de bici

Gâtul de zăpadă, Umerii cei mici.

Pravila ciudată

Astfel poruncea:

La un an, o fată

Monstrului să-i dea.

Tihnă-n sărăcie

Oamenii sărmani

Cu-acea dijmă vie

Şi-o plăteau prin ani.

Zmeu-o strânge, iată, Şi mai abitir:

Va ucide-ndată

Sângerosu-i bir.

Călăreţu-ngân-o

Rugă către cer

Cumpănind în mână

Suliţa de-oţel.

Ochi închişi sub pleoape, Înălţimi pustii.

Codri. Vaduri. Ape.

Clipe. Ani. Vecii.

Coiful e-n ţărână, Zmeul – doborât.

Calul îi sfărâmă

Leşul cel urât.

Ciopârţit e zmeul

Sângeros, hain, Leşinat flăcăul, Fata – în leşin.

Cerul-azururi ţese

Tandre peste deal.

Cine-o fi? Prinţesă?

Fiică de plugar?

Ba de fericire

Lacrimi curg şuvoi, Ba în nesimţire

Leşină-amândoi.

Ba se întremează, Ba adorm curând, Parcă sângerează, Parcă teferi sunt.

Inimile însă Bat.

Ba ea, ba el

Îşi întoarce, plânsă, Faţa către cer.

Ochi închişi sub pleoape, Înălţimi pustii.

Codri. Vaduri. Ape.

Clipe. Ani. Vecii.

August

Azi-dimineaţă, cum îmi promisese, În casă. – o galbenă fâşie

A soarelui intră, pornind să-mi ţese

Cărare pe sub draperie.

Cu ocrul lui, culoare-atât de nudă, A poleit pădurea, satul

Cearşaful meu şi perna mea cea udă, Peretele cel alb şi patul.

Mi-am amintit atunci fără zăbavă

De ce mi-e udă perna moale:

Visasem că veneaţi printr-o dumbravă

La propria-mi înmormântare.

Mergeaţi de-a valma, singuri sau perechi, Şi-o vorbă se-auzi, răzleaţă, Că-i şase august, după stilul vechi –

Schimbarea Domnului la faţă.

Fără de flăcări, din Tabor, lumină

Primeşte azi întreaga fire.

De-acum e-aproape toamna cea senină

Şi-i clară, ca o prevestire.

Voi aţi intrat pe rând în cimitir, Trecând prin crângul ce străluce

Sărac şi trist cu flăcări de ghimbir

Şi rumen ca o turtă dulce.

Trufia înălţimilor cărunte

Se-nvecina cu-naltul crâng.

Şi-n depărtările-n răstimpuri mute, Cocoşii trâmbiţau, prelung.

Precum o ingineră de cadastru, În cimitir, ca-n bătătură, Sta moartea, gata un mormânt sihastru

Să-mi sape-ndată, pe măsură.

Aţi auzit cu toţi şi fiecare

O voce parcă-n voi iscată.

Da, vocea mea profetică şi care

Rostea, de moarte neschimbată: „Adio, cer de-azur, ce vei vedea

Când El va fi alt chip să-şi ieie, Alină. – amară, săvârşirea mea

Cu-o mângâiere de femeie.

Adio, viaţă, bun-rămas, fiinţă –

Femeie ca o vijelie

Ce-adânc sfidezi genuni de umilinţă.

Sunt câmpul tău de bătălie.

Rămâi cu bine, aripă în vânt, Ce-n zbor robia n-ai voi a şti-o!

Icoană-a lumii, lume din cuvânt, Creaţie, miracole, adio!”.

Noapte de iarnă

Iar pe pământ, ningea, ningea

Din zare-n zare.

Pe masă-o luminare ardea, O lumânare.

Cum vara gâzele noian

Vin la lumină

Zburau toţi fulgii albi la geam, Fulgi de hermină.

Vântul poznaş pe geam strivea

Stele bizare.

