Buletinul Clubului Român din Chattanooga Numărul 47 (patruzecişi şapte) Septembrie 2015

Era a doua zi a lunii decembrie, anul 1950. În patul lui, din care nu se mai putea ridica de ceva vreme, Dinu Lipatti asculta Bach. Avea 33 de ani, vârsta hristică... Moartea a venit pe nesimţite, în timp ce asculta muzică.

La 33 de ani, când a murit în patul lui de suferinţă de la Geneva, Dinu Lipatti era deja unul dintre cei mai mari muzicieni români. Dacă ar fi avut timp, ar fi cucerit lumea întreagă. Dar tenebrele morţii au început să-l ameninţe foarte devreme.

S-a născut în primăvara anului 1917, la Bucureşti, într-o familie în care muzica era o valoare. Tatăl lui, Theodor, era un violonist amator talentat care studiase cu Pablo de Sarasate, iar mama, Anna Lipatti, era o excelentă pianistă. Încă din copilărie muzica a ocupat un loc important în viaţa lui, cu atât mai mult cu cât naş de botez i-a fost nimeni altul decât George Enescu. După o ascensiune extraordinară încă din primii ani de când a început să studieze muzica, Lipatti a plecat din ţară. La 16 ani, a câştigat locul II la Concursul Internaţional de Pian de la Viena, scandalizându-l pe Alfred Cortot, care a părăsit juriul în semn de protest, convins fiind că Lipatti merita premiul întâi, doar că era... prea tânăr ca să-l primească. Însă Cortot l-a invitat apoi la Paris şi cariera lui internaţională a început. Din păcate, pentru un timp mult prea scurt, căci moartea bătea la uşă. Destul de repede, în 1936 îşi începea cariera de pianist concertist în Germania şi Italia, iar la începutul celui de-al Doilea Război Mondial s-a întors la Bucureşti unde l-a acompaniat pe naşul lui, George Enescu.

Viaţa părea frumoasă la acel moment, o cunoaşte pe Madeleine Cantacuzino, care apoi îi devine soţie, şi hotărăsc să se stabilească în Elveţia, unde tânărul Lipatti s-a angajat profesor de pian la Conservatorul din Geneva. Numai că, odată stabilit în Elveţia, prin 1943, au început să apară primele semne ale bolii, o boală misterioasă la acel moment. S-au încercat tratamente de toate felurile, unele ezoterice, altele cu raze, injecţii care i-au umflat atât de tare braţul, încât nu mai putea îmbrăca niciun costum. Dar nimic din toate astea nu i-a stat în cale. Lipatti, cu zâmbetul pe buze, a continuat să cânte. Efectele secundare ale diverselor tratamente însă îl afectau teribil. După mai multe încercări, medicii i-au pus diagnosticul: o formă de leucemie, maladia Hodgkin, mai exact. Madeleine, soţia lui, a fost informată atunci că Dinu mai avea de trăit doar câteva luni... Şi totuşi, Dinu Lipatti avea să mai trăiască de la acel moment aproape 7 ani. 7 ani de suferinţă şi şapte ani de muzică. Totul pentru ca, în acea zi de 2 decembrie, Lipatti să moară în urma unui abces survenit la singurul lui plămân funcţional. După ani întregi de tratamente grele şi chinuitoare, Lipatti se stinge din viaţă ascultând – întâmplător sau nu – muzica lui Bach... Şi ţinând în mână o partitură de Beethoven.

Ultimele lui cuvinte se pare că au au fost: „Nu-i de ajuns să fii mare compozitor ca să scrii muzica asta, trebuie să fi fost ales ca instrument al lui Dumnezeu”.

În toată această perioadă în care boala s-a agravat, el nu s-a oprit, a concertat în toată Europa. Pe scenă apărea alături de mari nume precum Herbert von Karajan, iar acasă suferea săptămânal transfuzii de sânge. Cu un an înainte să moară, în 1949, nu s-a mai putut ocupa de catedră şi a trebuit să renunţe. Aflase între timp de apariţia unui medicament extrem de scump, cortizonul, care i-ar fi putut prelungi viaţa. Yehudi Menuhin, Igor Strawinski şi Charles Munch sunt printre prietenii care l-au ajutat cu bani, ca să-şi poată procura medicamentul, care venea din America.

