Buletinul Clubului Român din Chattanooga Numărul 47 (patruzecişi şapte) Septembrie 2015



Yüklə 169,21 Kb.
səhifə3/5
tarix26.10.2017
ölçüsü169,21 Kb.
#13736
1   2   3   4   5

Proză scurtă: Gregor Samsa către Franz Kafka – de Valeria Sitaru

Nu-mi vine să fac din scrisoarea asta ce făceai tu cînd îi scriai Felice-ei: o momeală pe care să n-o poată citi nimeni. Înaintez lent spre dezastru, știai că n-am cum să rezist fără să mai pot vorbi. Sunt perfect din punct de vedere animalic, m-am refăcut, dar cu siguranță că nu-ți pasă.

Arăt la fel, cu carapace, alungit, chitinos, puternic, turtit, dorsoventral, picioruțe subțiri, Giacometti, pe negru. E bine că m-am adaptat biochimic, știi că zahărul îmi lăsa un gust neplăcut și am reușit să nu mă mai las atras de capcanele dulci. Mă descurc binișor din punctul ăsta de vedere, rezist și la secetă, evit pe cît pot substanțele toxice, ba mai nou am aflat că pot să trăiesc și fără cap. Desigur, asta numai dacă mănînc bine înainte de decapitare sau nu mă halește altul.

Dacă rămîneam om, nu reușeam să supraviețuiesc. Sunt cea mai rezistentă ființă din univers, dacă nu cumva m-o-ntrece puricele. A mai fost cineva, unu’ de pe culmile disperării, îl respect foarte mult pentru felul în care m-a tratat: gîndacul e universal, a zis, chiar și puricii îl cunosc – nu există nici un mijloc de-al evita. Alții m-au comparat cu niște reptiloide care se mișcă ziua, dorm pe plajă, ies noaptea, la Cannes. Păi, eu sunt o insectă de lux, gîndesc, ca salvele sunt, în toate direcțiile, comme les idees noires le font dans la tete. Am spleen, clipe galbene, bleu d’ame, schemă comportamentală, mă las cu tehnică în puț, pot să rezist chiar și-n agregate dacă vreau, melancholic. Fug zig-zagat pe orice teren. Fast running in confined spaces. Escaladez situații. Mă insinuez. Pot să mă dau cu capu’ de pereți, mă compresez, sunt suplu, unora le intru. Mă joc în obscuritatea închipuirilor, cum făceai și tu. Am o incredibilă adaptare la mediu, am devansat pînă și cursa înarmărilor - m-a și costat, recunosc! -, pot să rezist chiar și-ntr-un război, o fi n-o fi, atomic. Dar nu mut. Metamorfoza mea ți se datorează ție: Gregor Samsa by Franz Kafka.

Franz, cum să evit durerea? Mă răsucește pe toate părțile.

Mama, tata, sora m-au abandonat iar nenorocita aia de femeie de serviciu mă înghiontea cu coada măturii zicînd că am crăpat. Nu le-a păsat de nimic. Nu înțelegeau. Am crezut că trăgînd-o de fustiță pe sora mea sau urcîndu-mă pe gîtul ei alb în timp ce cînta la vioară va pricepe. Părinții mei de scurtă durată. Sora mea cu gîtul alb. O poveste cu secrete. Mi se lumina abdomenul sub canapea cînd îmi puneau mîncarea pe covoraș. Pînă-ntr-o zi cînd sora mea a zis: să vă eliberați de gîndul că el e Gregor!

Aș fi zis măcar ceva din Shakespeare: căci ochiul durerii sclipind de lacrimi orbitoare / face mai multe obiecte din unul singur… Dar nu mai eram decît o jucărie construită de tine, un avatar între Darwin și Bolzmann. Între neant și mătură.