Pe masă-o luminare ardea, O luminare.

Sus pe tavan umbre umblau, Încrucişate, Mâini şi picioare încrucişau

Cruce de soarte.

Cei doi pantofi alunecau

Lin din picioare, Lacrimi de ceară tot picurau

Rochia moale.

Totul în viscol se mistuia

Ca o mustrare, Pe masă-o luminare ardea, O lumânare.

Şi-n licărirea ei se-nteţea

Ispita dulce, Aripi de înger îşi desfăcea

În chip de cruce.

În februarie-a nins tot aşa, Mare ninsoare.

Pe masă-o lumânare ardea, O lumânare.

Despărţire

Bărbatul stă în prag mirat, Nu-şi recunoaşte casa:

Ea n-a plecat, ci-a evadat, În pripă, furtunoasă.

Nu vede haosul iscat

De-această devastare, Căci e aproape-nlăcrimat

Şi capul iar îl doare.

În tâmple-i vâjâie din zori.

E treaz, i se năzare?

De ce, de ce de-atâtea ori

Cu gându-i tot la mare?

Când soarele lui Dumnezeu

Nu-l vede în fereastră, Tristeţea-i seamănă mereu

Cu marea cea sihastră.

El îi iubea cu-atât nesaţ

Profilul ei de vrajă, Precum al mării moale braţ

Alunecă pe plajă.

Cum stufu-n valul albăstrui

L-a nămolit nisipul, Pe fundul sufletului lui

Şi-a scufundat ea chipul

În anii grei, de trai rebel, De-absurdităţi deşarte

S-a pomenit cu ea spre el

Săltând pe-un val al soartei.

Primejdii a-nfruntat, amar, Ce viaţa i-au căznit-o

Şi-a tot împins-o acel val, La piept i-a ţintuit-o.

Deci a plecat de-acum, şi nu

De bunăvoie, poate.

Dar cariul despărţirii, crunt, O viaţă îl va roade.

Se uită omul obidit: 'Nainte de plecare, Ea peste tot a răscolit, Prin scrin şi prin sertare.

Până-n amurg, pune-n sertar, C-un fel de buimăceală, Ba un gherghef, ba un tipar

Şi-un petic de croială.

Se-nţeapă-n acul ei uitat, Stârnind un strop de sânge, O vede-n gânduri imediat

Şi, pe tăcute, plânge.

Întâlnire

Se cerne iar ninsoare, Nămeţii-s iar şirag, Ies ca să fac mişcare, Ştiu că m-aştepţi în prag.

Stai cam înfrigurată

În strâmtu-ţi pardesiu.

Eşti emoţionată, Deşi n-ai vrea s-o ştiu.

Dispar în înserare

Curţi şi copaci ursuzi.

Stai singură-n ninsoare

Şi ai pantofii uzi.

Din mâneci parcă-ţi plouă, Căci fulgii se topesc

Şi picături de rouă

În părul tău sclipesc.

Şi blondul nimb sfinţeşte

Tot trupul tău mlădiu, Baticul, ochi-aceştia

Şi strâmtul pardesiu.

Sub gene îţi tresaltă

Tristeţea. N-o-nţeleg:

În marmură sculptată

Pari dintr-un bloc întreg.

Muiat în stibiu parcă

Un fier ai fost cândva, Prin inima-mi posacă

Purtat de cineva.

Şi-n ea pe veci rămase

Smerenia-ţi să stea, De-aceea nici nu-mi pasă

Că lumea-n jur e rea.

De-aceea prin ninsoare

Văd dublă noapte-acum

Şi-ntre noi doi hotare

Nu pot să trag nicicum.

Dar cine-om fi şi unde, Când toate-acele vremi

Lăsat-au vorbe, bârfe, Iar noi nu mai suntem?

Steaua de Crăciun

O iarnă cu ger

Viscolea nesătulă

Şi pruncului frig îi era-n acea şură, Sub dealul stingher.