Dar, în acea zi de decembrie, printre sunete de Bach, abcesul apărut pe plămânul lui şi neobservat de medic i-a curmat viaţa. Era cam pe la ora 3.00, într-o după-amiază de iarnă. Se gândea poate, ascultând muzică lui Bach, la ultimul lui concert, rămas celebru în toată lumea, concertul de la Besançon, din luna septembrie, considerat cântecul lui de lebădă. Atunci cântase Bach: „Iisus este bucuria mea”... Acest cântec a încheiat cariera lui pe scenă. Era îngrozitor de slăbit fizic la momentul concertului de la Besançon, iar în partea a doua a fost nevoit să se oprească. Trebuia să interpreteze cele 14 valsuri ale lui Chopin, dar s-a oprit după cel de-al 13-lea. Simţind că nu mai poate rezista pe scenă, s-a retras şi a reapărut după o pauză foarte lungă, s-a aşezat la pian şi a cântat „Iisus este bucuria mea”.

„Ultimul lui concert, cu Schumannul dirijat de Ansermet, a bulversat o lume întreagă”, îşi aminteşte Gabrielle Dubois Ferriere. „L-am ascultat la Besançon, unde am trăit un miracol. Boala îl făcuse angelic şi îi dădea o dimensiune parcă ireală muzicii pe care o interpreta.”

Până la acel moment, avusese parte de recunoaştere şi admiraţie din plin. Se impusese uşor, firesc, prin claritatea sunetelor produse de clape la atingerea sa, fără să facă paradă de o tehnică impecabilă, mizând pe o sensibilitate conducătoare, pe recrearea atmosferei partiturii. Mai târziu, credinţa artistului că respectul pentru partitură nu duce nicăieri, dacă nu e însoţit de dragoste, s-a consolidat. O combinaţie unică de forţă şi sensibilitate, care l-a făcut pe un critic să-l numească „degete de fier în manuşi de catifea”.

În notele unui curs de interpretare pe care îl pregătea pentru studenti, dar pe care n-a mai apucat să-l ţină, pianistul scria: „Niciodată să nu vă apropiaţi de o partitură privind-o cu ochii compozitorului răposat sau cu ochii trecutului, pentru că s-ar putea să primiţi doar craniul lui Yorick în schimb.” În interpretare, credea Dinu Lipatti, se întâlnesc mintea limpede care a lucrat partea tehnică şi spiritualitatea artistului, care descoperă calea spre expresie. Pentru muzicianul născut dintr-o familie de muzicieni, interpretarea era o căutare a adevărului. Dirijorii sub conducerea cărora a concertat, de la Ackermann, Ansermet, Boehm, Mengelberg, Munch, Sacher şi Von Karajan, au remarcat această dorinţă a unei „conştiinte muzicale”. Von Karajan, cu care Dinu Lipatti concertase la Victoria Hall, spunea că, prin arta pianistului român, nu a mai auzit sunetul pianului, ci „muzica în cea mai pură formă a ei”.

Despre el, a rămas o frumoasă imagine a celor care l-au cunoscut: „dădea impresia că se jenează cu propriul lui geniu”.

.ÎnregistrăriChorale Prelude, BWV639. Dinu Lipatti

(inreg.din ultimul concert de la Besancon)
http://www.youtube.com/watch?v=8rE0ViyTqJQ

Schumann Piano Concerto Op.54-3, Lipatti/Karajan

http://www.youtube.com/watch?v=BscnhydK9s8

Dinu Lipatti - Mozart Piano Concerto No.21

http://www.youtube.com/watch?v=M5HecOfJxb4 - 1
http://www.youtube.com/watch?v=koN9m0ltRFY - 2
http://www.youtube.com/watch?v=6b9DLJAx-rQ - 3

Dinu Lipatti - Mozart Piano Sonata No. 8 in A minor

http://www.youtube.com/watch?v=ZF7JT8XzAzo - 1
http://www.youtube.com/watch?v=RxGwl3v4apA - 2
http://www.youtube.com/watch?v=KCUl-w-CDvQ - 3

Dinu Lipatti - Chopin - Valse Brilliante

http://www.youtube.com/watch?v=0r08ZddiW74

Trivia: San Francisco 49’ers

Multe cluburi sportive au denumiri foarte uşor de înţeles, de cele mai multe ori legate de oraşul/regiunea în care se află, de unele lucruri specifice (tradiţii, meserii, istorie) zonei. Aşa sunt Farul Constanţa, Olympiakos Pireu, Bayern (Bavarezul) Munchen, Şahtior (Minerul) Doneţk sau Rockets (Rachetele) Houston.