Erai cunoscut ca un om care rîde mult. Rîzînd nefericit de moarte. Cîrîitul ăsta de gînganie nu m-ajută cu nimic cînd mie îmi vine să urlu în toate limbile pămîntului, dar tu m-ai lăsat fără limbă. Alimentele de care am nevoie sunt cuvinte de om. Invoc absența lor, degeba fug, aud, văd cu mii de ochi compuși, pipăi orice gît alb, degeaba, Franz, degeaba dacă fîșîi mut.



Ungeziefer.

E clar că oamenii nu iubesc gîngăniile. Mișcările astea pe care le fac acum pe hîrtie sau ecran sunt fictive. Mi-aș ridica elegant capul, măcar un cuvînt, te rog. Chiar nu-ți vine să plîngi?

Gregor

 Opinii: Viitorul românesc – de Andrei Pleşu



În 1922, în prefaţa unei cărţi care s-a tradus şi în româneşte (Spania nevertebrată), Ortega y Gasset observă că „spaniolul obişnuieşte să-şi facă iluzii asupra trecutului, în loc să şi le facă asupra viitorului său“. Acest cult supradimensionat al trecutului e, în aparenţă, un principiu de coagulare naţională. În realitate, efectul e, mai curînd, paralizant. Pentru ca o naţiune să se mobilizeze consecvent şi tenace e nevoie nu de o făloasă privire îndărăt, spre legendare zile de glorie, ci de un proiect comun, de o viziune asupra viitorului. Cu alte cuvinte, o perspectivă de construcţie comună e un factor de coeziune infinit mai vital şi mai eficace decît memoria unor împrejurări trecute. http://dilemaveche.ro/sites/default/files/imagecache/image_double_square/andrei_plesu_101_4_83.jpg

 Nu e singurul pasaj din cartea gînditorului iberic a cărui potriveală cu realităţile româneşti de astăzi e spectaculoasă. Şi la noi, „identitatea“ naţională e definită, adesea, din unghi retrospectiv. Am văzut o sumedenie de politicieni, profesori de liceu, mătuşi patriotice şi literatori de provincie (chiar dacă trăiesc în Bucureşti…) perorînd emoţionat, ori de cîte ori e vorba de ţărişoară, despre „eroii neamului“, de la Decebal la Avram Iancu şi Bălcescu, despre mari isprăvi istorice, despre imemoriale virtuţi strămoşeşti. Sînt prea conservator ca să dispreţuiesc trecutul şi să pun în umbră monumentalitatea vie a tradiţiei. Dar ştiu, pe de altă parte, că un trecut nobil şi o tradiţie venerabilă (ingrediente invocate, de alfel, de patrioţii tuturor patriilor) nu constituie o garanţie cu privire la calitatea contemporanilor şi la valoarea prezentului. Da, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu, Maniu sau Brătienii au fost figuri excepţionale, dar asta nu se răsfrînge, ereditar, asupra oricărui Mitică de azi. A crede că slava unor vremuri apuse justifică fudulia oricărui chefliu de-acum, a oricărui parlamentar de doi bani, a oricărui ministeriabil nu e decît o probă de orgoliu vid. Trecutul nu poate fi invocat pentru a legitima – sau a ascunde – indigenţa şi derapajele prezentului. Iar cînd ne întrebăm – cum sugerează Ortega – „ce ne ţine laolaltă?“, care e energia coagulantă a fiinţei noastre naţionale, e cu totul neproductiv să răspundem: „înaintaşii“, istoria noastră comună, ascendenţa noastră daco-romană. Nu putem revendica nimic în numele lor, dacă nu avem ceva de oferit noi înşine. Acum. Şi de-acum înainte.

