Buletinul Clubului Român din Chattanooga Numărul 42(patruzeci şi doi) Aprilie 2015

Casa prezidenţială după incendiul din 1814 (acuarelă)

Prima fotografie a Casei Albe a fost făcută în anul 1846, de John Plumbe. El a folosit metoda francezului Louis Daguerre, care a inventat, în anul 1839, dagherotipul (expunere pe plăci de cupru, acoperite cu argint şi expuse la fum). (MSM)

Mari muzicieni români: Eugen Ciceu (Cicero)

Eugen Ciceu (n. 27 iunie 1940, Vad, județul Cluj - d. 6 decembrie 1997, Zürich) a fost un pianist român de jazz, cunoscut sub numele de scenă Eugen Cicero.

Eugen este al doilea fiu al preotului Teodor Ciceu și al soției acestuia, Livia. Primul lor fiu este percuționistul Adrian Ciceu. În 1943, Teodor Ciceu este numit preot la Catedrala din Cluj și profesor la Facultatea de Teologie. Eugen vede pentru prima dată un pian în 1944 și începe să cânte corect ritmic, melodic și armonic o piesă pe care a auzit-o la radio. Urmează lecții de pian cu Aurelia Cionca.

În 1949 familia se mută la București, unde este înscris la Școala de Muzică. A fost coleg cu Ileana Cotrubaș. Profesoara care i-a desăvârșit tehnica este Ana Pittis. În 1959 este admis la Conservatorul din București, unde îi are drept colegi pe Vladimir "Bimbo" Cosma și Richard Oschanitzky. Începe să se intereseze de jazz. Este influențat de Eroll Garner și Oscar Peterson. Îşi întemeiază primul quintet de jazz la vârsta de 19 ani.

Un an mai târziu, în 1960, este exmatriculat din Conservator, alături de alți colegi, printre care și Oschanitzki, din cauza carierei lor în muzica de jazz, interzisă în acei ani . Urmează o perioadă de angajamente în localurile bucureștene și colaborări cu Orchestra Electrecord, condusă de Teodor Cosma. Este reprimit în conservator în 1962. În același an pleacă în turneu în Germania de Est, împreună cu trupa sa. Trece în Berlinul de Vest și cere azil politic, restul trupei plecând mai departe în Statele Unite. După o perioadă grea în Germania, Eugen se stabilește în Elveția.

Primul său album, "Roccoco Jazz" (1965), a fost editat în Studioul SABA/MPS din Villingen, Germania, condus de Hans-Georg Brunner-Schwer. Studioul MPS este cunoscut pentru muzicienii care i-au trecut pragul: Oscar Peterson, Erroll Garner, Martial Solal, Horst Jankowski, Stéphane Grappelli, Jean-Luc Ponty, Svend Asmussen.

Plecat din ţară la vârsta de numai 22 de ani, Ciceu a lăsat în urmă mulţi prieteni şi admiratori, care au continuat să vorbească mulţi ani despre virtuozitatea lui. În străinătate, Eugen şi-a schimbat numele de familie în Cicero. A avut succes cu înregistrări şi concerte de muzică clasică, adaptată la ritmuri moderne, în genul pianiştilor francezi Jacques Loussier şi Claude Bolling şi a grupului vocal Swingle Singers. În plus, Ciceu introducea improvizaţii de jazz în mijlocul pieselor de Bach, Mozart, sau Chopin.

A murit în Elveţia la numai 57 de ani. Fiul său Roger este deasemeni pianist de jazz.

Călătorii în locuri puţin umblate: oameni din Dublin/Dubliners today de Luminiţa Voina-Răuţ