Alteori însă nu vezi legătura între denumirea aleasă şi clubul în cauză. Aşa stau lucrurile şi cu foarte populara echipă de futbol din San Francisco, care a cucerit de cinci ori Superbowl-ul şi are cinci membri în Hall of Fame (Sala celebrităţilor): patru jucători (Joe Montana, Jerry Rice, Ronnie Lott şi Steve Young) şi un antrenor (Bill Walsh).

Numele vine de la porecla dată prospectorilor care au invadat regiunea de nord a statului, în 1849, când s-a dezlănţuit celebra “goană după aur” din California. Cei care au ales denumirea echipei au vrut să sugereze avântul, curajul şi bărbăţia jucătorilor, comparabilă cu a celor care şi-au riscat viaţa şi sănătatea, urmărind visul victoriei prin îmbogăţire. MSM

Căutătorii de aur din California – 1849.

Drinkology: Whiskey-urile cu aromă de vin

Cu sute de varietăţi aruncate de producătorii scoţieni pe piaţa lumii, a apărut o mare competiţie între cele mai sofisticate reprezentante: whiskey-urile single malt (dintr-un singur malţ, făcute într-o singură rafinărie). Ca să mărească şansa de succes, fabricanţii au perfecţionat reţetele şi tehnicile de producţie, au extins învechirea, au îmbunătăţit sticlele şi ambalajele, au adăugat mirosul de turbă, fum şi aer marin şi au inventat aromarea cu cele mai cunoscute vinuri din lume (wine finishing – finisarea cu aromă de vin).

Pentru aceasta au transferat whiskey-ul maturizat în butoaie obisnuite de stejar, în alte butoaie, cumpărate de la viticultori din Spania, Portugalia, Franţa şi Italia, butoaie în care fusese făcut vinul, care a impregnat stratul intern al lemnului şi “colorează” whiskey-ul, ţinut în ele 6-24 luni (a doua maturare), cu mirosul şi gustul specifice.

Pentru mulţi ani, cele mai cunoscute whiskey-uri cu aromă de vin au fost cele Glenlivet cu finisare de Porto, Xeres (Sherry), Madeira şi Roşu de Burgundia.

Dar în ultimii ani, o mulţime de whiskey-uri scoţiene, irlandeze şi americane au recurs la aromarea cu vinuri europene şi californiene, inclusiv cele făcute din secară, bourbonurile şi whiskey-urile amestecate (blended). MSM

Expresia lunii:

Îmbrăcat la pat ru ace

Expresia înseamnă a fi îmbrăcat foarte elegant (poate un pic prea elegant) şi este traducerea formulei franceze tiré à quatre épingles. O ţesătură trebuie bine întinsă pentru a face o croială, pentru a picta pe ea, sau pentru a face un gherghef. Întinderea, cu eliminarea oricărui pliu, poate fi făcută şi menţinută fixând colţurile ţesăturii cu patru ace. În Franţa secoului XVII, eleganţa vestimentară era echivalată cu întinderea perfectă a rochilor, vestoanelor, ciorapilor şi a creat expresia être bien tiré pentru definirea cuiva bine îmbrăcat. MSM

Istorie prezidenţială americană: Grover Cleveland “Călăul din Buffalo”

Stephen Grover Cleveland, politician democrat, a avut două mandate prezidenţiale: între anii 1885-1889 şi 1893-1897. El a fost al 22-lea preşedinte american şi a militat pentru reducerea taxelor, a inflaţiei, a politicii de tip imperialist şi a subvenţilor guvernamentale pentru fermieri şi industrie. Cu o conccepţie de fiscalitate conservatoare, total opus democraţilor din ziua de azi, el a susţinut reducerea cheltuielilor administraţiei şi menţinerea concurenţei libere în sfera economică.