 Nu e vorba să evacuăm din conştiinţa noastră memoria veacurilor anterioare, nu e vorba să renunţăm la statui. Trebuie însă să înţelegem, cum o face Ortega, că membrii unei comunităţi statale „nu convieţuiesc ca să stea pur şi simplu laolaltă“, contemplînd, pios, ample fresce istorice, ci „ca să facă ceva laolaltă“. Ne trebuie, deci, „un program de viaţă comun“, un „proiect pentru mîine“. Ce vrem să facem din România? Ce se poate face, realist vorbind, din România? Acestea sînt întrebările care ar trebui să marcheze începutul de an şi de mandat al noilor guvernanţi şi al oricărui cetăţean responsabil. Cum vrem să arătăm în deceniile următoare? Fără ca aceste întrebări să fie referinţa de fundal a fiecărui gest politic şi civic, vom agoniza în sterile „analize politice“, în gesticulaţie de carnaval, în ambîţ privat. Sau, în cel mai bun caz, în soluţii conjuncturale, în mici ingeniozităţi de moment. Nu de patriotismul de parastas al retorilor avem nevoie şi nici de descurcăreala şmecheră a „băieţilor deştepţi“. Avem nevoie de un patriotism al viziunii. Inteligent. Lucid. Harnic. 

 (articol apărut în Adevărul, 30 decembrie 2009)  



Rubrica gastronomică: Pui la grătar călare pe cutii de bere

https://s-media-cache-ak0.pinimg.com/236x/bf/97/75/bf9775a75f6a229b86287b51b5d1553d.jpg

Începusem lucrul la Chattanooga doar de câteva zile, abia mă descurcam prin spitale şi abia învăţam oamenii şi locurile, când, intrând în camera medicilor de la un spital, un individ mare şi spătos m-a întâmpinat cu întrebarea surprinzătoare: Ştii să faci pui la grătar pe cutii de bere? Cum am mărturisit că nu am auzit vreodată de o astfel de reţetă, cel care s-a dovedit ulterior Dr. Jack K., un individ plin de culoare şi de poveşti extraordinare, mi-a explicat că, atunci când ai o petrecere cu mulţi invitaţi, eşti prea ocupat să ai timp să păzeşti grătarul. Iei atâtea cutii de bere câţi pui vrei să faci, le deschizi şi tragi o gură mare din fiecare, apoi iei puii spălaţi, uscaţi şi condimentaţi şi îi tragi pe cutiie de bere (un fel de metodă Vlad Ţepeş adaptată în Tennessee), după care îi aliniezi pe grătar şi uiţi de ei, mi-a explicat Jack. Nu ai nevoie să-i întorci, nu se ard, se rumenesc frumos pe afară şi se fac moi şi zemoşi pe dinăuntru. Musafirii vin la grătar şi iau singuri puii rumeniţi, iar tu aduci din firigder alţii gata pregătiţi şi îi pui în locul lor.

Câteva detalii de pregătire a puilor: spălaţi şi uscaţi pe dinafară şi pe dinăuntru, puii se ung cu ulei, folosind o pensulă, apoi se presară cu sare şi piper. Se poate folosi sos de grătar (barbecue sauce), mujdei de usturoi, sau cimbru, după gust.

Un amănunt practic: la „tragerea puilor pe cutie”, ei trebuie avansaţi până când picioarele şi cutia de bere formează un tripod, care îi stabilizează pe grătar. Cine are un grătar mare, poate închide capacul, dar la grătarele mici puii vor rămâne în aer liber, ceeace va prelungi timpul de coacere. Cutiile de bere pot fi folosite cât timp mai au bere în ele şi berea evaporată se poate completa.

Pentru mine, reţeta poartă numele de pui à la Jack. –MSM

Mari muzicieni români Dinu Lipatti

Ce l-a ucis pe Dinu Lipatti? O luptă de şapte ani între muzica lui Bach, transfuzii de sânge şi cortizon - de Monica Andronescu

Adevărul 17 august 2015

Bottom of Form



ce l-a ucis pe dinu lipatti? o luptă de şapte ani între muzica lui bach, transfuzii de sânge şi cortizon

Dinu Lipatti (1917-1950)



Yüklə 169,21 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin