Bridget Jones — La limita raţiunii

La muncă în Italia

LUNI, 21 APRILIE
Cincizeci şi şase de kilograme şi şaptezeci şi trei de grame (grăsimea a fost consumată de surescitare şi teamă), unităţi de alcool: 0 — excelent (dar nu e decât 7:30 dimineaţa), ţigări: 4 (f. b.).
7:30 a. m. Faptul că plec într o călătorie şi am destul timp reprezintă un pas înainte de a dreptul fenomenal. Este dovada vie a teoriei prezentate în Calea mai puţin bătută, conform căreia fiinţele omeneşti au capacitatea de a se schimba şi de a se îndrepta. Tom a trecut aseară pe aici şi a recapitulat cu mine întrebările pe care o să le pun. Aşa că sunt foarte pregătită, deşi sunt şi puţin cam nervoasă, să spun drept.
9:15 a.m. De fapt, am o grămadă de timp. Toată lumea ştie că, atunci când oamenii de afaceri se vântură în goana lor obişnuită prin aeroporturile europene, ajung cu doar patruzeci de minute înaintea decolării şi n au cu ei decât o servietă diplomat cu câteva cămăşi de nailon în ea. Avionul pleacă la 11:45. Trebuie să fiu la aeroportul Gatwick la 11, aşa că iau trenul la 10:30 din gara Victoria, ceea ce înseamnă că iau metroul la 10. Perfect.
9:40 a.m. Nu mi vine să cred că pierd timpul împachetându mi trusa, când lucrul cel mai important este, cu siguranţă, să arăt bine la sosire. Părul ăsta al meu a nnebunit de a binelea. Va trebui să l ud din nou. Unde mi o fi paşaportul?
9:45 a.m. Am găsit paşaportul şi părul s a calmat, aşa că aş face bine s o iau din loc.

9:49 a.m. Singura problemă este că nu pot ridica sacoşa de jos. Poate ar trebui să reduc trusa de baie la periuţa şi pasta de dinţi, apa de gură, crema de faţă şi de mâini. A, da, şi trebuie să iau cele trei mii cinci sute de lire sterline din cuptorul cu microunde şi să îi las lui Gary, ca să poată cumpăra materiale şi ustensile pentru biroul nou şi pentru terasa de pe acoperiş! Urraaa!
9:50 a.m. Foarte bine. Am chemat un taxi. Vine în două minute.
10 a.m. Unde e taxiul?
10:05 a.m. Unde pizda mă sii e taxiul?
10:06 a.m. Tocmai am sunat la firma de taxiuri, care mi a spus că un Cavalier argintiu aşteaptă afară.
10:07 a.m. Cavalier ul argintiu nu e nici în faţa casei şi nici în vreo altă parte a străzii.
10:08 a.m. Firma de taxiuri zice că o maşină argintie Cavalier intră în mod sigur în clipa asta pe strada mea.
10:10 a.m. Nici urmă de taxi. 'Tu i mama mă sii de taxi, şi când te gândeşti că... aoleu, a sosit. O, unde pizda mă sii mi sunt cheile?
10:15 a.m. Mă aflu în taxi. Am mai făcut eu drumul ăsta în cincisprezece minute.
10:18 a.m. Hait. Taxiul a cotit brusc pe Marylebone Road — a decis, de a dreptul inexplicabil, să facă turul peisagistic al Londrei, în loc să mă ducă la gara Victoria. Mă străduiesc să mi înăbuş pornirea instinctuală de a l ataca, ucide şi mânca de viu pe taximetrist.
10:20 a.m. Am revenit la traseul normal, adică mergem spre Newcastle, dar traficul este foarte dens. N ai pe unde ocoli când treci prin Londra la oră de vârf.
10:27 a.m. Mă întreb dacă se poate ajunge de la Marble Arch la Gatwick Express într un minut.
10:35 a.m. În gara Victoria. O.K. Calm, calm. Trenul a plecat fără mine. Dacă reuşesc totuşi să îl prind pe cel de 10:45, tot mai rămân treizeci de minute până pleacă avionul. Şi e foarte probabil ca avionul să plece oricum cu întârziere.
10:40 a.m. Mă întreb dacă o să am timp să mi cumpăr nişte pantaloni noi la aeroport. De fapt, încep să devin chiar obsedată de treaba asta.