Înainte de a fi ales preşedinte, el a fost guvernator al statului New York şi între anii 1871-1873 a fost şerif al comitatului Erie. În această calitate, de două ori a îndeplinit voluntar funcţia de călău, în cazul a doi criminali condamnaţi la moarte, când nu exista nimeni altcineva ca să ducă sentinţa la îndeplinire. Pentru aceasta, el a dat dispoziţii să se construiască un paravan la distanţă de eşafodul pe care era condamnatul, în aşteptarea execuţiei prin spânzurare. Din spatele paravanului şi fără să privească la condamnat, deasemeni fără să fie văzut de asistenţă, şeriful Cleveland a tras de funia care deschidea trapa prin care condamnatul a căzut, spânzurându-se.

Din acest motiv, adversarii politici l-au numit pe Cleveland “călăul din Buffalo”.

MSM

Cartea lunii: Iluzia nemuririi – de Mircea Chiorean

Pentru cea mai mare parte a secolului trecut, adepţii materialismului şi ai determinismului ştiinţific au privit de sus pe idealiştii care continuau să susţină că, dincolo de vizibila ei parte materială, fiinţa umană are o componentă de spiritualitate, greu de demonstrat, dar şi greu de negat. Mai de curând, autori celebri au suspus atenţiei lumii faptul că sunt multe argumente care arată că între ştiinţă şi credinţă există similitudini şi legături mai strânse decât s-a crezut şi că istoria biblică, cosmogonia şi geneza nu sunt incompatibile cu ştiinţele “exacte”.

Sunt de citat lucrări foarte convingătoare ca The science of God (1997) de Gerald Lawrence Schroeder, sau De Jesus a Jesus…en passant par Darwin (2011) de Christian de Duve (cel care a împărţit în 1974 premiul Nobel pentru biologie şi medicină cu George Palade şi Albert Claude).

Dr. Mircea Chiorean ne propune o nouă interpretare a vieţii, a morţii fizice şi a nemuririi acelei părţi a fiinţei umane care este legată de ADN şi care este conectată la univers mult mai mult decât am crezut. În volumul Iluzia nemurii (University Press Targu Mureş 2015), autorul – care are o experienţă de durata unei vieţi în disciplina medicală de anestezie şi reanimare şi de studiu al biologiei - ne face cunoscute cele mai noi date legate de “ADN-ul necodificant”, impropriu numit multă vreme “gunoi” (“junk DNA”). Încet încet, cercetarea ştiinţifică pătrunde în descifrarea funcţiei a acelei părţi imens majoritare a ADN-ului cromozomial, care nu este răspunzător de ereditate şi nu codifică fabricarea proteinelor care menţin funcţiile celulare, dar – departe de a fi inert şi inactiv – este un receptor, depozitar şi emiţător al unui câmp unificat nonlinear cuantic, care emite unda genetică. Acest sistem, pe care autorul il compară cu un biocomputer capabil să asigure comunicarea dintre celule, comunicarea celulei cu propriul organism şi comunicarea între organism şi univers, este un “cip” cu imense proprietăţi de stocare şi comunicare. În legătură cu ultima formă de legătură, Dr. Chiorean ne face cunoscute detaliile ultimelor rezultate în cercetările legate de “găurile de viermi” (“wormholes”), canale prin care se pot face legături cu spaţii şi timp de dincolo de limitele universului nostru .

“Computerul ultrasofisticat” din ADN-ul celulelor noastre înţelege limbajul şi răspunde mesajelor vorbite. Marea cantitate de energie informaţională creată la acest nivel de aventura noastră existenţială se întoarce în univers, după moartea corporală.

În privinţa a ce urmează dispariţiei noastre din această lume, Dr. Mircea Chiorean ne propune explicaţie unei continuităţi, de fapt a unei imortalităţi, care se înfăptuieşte pe două paliere.

Mai întâi, prin replicarea cromozomilor pe care îi transmitem descendenţilor noştri, o parte a făpturii noastre fizice, împreună cu “cheia” ei, continuă să existe în urmaşi şi în urmaşii urmaşilor, într-o linie care se continuă până la dispariţia speciei.