Un bou răsufla aer cald peste el, Alte-animale

Suflau rotocoale

De aburi pe iesle şi-n orice ungher.

Păstorii, treziţi din culcuşuri, săreau

Murdari pe cojoace

De paie sărace, Scrutând miezul nopţii, în zare priveau.

Vedeau ţintirimul de mult trosnit, Cu lespezi crăpate, De vânturi mâncate, „Vedeau cerul iernii din stele spuzit.

Şi-alături, nemaiştiută prin vremi, Sfioasă şi moale, Ca o lumânare, O stea licărea luminând spre Betleem.

Ardea ca un stog, mai departe de cer, De Domnul departe, Ardea cum ar arde

Un sat prins de flăcări, o stână de-oier.

Ardea ca o claie de fân în 'nalt, Cu flacără mare, Prevestitoare, în tot universul de stea tulburat.

Ceva însemna pălălaia din cer, Un semn, o minune, O veste anume.

Spre ea se grăbiră cei trei zodieri.

Duceau pe cămilele lor vistierii, Asinii pitici, lenevoşi cum li-i firea, Veneau sub poveri de pe deal, pirpirii.

Şi spectre ciudate din alte vecii

În zare pluteau, prevestindu-şi venirea.

Erau viitoare icoane-aurii, Picturi, zugrăveli din muzeele lumii, Descântece, vrăji, toate zânele bune, Toţi brazii şi visele dulci de copii.

Erau luminări pâlpâind şi paiete

Şi toată splendoarea culorilor vii.

Mai crunt viscolea asprul crivăţ prin stepe.

Erau nuci de aur, erau jucării.

Un iaz se-ascundea după-un crâng de arini, Cu cuiburi de ciori încâlcite în ramuri.

Pe malu-i treceau şiruri lungi de asini, Cămile-ncărcate, strunite în hamuri.

Aşa că păstorii au zis spre străini:

— Să mergem cu toţi înspre-acele limanuri, Spre locul ce-mbie cu-atâtea lumini.

Prea cald le era lipăind prin troiene

Şi frunze de-argint aşternea peste nea

Mulţimea de tălpi ce spre casă grăbea.

Toţi câinii lătrau şi păreau a se teme

De urmele-acelea sub licăr de stea.

Iar noaptea părea o geroasă poveste, Mereu din troiene venea cineva

De nimeni văzut, în mulţime intra

Şi câinii buimaci mârâiau pe neveste

Şi parcă-aşteptau să se-ntâmple ceva.

Pe drumul acela cu case puţine, Păşeau nişte îngeri ce trup nu aveau.

Erau nevăzuţi în pornita mulţime, Dar paşii lor urme-n zăpadă lăsau.

Mulţimea se-opri în hotarul câmpiei, La peşteră. – n prag de geros răsărit.

— Dar cine sunteţi? îi întreabă Maria.

— Păstori şi ai cerului soli. Am venit

Smeriţi spre-nchinare la Pruncul iubit.

— Prea mulţi aţi venit. Aşteptaţi la intrare.

În zori, se lăsase o ceaţă de scrum.

Mulţimea rămase în aşteptare, Toţi cei veniţi ori pe jos, ori călare

Stăteau îmbulziţi la adăpătoare, Asinii mugeau şi cămilele-n drum.

Cernea de acuma a zorilor sită, Ştergând de pe stele roşeaţa de fragi.

Din toată mulţimea aceea venită, Măria-i chemă înăuntru pe magi.

În iesle copilul dormea ca o rară

Sclipire de soare într-un ungher.

Şi buza de bou, a măgarului-i nară

Ţineau loc de şubă, suflând peste el.

Stăteau în a peşterii caldă sineală, Şoptindu-şi în barbă, uimiţi, rugăciuni.

Deodată simţiră-o mişcare uşoară, Un oaspete nou coborât din genuni.

Şi magii văzură: din prag, la Fecioară

Privea şi zâmbea noua stea de Crăciun.

Zori

Ai fost întreg destinul meu, Veniră-apoi război, ruine.

Şi ani la rând – nimic nici eu

N-am mai putut să ştiu de tine.

Dar peste vremi, într-un sfârşit, Iar ţi-am simţit porunca vie, O noapte-ntreagă te-am citit

Şi m-am trezit din letargie.

Simt cum oamenii m-atrag

În frigul dimineţii treze.

Sunt gata ţăndări tot să fac, Pe toţi să-i pun să-ngenuncheze.

Şi fug pe scară iute – vezi? -

Chemat parcă întâia oară

De-aceste uliţe-n zăpezi, De-aceste moarte trotuare.

Toţi de prin case sar din pat, Beau ceaiul, iau tramvaiu-n pripă.

Iar eu constat că s-a schimbat

Întreg oraşul într-o clipă.

În uşă iarna ţese-un nimb

De fulgi pufoşi şi plini de graţii.

Voind s-ajungă toţi la timp, Fug, mestecându-şi dumicaţii.

Eu simt cu sentimentul lor, De parcă le-aş trăi eu viaţa.

Ca fulgii mă trezesc, uşor, Mă-ncrunt şi eu, ca dimineaţa.

Cu mine-s inşii anonimi, Copaci, copii, orice fiinţă.

Toţi m-au învins, şi nu-s puţini.

Dar asta-i marea-mi biruinţă.

Minunea

Mergea din Betania-n Ierusalim, Cu-o grea presimţire în piept, ca un spin.

Doar spini se vedeau pe pripoarele-aceste, Din hornuri o dâră de fum nu ieşea.

Era doar dogoarea-ncâlcită în trestii

Şi Marea cea Moartă chiar moartă era.

Cu sufletu-amar, mai amar decât marea, Urmat doar de norii fierbinţi de pe-aici, Păşea spre oraş, spre o casă în care

Se-opriseră-ai săi numeroşi ucenici.

Şi-aşa se-adâncise în gânduri acum, Că-n jur deprimarea a prins să miroase

Amar ca pelinul. În luncile arse

El singur stătea, şi-n leşinul de scrum

Părea cum că totul se-amestecase:

Zăduf, câmp, şopârle, pâraie şi drum.

Văzu lângă cale crescând un smochin

Cu frunze pe ramuri, dar fără de rod

Şi-i spuse atuncea: „Smochine, ce văd?

Te-nalţi duşmănos, înverzit şi hain?

Mi-e sete şi foame, iar tu nici de leac

Nu-ntâmpini drumeţul cu-o poamă de milă.

Te văd şi-ntâlnindu-te simt că mi-e silă, Rămâi fără roade din tine în veac!”.

Blestemul trecu ca un fel de suspin, Trecu ca un trăsnet, şi-o mână de zgură

Rămase la urmă din sterpul smochin.

Răgaz de-ar fi avut, poate verdea făptură, Cu frunze şi ramuri şi cu rădăcini, Putea să o mântuie buna natură.

Minunea-i minune şi-i la Dumnezeu

Şi vine în clipele noastre de ură

Aşa din senin, fără veste, mereu.

Pământul

La Moscova, prin case mari

Dă buzna noua primăvară

Se mişcă moliile iară

Rozând la pălării de vară, Iar blănurile-n scrin dispar.

Femeile pe mezanine

Micsandrele în geam şi-au scos, Muşcatele surâd senine, În camere-i curat şi bine, Iar podurile-a praf miros.

Cu geamul strada se adună

La sfat acum, pe vreme bună, Şi noaptea albă se-mpreună

Pe râu, cu-amurgul neguros.

Şi poţi afla pe coridoare

Ce se mai face-n lumea mare, Ce pune-aprilie la cale

Cu stropii ce din streşini cad.