Minunat când călătoreşti de unul singur este că poţi să ţi etalezi o nouă personalitate şi poţi fi elegantă, în stilul filosofic Zen, şi nu te cunoaşte nimeni.
10:50 a.m. Aş vrea să încetez să mi mai imaginez că paşaportul a sărit de nebun din sacoşă şi a pornit o de unul singur înapoi spre casă.
11:10 a.m. Trenul s a oprit din motive necunoscute. Şi, brusc, toate ideile care mă preocupau, precum aceea de a mi da încă un rând de ojă pe unghiile de la picioare, au devenit total lipsite de importanţă în comparaţie cu posibilitatea de a pierde avionul.
11:45 a.m. Nu pot să cred. Avionul a plecat fără mine.

Prânz. Slavă lui Dumnezeu, lui Mr. Darcy şi tuturor îngerilor din cer. Am aflat că mai e un avion peste o oră şi patruzeci de minute. Tocmai am sunat o pe agenta lui, care a zis că nu e nici o problemă, că o să i comunice să se întâlnească cu mine două ore mai târziu. O, ce bine, pot să fac şi ceva cumpărături în aeroport.
l p.m. Îmi place f. mult rochiţa de şifon cu floricele, la modă primăvara asta, dar cred că nu ar trebui să le croiască aşa fel încât să nu ţi acopere curul, îmi place la nebunie zona comercială din aeroport. Arhitecţi vestiţi, precum Sir Richard Rogers şi Terence Conran, sunt de părere că aeroporturile s au transformat în nişte uriaşe magazine universale, dar asta mie mi se pare o idee bună. Poate o să abordez tema asta la următorul interviu cu Sir Richard însuşi, sau chiar cu Bill Clinton. Cred că o să probez perechea asta de bikini.
1:30 p.m. Aşa. O să pun scrisorile astea la poştă şi îmi cumpăr alte câteva nimicuri necesare, după care o pornesc spre terminal.
1:31 p.m. Tocmai s a auzit anunţul: „Pasagera Jones, ultimul pasager pentru zborul BA175 în direcţia Roma, să se prezinte de urgenţă la terminalul 12, unde este aşteptată pentru ca avionul să decoleze".

marţi, 22 aprilie
Cincizeci şi opt de kilograme şi nouă grame, unităţi de alcool: 2, ţigări: 22, telefoane de la băgăciosul Michael de la Independent ca să afle „cum mai merg lucrurile": vreo 30, număr de daţi ascultat caseta cu interviul: 17, cuvinte puse pe hârtie: 0.
9 a.m. Înapoi în apartamentul meu din Londra după călătoria în paradis. Aşa, acum mă apuc să transcriu interviul. Vedeţi voi, e de a dreptul uimitor cum, dacă te concentrezi asupra carierei şi a muncii, te sustragi cu totul gândurilor triste de ordin sentimental. Totul a fost absolut fantastic. Taxiul m a lăsat în piaţa aceea din Roma şi am crezut că o să leşin: era fabuloasă — un soare auriu şi piaţa uriaşă, masivă, plină de ruine înalte, şi în mijlocul acestora toate, Mr.... Ooo, sună telefonul.

Era Michael de la Independent.

— Ei, l ai făcut?

— Da, am zis eu pe un ton cam indecis.

— Şi ţi ai adus aminte să iei cu tine reportofonul, nu walkmanul tău Sony, da?

Ei, asta i bună. Nu ştiu ce i o fi spus Tom despre mine, dar ceva din tonul interlocutorului îmi dădea de înţeles că nu era ceva foarte cuviincios.

— Ai timp la dispoziţie până la ora patru. Aşa că dă i bătaie.

Fleoşc. Am timp berechet. O să retrăiesc un pic ziua minunată de ieri. Mmm. Arăta exact ca Mr. Darcy din film: subţirel şi plin de patimă potolită. Şi m a plimbat de jur împrejurul unei biserici cu nu ştiu ce gaură în ea, şi într un mormânt de al lui Adrian, sau aşa ceva, şi la o statuie a lui Moise, şi a avut mare grijă să nu mă calce maşinile, şi vorbea cu toată lumea italieneşte. Mmm.

Prânz. Dimineaţa de azi nu a decurs tocmai bine, dar am şi eu, fireşte, nevoie de ceva vreme ca să absorb toate cele petrecute şi să mi discut impresiile cu cei apropiaţi, aşa că, probabil, până la urmă această dimineaţă a fost foarte productivă.
2 p.m. Iar sună telefonul. Ce vreţi, aşa se întâmplă când eşti ziarist de mare succes, telefonul sună fără încetare.

Iar era afurisitul şi băgăciosul de Michael.

— Cum merge treaba?

Auzi obrăznicie. Nici măcar nu era ora limită, asta avea să fie abia la 4 p.m., ceea ce înseamnă, bineînţeles, sfârşitul zilei de muncă. De fapt, chiar îmi place ce am înregistrat. Am reuşit să încep totul cu întrebări lejere, înainte de a da drumul întrebărilor serioase pe care mi le dictase Tom în seara din ajun şi pe care mi le notasem cu osârdie, în pofida faptului că eram ofensată de chestia asta. De fapt, cred că l a impresionat direcţia urmată de întrebările mele.
2:30 p.m. O să beau repede o cafea şi o să fumez o ţigară.
3 p.m. Aş face bine să mai ascult o dată caseta.

Stai aşa! O sun repede pe Shaz şi îi pun şi ei să asculte ultima parte.

Auuuu! Auuuu! E 3:30 şi nici nu m am apucat. Dar nu trebuie să intru în panică. Nu se întorc ei din pauza de prânz aşa repede, şi când se întorc or să fie beţi ca... mă rog, ca nişte ziarişti. Să le vezi mutrele când or să mi citească interviul.

Cum să încep? Fireşte, interviul trebuie să cuprindă impresiile mele despre Mr. Darcy, inspirat împletite cu toate chestiile despre noul film, Fever Pitch, despre proiectele lui teatrale etc. Probabil o să mi dea de făcut câte un interviu în fiecare săptămână: Bridget Jones — Profilul unei celebrităţi. Jones faţă în faţă cu Darcy. Jones faţă în faţă cu Blair. Jones faţă în faţă cu Marcos. Numai că Marcos e mort.
4 p.m. Cum pot crea ceva dacă afurisitul de Michael mă tot sună ca să mi spună ce trebuie să bag şi ce trebuie să scot din interviu? Brrr. Dacă iar e el la telefon... Nici urmă de respect pentru ziarişti în redacţia aia a lui. Nici urmă.
5:15 p.m. Bla bla bla. LUCREZ, LUCREZ, LUCREZ, am zis eu. Asta i a închis pliscul.
6 p.m. Bun, totul e O.K. Toţi ziariştii de mare clasă au uneori probleme cu ora de predare.
7 p.m. Of, futu i pizda mă sii, a mă sii şi iar a mă sii.

miercuri, 23 aprilie
Cincizeci şi opt de kilograme şi cincizeci şi patru de grame (separe că m am împotmolit într o mlaştină de osânză), telefoane de felicitări de la prieteni, rude şi colegi pentru interviul cu Colin Firth: 0, telefoane de felicitări de la angajaţii ziarului Independent pentru interviul cu Colin Firth: 0, telefoane de felicitare de la Colin Firth pentru interviul cu Colin Firth: 0 (ceea ce e cu siguranţă ciudat, nu?).
8 a.m. Articolul apare astăzi. A fost făcut cam în grabă, dar probabil că nu a ieşit tocmai rău. Poate că o să fie chiar bun. Aş vrea să vină odată ziarul ăsta.
8:10 a.m. Ziarul tot nu a venit.
8:20 a.m. Urraaa! A venit ziarul. Independent a ignorat cu desăvârşire tot ce am scris eu. Îmi dau seama că am cam întârziat cu predarea materialului, dar e intolerabil. Iată ce s a publicat:

Dificultăţi tehnice insurmontabile au făcut ca interviul lui Bridget Jones cu Colin Firth să fie publicat în transcriere directă după caseta înregistrată.
BJ: Aşa. O să încep interviul acum.

CF: (Pe un ton uşor isteric): Bine, bine.

(Pauză foarte lungă)

BJ: Care este culoarea ta preferată?

CF: Poftim?

BJ: Care este culoarea ta preferată?

CF: Albastru.

(Pauză lungă)

BJ: Care este budinca ta preferată?

CF: Ăăă. Creme brulee.

BJ: Ştii filmul Fever Pitch al lui Nick Hornby?

CF: Îl ştiu, da.

BJ (Pauză. Foşnet de hârtii): Şi... ăăă (iar foşnet de hârtii) Şi consideri că romanul Fever Pitch a creat germenii unui stil confesional?

CF: Poftim?

BJ: A. Creat. Germenii. Unui. Stil. Confesional.

CF: Germenii unui stil confesional?

BJ: Da.

CF: Păi, cu siguranţă, stilul lui Nick Hornby a fost imitat de mulţi şi cred că este un ăă... stil foarte atrăgător, fie că i au fost creaţi germenii sau nu.

BJ: Ştii filmul BBC Mândrie şi prejudecată?

CF: Îl ştiu, da.

BJ: Scena în care a trebuit să sari în lac?

CF: Da.

BJ: Când a trebuit trasă o dublă, a fost nevoie să ţi scoţi cămaşa udă şi să îmbraci alta uscată? CF: Da... probabil că a fost nevoie, de bună seamă. Scusi. Ha vinto. E troppo forte. Si, grazie.

BJ (respirând anevoios): Câte duble a trebuit să faci pentru săritura în lac?

CF (Tuse): Păi, imaginile de sub apă au fost realizate într un bazin din studiourile Ealing.

BJ: O, nu.

CF: Mă tem că da. Momentul, ăăă... aerian — care a fost extrem de scurt — a fost realizat de un cascador.

BJ: Dar semăna cu Mr. Darcy.

CF: Asta pentru că avea nişte favoriţi lipiţi pe faţă şi o haină de a lui Mr. Darcy peste costumul de scafandru, ceea ce l a făcut să semene cu Elvis în ultima lui apariţie scenică. A avut voie să filmeze secvenţa o singură dată, aşa stipula contractul cu firma de asigurări, şi pe urmă l au controlat medical şase săptămâni la rând. Toate celelalte secvenţe în cămaşă udă au fost filmate cu mine.

BJ: Şi trebuiau să tot ude cămaşa?

CF: Da. O stropeau cu apă. O stropeau cu apă şi pe urmă...

BJ: Folosind ce?

CF: Poftim?

BJ: Folosind ce?

CF: Un pulverizator. Dar n ar trebui să stăm de vorbă despre...

BJ: Ba da, dar ce voiam să ştiu este dacă a trebuit să ţi scoţi cămaşa şi... să ţi pui alta?

CF: Da.

BJ: Ca să te uzi la loc?

CF:Da.

BJ (Pauză): Ştii filmul Fever Pitch?

CF: Da.

BJ: Care consideri că sunt principalele deosebiri şi asemănări dintre personajul Paul din Fever Pitch şi...

CF: Şi cine?

BJ (ton ştrengăresc): Mr. Darcy.

CF: Nimeni nu mi a pus întrebarea asta până acum.

BJ: Chiar nimeni?

CF: Chiar nimeni. Cred că diferenţa principală constă în faptul că...

BJ: Vrei să spui că răspunsul este prea la îndemână?

CF: Nu. Vreau să spun că nimeni nu mi a pus întrebarea asta până acum.

B J: Cum, nu te întreabă lumea tot timpul chestia asta?

CF: Nu, deloc, te asigur.

BJ: Deci, e o...

CF: O întrebare absolut inedită, nou nouţă, da.

BJ: Ce bine!

CF: Să continuăm?

BJ: Da.

CF: Mr. Darcy nu este suporter al echipei de fotbal Arsenal.

BJ: Nu este.

CF: Nu este profesor.

BJ: Nu este.

CF: A trăit cu aproape două sute de ani în urmă.

BJ: Aşa este.

CF: Lui Paul din Fever Pitch îi place să se afle în mulţime, la meciurile de fotbal.

BJ: Aşa este.

CF: în timp ce lui Mr. Darcy îi repugnă să se afle până şi la o petrecere dansantă. Şi acum, am putea vorbi şi despre ceva care nu are legătură cu Mr. Darcy?

BJ: Da.

(Pauză. Foşnet de hârtii)

BJ: Tu şi iubita ta mai sunteţi împreună?

CF: Da.

BJ: Oh.

(Pauză lungă)

CF: Te simţi bine?

BJ (aproape imperceptibil): Crezi că scurt metrajele britanice reprezintă un pas înainte?

CF: Nu aud.

BJ (ton deprimat): Crezi că scurt metrajele britanice reprezintă un pas înainte?

CF: Un pas înainte spre... (ton încurajator) ...spre ce?

BJ (pauză foarte lungă de gândire: Spre viitor.

CF: Aha. Par să se dezvolte pas cu pas, cred. Îmi plac, desigur, scurt metrajele, dar îmi plac şi lung metrajele şi ar fi bine să se facă mai multe din această din urmă categorie.

BJ: Dar nu ţi se pare o problemă faptul că ea e italiancă şi aşa mai departe?

CF: Nu.

(O foarte lungă tăcere)

BJ (ton mohorât): Crezi că Mr. Darcy avea vocaţie politică?

CF: M am întrebat uneori care ar fi fost opiniile lui politice, dacă ar fi avut vreuna. Şi nu cred că posibilele lui orientări politice ar fi foarte atrăgătoare pentru cititorii ziarului Independent. E vorba de acea concepţie previctoriană, sau chiar victoriană, de filantrop bogat, ceea ce ar putea părea, probabil, foarte á la Thatcher. Vreau să spun că ideea de socialism încă nu apăruse în...

BJ: Nu.

CF: ... în societatea în care trăia. Fapt dovedit când ni se relatează că se purta foarte bine cu servitorii. Cred însă că ar putea trece mai degrabă drept personaj din scrierile lui Nietzsche, drept un...

BJ: Ce i aia nice?

CF: Ştii tu, ideea aceea de, ăăă, fiinţă omenească privită ca supraom.

BJ: Ca Superman?

CF: Nu chiar ca Superman, nu. (Sunet de uşor oftat) Nu cred că purta colanţi pe sub frac, nu. Ştii ceva, aş vrea foarte mult să lăsăm subiectul ăsta.

BJ: Care este următorul tău proiect?

CF: Se numeşte Universul lichenilor.

BJ: Un film despre natură?

CF: Nu. Nu, nu. Este, ăă, este, ăă, un film despre o familie excentrică din anii '30, în care tatăl este proprietarul unei fabrici de muşchi.

BJ; Dar muşchii nu cresc singuri, în natură?

CF: Ei nu, fabrica aceea făcea un produs artificial numit muşchi de turbă, care s a folosit pentru tratarea rănilor în timpul primului război mondial şi va fi, ăă, un film ăă, foarte comic şi...

BJ (ton neconvingâtor): S ar părea că va fi un film bun.

CF: Sper foarte mult că aşa va fi.

BJ: Pot să te mai întreb ceva despre cămaşă?

CF:Da.

BJ: De câte ori în total a trebuit să ţi o scoţi şi să ţi o îmbraci la loc?

CF: Foarte precis... nu ştiu. Ăăă. Păi, să mă gândesc... A fost secvenţa în care mergeam spre Pemberley. Aceea a fost filmată o dată. O singură dublă. Pe urmă a fost cea în care predau cuiva calul... Acolo cred că m am schimbat.

BJ (ton înviorat): Te ai schimbat?

CF (ton convins): M am schimbat. O dată.

BJ: Şi deci a fost o singură cămaşă udă?

CF: O singură cămaşă udă, pe care mi o tot umezeau cu pulverizatorul, da. Acum eşti mulţumită?

BJ: Da. Care este culoarea ta preferată?

CF: Ai mai întrebat o dată.

BJ: Ăă. (foşnet de hârtii) Crezi că Fever Pilch s a referit de fapt la o futangeală afectivă?

CF: La o ce afectivă?

BJ: Futangeală. Înţelegi tu: adică la bărbaţii alcoolici, iresponsabili, pe care nu îi interesează decât fotbalul tot timpul.

CF: Nu, nu tocmai. Cred că, în multe privinţe, Paul nu îşi ascunde emoţiile şi şi le exprimă cu mai multă uşurinţă decât iubita lui. De fapt, cred că, în ultimă instanţă, prin asta şi este atât de atrăgătoare ideea pe care încearcă Nick Hornby să o exprime prin intermediul lui Paul: în viaţa cotidiană, el a găsit un mod de a avea acces la experienţe afective, care...

BJ: Dacă mi dai voie...

CF (oftat): Poftim.

BJ: Nu ţi se pare că diferenţa de limbă reprezintă o problemă în relaţia cu prietena ta?

CF: Vorbeşte foarte bine engleza.

BJ: Dar nu crezi că ar fi mai bine să ai o prietenă care chiar este englezoaică şi mai apropiată de vârsta ta?

CF: Ne descurcăm foarte bine.

BJ: Hm. (ton mohorât) Deocamdată. Nu ţi se pare uneori că ar fi mai bine să joci într un teatru?