Apoi, prin transferul întregului bagaj informaţional pe care l-am acumulat în viaţă şi l-am înmagazinat in ADN-ul necodificant, care are el însuşi originea în univers, se întoarce la acesta, nepierzându-se, după ce noi ieşim de pe scena în care ne-am trăit existenţa umană.

Cartea doctorului Chiorean, concisă şi densă, se adaugă literaturii care se apleacă din ce în ce mai mult asupra fenomenului morţii şi al vieţii spirituale şi încearcă să lege într-o explicaţie unitară substratul fizic şi mecanismele spiritualităţii, fenomenele paranormale, actele de vindecare spontană, prezicerile şi profeţiile, aurele, intensitatea voinţelor colective şi posibila existenţă extracorporeală a unei părţi din noi, numai temporar găzduită de corpul nostru, pe scurta durată a vieţii noastre pământene.

Între citatele cu care incepe volumul doctorului Chiorean este şi una din afirmaţiile lui Albert Einstein: Oricine este serios implicat în ştiinţă devine convins că există un spirit manifest în legile universului, un spirit infinit superior celui al unui om, în faţa căruia, cu modestele noastre puteri, trebuie să ne simţim umili. MSM

Istoria comunismului românesc: Viaţa în închisorile comuniste din România

.

Viata din inchisorile comuniste din Romania este una de trista amintire, omul ajungand adesea pe cele mai joase trepte existentiale cu putinta. Pe langa pedepsirea infractorilor, misiune aproape uitata de catre tortionarii inchisorilor comuniste, in aceste locuri aveau loc fapte de nedescris, indreptate adesea impotriva tuturor celor care aveau curajul sa spuna lucrurilor pe nume, fiind gata sa moara pentru credinta crestina stramoseasca si neamul romanesc.

Viata in inchisorile comuniste din Romania

Viata din inchisorile comuniste a fost numita adesea "experiment", deoarece scopul acesteia nu era atat pedepsirea si indreptarea obiceiurilor rele, cat schimbarea mintii potrivit dorintei tortionarilor. Inchisoarea a ajuns astfel un instrument de dominatie politica, aici ajungand toti aceia care se impotriveau, fizic sau verbal, celor aflati la conducere (comunistilor): clasa politica interbelica, oameni de cultura din elita intelectuala, clerici si credinciosi de rand.

Perioada anilor 1945-1989 va ramane, pentru totdeauna, o pagina neagra in istoria neamului romanesc. Imediat ce a ajuns la conducere, Partidul Comunist a implementat si in Romania sistemul inuman de organizare al penitenciarelor din Rusia Sovietica. Pe scurt, acest sistem poate fi caracterizat astfel: o teroare sistematica, de factura fizica si psihica, indreptata impotriva opozantilor politici.

Alaturi de Directia Generala a Penitenciarelor, care era insarcinata mai mult cu organizarea acestui domeniu social, hotararile privind viata din inchisoare, conditiile de trai si pedepsele aplicate, erau luate de comandantii din institutia respectiva (inchisoare, colonie de munca silnica), care erau ajutati de ofiteri politici, fideli indeplinatori ai directivelor Partidului Comunist.

De cate feluri erau inchisorile comuniste din Romania ?

Partidul Comunist a implementat modelul sovietic de penitenciar mai ales in locurile amenajate pentru detinutii politici: 44 de inchisori si 72 de lagare de munca silnica. Inchisorile comuniste erau de mai multe feluri, una mai infioratoare si mai inumana decat alta. Pentru mai multa teroare, detinutii politici erau mutati adesea, dintr-o inchisoare, in alta.

Potrivit vietii din interior, metodelor de pedeapsa folosite si a altor asemenea detalii, inchisorile comuniste erau impartite pe mai multe categorii: de ancheta, de tranzit, pentru femei, pentru minori, pentru bolnavi, de munca silnica, de reeducare, de exterminare.

Inchisori comuniste de ancheta: Inchisoarea Rahova, Inchisoarea Malmaison, Inchisoarea Uranus. Inchisori comuniste de tranzit: Inchisoarea Jilava, Inchisoarea Vacaresti. Inchisori comuniste pentru femei: Inchisoarea Margineni, Inchisoarea Mislea, Inchisoarea Miercurea Ciuc, Inchisoarea Dumbraveni. Inchisori comuniste pentru minori: Inchisoarea Targsor, Inchisoarea Margineni, Inchisoarea Cluj. Inchisori comuniste pentru bolnavi (spitale): Inchisoarea Targu Ocna, Inchisoarea Vacaresti.

Inchisori comuniste folosite ca lagare de munca silnica erau cele de la Canalul Dunare-Marea Neagra (Inchisoarea Valea Neagra Peninsula, Inchisoarea Poarta Alba, Inchisoarea Salcia, Inchisoarea Periprava, Inchisoarea Constanta, Inchisoarea Midia, Inchisoarea Capul Midia, Inchisoarea Cernavoda) si cele din Balta Brailei.

Inchisori comuniste de reeducare: Inchisoarea Suceava, Inchisoarea Pitesti, Inchisoarea Gherla, Inchisoarea Targu Ocna, Inchisoarea Targsor, Inchisoarea Brasov, Inchisoarea Ocnele Mari, Inchisoarea Peninsula.

Inchisori comuniste de exterminare a elitei politice si intelectuale: Inchisoarea Sighet, Inchisoarea Ramnicu Sarat, Inchisoarea Galati, Inchisoarea Aiud, Inchisoarea Craiova, Inchisoarea Brasov, Inchisoarea Oradea, Inchisoarea Pitesti.

Viata in inchisorile comuniste din Romania

In inchisorile comuniste, conditiile de trai au fost de neimaginat, totul fiind gandit diabolic, astfel incat omul nici sa nu moara, dar nici sa poata trai normal. Numai o minte diabolica putea pune la cale atatea metode de a-l face pe om sa supravietuiasca cu greu, fiind tot timpul la limita dintre viata si moarte.

Cele mai intalnite modaliati de tortura, aplicate mai ales detinutilor politici, iar nu si detinutilor de drept comun, au fost urmatoarele: lovituri in partile vulnerabile ale trupului; lovituri repetate aplicate talpilor; loviri cu lopata si cu alte obiecte dure; pironirea in cuie; strivirea degetelor si scoaterea unghiilor; smulgerea parului din cap; arderea cu foc a anumitor parti ale trupului; adancirea ranilor si presararea lor cu sare; obligatia de a manca lucruri cat mai murdare.

In lagarele de munca silnica era folosita muncirea detinutilor pana la lesin, insotita cu batjocuri si pedepse suplimentare, conditiile de aici fiind printre cele mai inumane, alaturi de cele din inchisorile de reeducare si exterminare. In anul 1950, in lagarele de munca silnica erau chinuiti si munciti in jur de 80.000 de detinuti, dintre care 40.000 numai la Canalul Dunare-Marea Neagra. Detinutii erau obligati sa munceasca pana la epuizare, din ce in ce mai mult, in baza unei alimentarii care adesea lipsea.

Detinutii politici erau supusi celor mai inumane conditii de detentie: erau infometati, nu aveau voie sa stea jos, erau obligati sa mearga incontinuu, dormeau pe jos, pe rogojine sau pe scanduri, in celule reci si, uneori, lipsite de lumina. Detinutii erau aproape lipsiti de asistenta medicala, bolile si suferintele lor trupesti fiind cercetate adesea numai de Bunul Dumnezeu.

Suprapopularea celulelor era o metoda de maltratare psihica si fizica des intalnita in inchisorile comuniste. Astfel, condamnatii politici erau inghesuiti in celule, in asa masura incat adesea se ajungea la imposibiliatea de a sta asezat. Spre exemplu, la inchisoarea Jilava, intr-o celula in care puteau locui normal doar 40 de detinuti, au fost inghesuiti 300 de oameni. Aerul din camera devenea imediat insuficient si insuportabil, motiv pentru care detinutii veneau, pe rand, in dreptul usii, spre a inspira pe sub toc.