Zbor pentru prima oară în Irlanda. Din avion, insula se decupează imediat printre ceţuri, înconjurată de marea-ocean întunecată, şi deodată, când te-ai fi aşteptat mai puţin, surpriza: case albcă rămizii, toate de aceeaşi înălţime, dispuse în elipsă, în cerc; perfecte geometrii ahitectonice îţi bucură ochiul, ici-colo proprietăţi generoase, conace-castel, iar toate aceste clădiri-locuinţe, fie ele căsuţe ori conace sunt împrejmuite de un gazon ca smaraldul, de-un verde surprinzător, care aproape îţi taie respiraţia. De sus mai apuc să zăresc furnicarul de maşini, autostrăzi, drumuri pavate, ce mai, primul impact vizual cu această ţară mi-a sugerat imediat două lucruri: echilibru, generând frumuseţe şi bogăţie, generând bunăstare. *** Nu degeaba avionul e plin de români, unii dintre ei stabiliţi de ani buni în Irlanda. Aflu de la soţia unui medic român, chirurg generalist, locuind de doi ani aici, detalii interesante. Viaţa în Irlanda pentru un emigrant? Cu bune şi rele. Ca medic câştigi, e drept, 5000 de euro pe lună, dar faci şi gărzi de 72 de ore, adică pleci vineri de-acasă şi te întorci luni. Apoi, în Irlanda chirurgii sunt detaşaţi de câteva ori pe an, ajungând să opereze în mai multe oraşe, ba chiar şi la ţară, lucru valabil pentru toţi medicii, fie ei irlandezi ori emigranţi. Legat de limbă, înţeleg că-s mai multe dialecte, iar medicii străini au nevoie de translatori pentru a comunica cu pacienţii. Irlanda e o ţară care are grijă de locuitorii ei, aproape 4 milioane de suflete; când n-o mai pot scoate la capăt, primăria îi ajută pe cei aflaţi în dificultate financiară, fie ei şomeri ori bătrâni: oamenii se duc pur şi simplu la primărie şi aceasta, după ce studiază serios cazul, decide să achite restanţele celui nevoiaş. Altceva: există localuri în care pensionarii, prezentându-şi talonul de pensie, li se reduce costul consumaţiei la jumătate. Demografia e încurajată, ţara fiind socotită a fi „cea mai tânără, ca medie de vârstă” din Uniunea Europeană, familiile având şi 3-4 copii. E drept că alocaţiile pe cap de copil au scăzut drastic: dacă în urmă cu câţiva ani alocaţia pentru un copil era de 800 de euro pe lună, acum a ajuns la doar 300. *** Am luat taxiul şi am descoperit Dublinul în primul rând dintr-o perspectivă umană: taximetristul, un jazzman care-şi înregistrează singur cântecele şi chiar îmi pune propria muzică la CD, îmi spune c-a avut neînţelegeri cu şeful orchestrei, fiind nevoit să se reprofileze. Îmi povesteşte că irlandezii sunt calzi şi amabili, iar clima plăcută – ierni fără zăpadă, cu puţine grade sub zero şi veri cu maxime de 26-27 de grade. Copiii – continuă el mândru – sunt căliţi de mici, au o imunitate bună, astfel încât doar localnicii înoată în oceanul rece, străinii niciodată. Chiar dacă mai există şomeri, ţara s-a redresat mult, graţie agriculturii, mai zice el. Irlanda a trecut prin momente grele în perioada 2008 – 2013; în urmă cu doi ani, zice el, puburile astea erau aproape goale, acum însă le zăream pline ochi. Fermierii au salvat ţara - mai spune el, deşi avem şi industrie şi mine de fier şi de cupru – sunt multe ferme cu vite, capre şi oi, iar lâna acestora fiind de o calitate remarcabilă se vinde bine în exterior şi din acest export a reînflorit ţara. *** Pe de altă parte, doream să mă plimb prin oraş, să-i iau, cum s-ar zice, singură pulsul. Joyce ni l-a oferit în chip genial, conturându-i o istorie morală, lui şi implicit ţării întregi, dar să nu-i uităm nici pe ceilalţi irlandezi, celebri şi ei: Jonathan Swift, Oscar Wilde, G.B. Shaw sau Samuel Beckett. Lor tuturor, oraşul de azi le-a deschis un muzeu, Dublin Writers Museum, în Parnell Square North, oferind vizitatorilor şansa unei reverii printre manuscrise, desene, busturi ale scriitorilor de mai sus, dar şi ale altora – Brendan Behan, J.M.Synge, Sean O’Casey şi W.B.Yeats. Ni se vorbeşte despre talentul de povestitori al irlandezilor, un talent născut din tradiţia orală a acestui popor. Sau despre teatrul Abbey, fondat în 1889, cu intenţia de a crea o şcoală de literatură dramatică, celtică şi irlandeză. Mă