CF: Ăă. Nu sunt de acord cu cei care susţin că adevărata artă actoricească se manifestă doar pe scena unui teatru şi că ea nu există cu adevărat în film. Dar îmi place să joc pe scena unui teatru atunci când am ocazia, da.

BJ: Dar nu ţi se pare că teatrul este cam nerealistic şi jenant, că trebuie să stai pe scenă ore întregi înainte să poţi îmbuca ceva, sau vorbi cu cineva...

CF: Nerealistic? Jenant şi nerealistic?

BJ: Da.

CF: Vrei să spui, nerealist în sensul că...

BJ: Că îţi dai imediat seama că nu e de adevăratelea.

CF: Nerealist în acest sens, da. (Scurt oftat iritat) Ăă. Nu ar trebui să lase o astfel de impresie, dacă piesa e bună. E mult mai mult decât... Pare mult mai artificial când joci într un film.

BJ: Chiar aşa? Probabil pentru că un film nu se toarnă şnur, de la un capăt la altul, nu?

CF: Păi, da. Un film nu se face aşa. Nu. Da. Un film nu se toarnă şnur de la un capăt la altul. Se filmează pe părţi şi în bucăţele. (Oftat iritat mai tare) Părţi şi bucăţele.

BJ: Înţeleg. Crezi că Mr. Darcy s a culcat cu Elizabeth Bennet înainte de nuntă?

CF: Da, cred că este posibil.

B J: Chiar crezi?

CF: Da, cred că este întru totul posibil.

BJ (respiraţie întretăiată): Pe bune?

CF: Cred că este posibil, da.

BJ: Dar cum este posibil?

CF: Nu ştiu dacă Jane Austen ar fi de acord cu mine în privinţa asta, dar...

BJ: Nu putem şti, pentru că a răposat.

CF: Nu, nu putem... dar cred că Mr. Darcy, în regia lui Andrew Davies, ar fi putut să o facă.

BJ: Dar de ce crezi aşa ceva? De ce? De ce?

CF: Pentru că eu consider că a fost extrem de important pentru Andrew Davies ca Mr. Darcy să aibă un enorm sex appeal.

B J (gâfâieli)

CF: Şi, ăă...

BJ: Cred că acest lucru a reieşit foarte, foarte limpede din interpretarea actoricească, aşa cred, sincer.

CF: Mulţumesc. La un moment dat, Andrew chiar mi a scris o indicaţie de platou: „Închipuie ţi că Darcy ejaculează". (Zgomot puternic de obiecte dărâmate)

BJ: În care secvenţă a fost asta?

CF: Cea în care Elizabeth parcursese pe jos o mare distanţă şi a dat peste el în curte, în prima parte a filmului.

BJ: Secvenţa în care ea era plină de noroi?

CF: Şi neîngrijită.

BJ: Şi transpirată?

CF: Exact.

BJ: Şi asta a fost o secvenţă greu de interpretat?

CF: Adică ejacularea?

BJ (şoaptă uluită): Da.

CF: Ăă, păi, Andrew a scris că nu trebuie să ne concentrăm prea mult asupra aspectului în sine, aşa că nu a fost nevoie să fac un efort actoricesc deosebit, cel puţin în privinţa asta.

B J: Mmm.

(Pauză îndelungată)

CF: Da.

(Încă o pauză)

BJ: Mmm.

CF: Atunci, asta a fost tot?

BJ: Nu. Care a fost relaţia ta cu prietenii când ai început să joci rolul lui Mr. Darcy?

CF: Se făceau multe glume despre „posacul" Mr. Darcy când luam micul dejun şi aşa mai departe. A fost chiar o scurtă perioadă în care au fost nevoiţi să se străduiască din greu să ascundă că ştiu cine sunt eu în realitate şi...

BJ: Să ascundă faţă de cine?

CF: Mă rog, faţă de toţi cei care ar fi putut bănui că semăn cu Mr. Darcy.

BJ: Dar nu crezi că semeni cu Mr. Darcy?

CF: Nu, consider că nu semăn deloc cu Mr. Darcy.

B.J. Eu cred că eşti leit Mr. Darcy.

CF: În ce privinţă?

B J: Vorbeşti exact ca el.

CF: Chiar aşa?

BJ: Şi arăţi exact ca el şi eu... oh, oh...

(Zgomot de obiecte aparte, urmat de zgomot de luptă)


8