El deapănă poveşti amare

Despre durerea lumii, care

Sunt repetate până-n zare

De-amurgu-ncremenit pe gard.

E-aceeaşi amestecătură

De foc şi teamă în natură

Şi-n case gata de Florii.

În geamuri şi în bătătură, Pe străzi, la orice cotitură, La orice colţ e-o legătură

De mâţişori plăpânzi, sălcii.

Atunci de ce oftează zarea

Şi mraniţa miroase-amar?

Doar mie asta mi-e chemarea:

Să spulber toată disperarea, Să-i dărui gliei alinarea

Dintr-un hotar în alt hotar.

De-aceea-n desprimăvărare

Din nou prietenii mi-i strig.

Legăm, cu câteva pahare, Un testament de neuitare, Sperând că-a suferinţei boare

Va încălzi al vieţii frig.

Zile urâte

Atunci când la capăt de cale

Intrase în Ierusalim, Cu crengi de copaci, cu-osanale

A fost salutat de mulţimi.

Dar zile urmară amare, Vorbea de iubire-n zadar.

Vedea doar dispreţ, încruntare

Şi iată postfaţa. – n final.

Pe sfântul oraş se lăsase

Un cer plumburiu, strivitor, În timp ce dovezi mincinoase

Scorneau fariseii de zor.

Făţarnicii templului, iată, L-au dus la murdarul judeţ

Şi cei ce-l slăveau altădată

Acum îl hulesc cu dispreţ.

Se-nghesuie mulţi gură-cască, Aruncă priviri înspre El, Să vadă cu ce-o să sfârşească

Judeţul acela mişel.

Rumoarea mulţimii întruna

Răsună de-aproape, mocnit.

El parcă visează acuma

Pruncia sau fugă-n Egipt.

Pustia, costişa-nverzită

Şi muntele-acela de vis, Pe care Satan, drept ispită, Întregul pământ i-a promis.

Minunea din Cana, la nuntă, Cu vinul din apă iscat

Şi mersul pe marea cea cruntă, Spre luntre, ca pe uscat.

Aminte-şi aduce-adunarea, Mormântul aproape surpat, În care s-a stins luminarea

De spaimă, când mortu-a-nviat.

Maria Magdalena (I)

Din prima clipă-a nopţii, iar

A demonului răzbunare

Mă frige cu-amintiri de jar

Din anii mei de desfrânare, Când în păcat sperjur, murdar, Mă tăvăleam cu orişicare

Şi-aveam culcuş pe trotuar.

Până la mirul scump, de nard, Nu mai e mult, un pas sihastru

Peste hotarul morţii, larg.

Dar până la acest dezastru

Eu viaţa-n faţa ta mi-o sparg

Ca pe un vas de alabastru.

Ah, cum aş fi scăpat de iad, Mântuitorule, Hristoase, De noaptea nu m-ar fi-aşteptat

Eternitatea lângă pat, Precum un alt bărbat chemat

De farmecele-mi păcătoase?

Dar spune-mi: nu deşarte sunt

Păcat şi moarte, iad, ispită, Când tu eşti un copac şi când

Eu, ca un mic lăstar plăpând

Cresc din tristeţea-ţi nesfârşită?

Gând pe genunchi tălpile tale

Le simt, Iisuse, mă deprind

Îmbrăţişându-le, să prind

În braţe crucea, să desprind

Din cuie trupul suferind, Gătindu-te de-nmormântare.

Maria Magdalena (II)

E ajunul sărbătorii sfinte, Oamenii prin case fac curat.

Ale tale tălpi neprihănite

Ţi le ung cu mir îmbălsămat.

Pipăi, însă nu dau de sandale, Lacrimile mele n-au sfârşit.

Şi cascada părului meu moale

Ochii-n beznă mi i-a învelit.

Îşi cuprind picioarele în poală, Ţi le spăl cu lacrime, Iisus.