plimb prin încăperi şi citesc, amuzată, vorbele de duh ale câtorva dintre scriitori. Oscar Wilde „We are all in the gutter, but some of us are looking at the stars”, ori Patrick Kavanagh “Malice is only another name for mediocrity”, sau Sean O’ Casey “No man is so old as to believe he cannot live one more year”, în fine Jonathan Swift „A wise man should have money in his head, but not in his heart”. Iar ca muzeul să devină un spaţiu viu, nu doar un drum în trecut, el găzduieşte săptămânal lecturi, concerte ori lansări de carte, în biblioteca sau în cafeneaua lui... *** Cum sejurul meu dublinez era scurt, am urcat într-unul din autobuzele lor roşii, supraetajate, oferindu-mi răgazul unui Dublin City Tour şi iată ce-am văzut. Un stâlp înalt, ridicat în cinstea luminii, fiindcă mult timp oraşul a dus lipsa luminii, casele având toate la intrare câte un felinar. Căsuţe în stil georgian, cu ferestre generoase la parter şi primul etaj şi tot mai mici sus, ajungând să fie aproape minuscule la mansardă; aflu că la parter şi primul etaj erau saloane şi dormitoarele proprietarilor, iar la etaj şi mansardă stăteau servitorii care se trezeau primii şi coborau să pregătească micul dejun, să încălzească apa... Catedrala St. Patrick, clădită la începutul de secol 12 deasupra unei bisericuţe celte, loc în care Sfântul Patrick, patronul oraşului, creştina păgânii... Personajul cel mai ades asociat cu St. Patrick este Jonathan Swift, autorul Călătoriilor lui Gulliver şi al altor satire, devenit decanul catedralei între 1713 – 1745. Swift şi-a cedat jumătate din avere şi a construit un spital de boli nervoase, astfel încât locuitorii oraşului au decis ca el să-şi doarmă somnul de veci în catedrală. Trinity College, cea mai veche universitate irlandeză, ridicată în 1592, cu o bibliotecă cuprinzând peste 5 milioane de volume şi vestita Book of Kells, o evanghelie scrisă şi desenată de călugării celţi în jurul anului 800, numărând în prezent peste 17.000 de studenţi, de 122 de naţionalităţi... Dincolo de clădirea de piatră, de scuar, de capelă, impresionant este parcul cu alei îngrijite şi gazon impecabil, dând o senzaţie de spaţiu, de respiraţie amplă, tihnită... Guinness Brewery - fondată în 1759 de Arthur Guinness, tatăl a 21 de copii şi patronul a peste 5000 de angajaţi, ajungând în 1886 cea mai mare berărie din lume – e şi azi un loc ce merită vizitat, berea fiind o marcă importantă a ţării, chiar dacă în prezent numărul angajaţilor a scăzut la 800, de vină fiind tehnologia modernă... *** Ar fi încă multe de spus, mi-e greu însă să cuprind în cuvinte întreaga poveste a oraşului. Aş încheia, oprindu-mă asupra străzii dublineze, în general. Cred că are dreptate Vargas Llosa, spunând că s-a simţit trădat când a cunoscut oraşul Dublin: „Oraşul, vesel şi simpatic, cu oameni exuberanţi care mă întrebau de unde vin şi mă invitau la o bere nu semăna deloc cu cel din cărţile lui Joyce... Numele străzilor, numeroase clădiri şi adrese erau neschimbate, totuşi oraşul nu avea densitatea, caracterul sordid şi nici griul metafizic al Dublinului din roman.” Locuitorii Dublinului contemporan par a miza mult pe vitalitate: pe Grafton street am văzut tineri făcând roată şi ascultând un concert rock de cea mai bună calitate, în St. Stephens Green Park o mamă şi fiicele ei dansau inconfundabilele Folk Irish danses. Cele două săli de teatru şi galeria de artă din Projects Art Centre – centru găzduind anual peste 600 de evenimente – au mai ales spectatori şi vizitatori tineri asimilând firesc tot ce înseamnă modernitate pe piaţa de artă contemporană. M-a tulburat castiliana vorbită în Cathedral’s Café – chiar lângă catedrala St. Patrick – de către patronii asturieni ai localului, stabiliţi de peste 20 de ani în Irlanda, care, la întrebarea mea dacă nu le lipseşte Spania, mi-au răspuns vesel că nu: irlandezii sunt ca noi, pur şi simplu au suflet latin! Nu degeaba spunea Bernard Shaw că inima unui irlandez nu-i altceva decât imaginaţia lui... Inima mea îmi spune că astăzi locuitorii din Dublin sunt aşa cum vă povestesc... (România Literară nr.9/2015)