Foamea era insa cea mai puternica metoda de tortura aplicata detinutilor politici, parca mai dureroasa decat orice bataia si umilire. Cand detinutul nu era pedepsit suplimentar, prin oprirea ratiei zilnice de mancare, acesta primea o masa in valoare de 500-1.000 de calorii. Alimentele folosite in inchisori erau, adesea, produsele care nu se vindeau la magazinele comuniste: arpacas, orz, varza, dovleci, gulii, cartofi, napi, etc. Carnea nu exista in regimul alimentar din inchisorile politice, iar cand aceasta era prezenta, ea consta mai ales din ramasite luate de la macelarii (gheare, copite, bojoci, buze, pielite, capete de animale).

Iulian Predescu www.crestinortodox.ro

Subiecte rare: Înjurăturile americane

Ca toate popoarele şi americanii au înjurăturile lor, dar nu sunt nici pe departe atât de incredibil de imaginativ perverse ca cele ale ungurilor, spaniolilor şi românilor.

O altă trăsătură este că, în ţara lui “melting pot” (creuzetul naţiunii), în care fiecare etnie de imigranţi şi-a adus contribuţia de reţete de mâncare, băuturi şi obiceiuri, înjurăturile au numai origine engleză, niciun cuvânt murdar de altă sursă nepătrunzând în limba cândva vorbită de Shakespeare.

În Anglia medievală, primele profanităţî s-au tras din experienţa războaielor vremii, cele mai multe religioase şi ele au invocat, într-un fel sau altul personaje sau scene din literatura sacră. By God a avut o mare răspândire, până când preoţii au interzis această formă de a lua numele lui Dumnezeu în deşert, drept care au apărut variantele mascate: By Gollie, Gosh, by George, by his wounds, by Jove.

Numele de înjurătură era, la început, swearing, adică a jura şi nu însemna neapărat o insultă, cum a devenit ulterior.

Tot felul de alterări de pronunţie au dus la apariţia unor expresii foarte greu de ghicit ca origine: din God’s body s-a ajuns la Odsbodikins şi de la By his wounds expresia a devenit Zounds. Din devil’s damnation s-a format damn, iar apoi I’ll be damn şi damn it. Cu o pronunţie mai mestecată, damn s-a transformat in darn.

Cu secolul XVIII, expresiile injurioase engleze şi apoi americane s-au mutat din zona religioasă, la anatomia sexuală şi la fiziologia excreţiilor.

F-word nu mai e demult cenzurat în filme şi scrieri literare, doar în presă. Limbajul colocvial, la toate nivelele sociale, abundă în folosirea lui fuck, care vine şi el tot din Anglia medievală. Când temerea că popularea excesivă a regatului va duce la înfometarea locuitorilor a devenit o panică obsesivă, cuplurile matrimoniale nu aveau voie să procreeze decât cu permisiunea regelui şi atunci slujbaşii coroanei puneau o tăbliţă pe uşa fericiţilor care primiseră dezlegare cu inscripţia F.U.C.K – Fornication Under the Consent of the King.

În secolele XVIII-XIX, majoritatea transporturilor erau asigurate de vehiculele cu tracţiune animală şi colectarea şi depozitarea gunoaielor de grajd era o problemă serioasă. Cum ele trebuiau să fie duse la distanţă de oraşe, se foloseau navele de transport. Dar manure (gunoiul de grajd) stocat în cala de jos, în contact cu umezeala degaja metan, care era exploziv şi a produs multe incendii la bordul vaselor. Pentru aceasta, s-a stabilit regula ca aceste gunoaie să fie incărcate pe punţile mai înalte, de unde S.H.I.T – Ship (Stow) High In Transit.

Deşi sunt menţiuni scrise despre sensul arătării degetului mijlociu extins (digitus infamus, digitus impudicus) de pe vremea romanilor, în Anglia medievală gestul mai însemna şi ameninţarea că învinşilor li se va reteza acel deget de la mâna dominantă, ceea ce, pe lângă suferinţa torturii, mai însemna şi că pedepsitul nu mai putea folosi arcul. Legenda engleză menţionează că obiceiul ar fi început la bătălia de la Agincourt (1415), când britanicii i-au învins pe francezi.

Luna Septembrie:

1.