Salba-mi de mărgele le-nfăşoară, Părul meu le-acoperă, supus.

Viitoru-l văd ca-ntr-o oprire, Parcă tu l-ai pironit aşa.

Cu clarviziune de sibile, Pot prezice ce se va-ntâmpla.

Totul va fi clar la templu mâine, Într-un colţ ne vor înghesui

Şi din milă, poate, pentru mine

Glia-aceasta se va zgudui.

Vom vedea oştenii cum se-adună

Călărind pe caii lor năuci.

Se va-nfige – fulger de furtună –

Sus în ceţuri, lemnu-acestei cruci.

Voi cădea la poalele osfndei, Mută de durerea mea, Iisus.

Pe prea mulţi voind a-i acuprinde

Te vei chinui pe cruce, sus.

Pentru cine-atâta-mbrăţişare, Chinuri şi tărie şi sforţări?

Sunt atâtea vieţi pe lume oare, Râuri, crânguri, oameni, aşezări?

Dar apoi trei zile-atât de grele

Vor veni cu-n gol pustiitor, Că o s-ajung să merit învierea, După-acest răstimp îngrozitor.

Grădina Ghetsimani

Era un drum prăfos, noptatic, care

Cu stelele se-ngemăna abia.

Lăsând Chedronul şopotind în vale, Spre Muntele Măslinilor suia.

Poiana se frângea la jumătate, Făcând din Calea Laptelui popas, Măslinii de argint păreau că-n noapte

Prin aer vor să facă primul pas.

Era grădina cuiva pe-aproape.

Lăsându-i în ăst loc pe ucenici, Le-a spus: „Mi-e sufletu-ntristat de moarte, Rămâneţi, privegheaţi cu mine-aici”.

El renunţase fără-mpotrivire, Ca la un lucru mic, de împrumut, Şi la minuni, şi la dumnezeire, Fiind acum ca noi, un om, şi-atât.

Iar zarea nopţii semăna cu-o ţară

De nefiinţă şi de putregai, De parcă lumea-ntreagă era goală

Şi doar grădina era loc de trai.

Privind în surpătura înnoptată, Ce nu-ncepea şi nu sfârşea defel, Îngenuncheat, îl implora pe Tatăl

Să treacă de la El paharu-acel.

Sfârşindu-şi rugăciunea dulce-amară, Se-ntoarse înapoi la ceilalţi, Iar ei dormeau pe-un petic de negară, Cu ochii plumbuiţi şi-ngreuiaţi.

Le-a zis atuncea: „V-a fost dat anume

Să-mi fiţi aproape şi dormiţi ne-ntorşi, Când Fiul Omului, venit în lume, Se va preda pe mâini de păcătoşi”.

De-abia-apucară vorba lui s-audă

Şi apăru mulţime de popor

Cu săbii şi ciomege şi cu Iuda

Ce-i dărui sărutul vânzător.

Şi Petru-a dat cu sabia-n grămadă, Tăind urechea unui cuţitar.

Dar auzi: „Tu, omule, cu spada, Nu vei putea nimica să repari.

Bag-o în teacă. Oşti întregi de îngeri

Nu mi-ar fi dat, de pază, Tatăl meu?

O, n-ar fi trebuit acum să sânger, De n-ar voi chiar asta Dumnezeu.

Ci cârteai vieţii îşi întoarce, iată, Preasfânta filă spre-omenescu-mi chin.

Ce-i scris în ea se va-ntâmpla îndată.

Deci facă-se ce-i scris în ea. Amin.

Vezi, ca o pildă, veacurile toate

Pot un sfârşit să-şi afle-n mersul lor.

Spre slava pildei astea-nfricoşate, Prin chinuri, în mormânt o să cobor.

Şi-a treia zi mă voi scula din moarte

Iar secolele, prin cea beznă grea, Ca plutele, ca bărcile pe ape, Se vor târî la Judecata Mea”.

SFÂRŞIT