Buletinul Clubului Român din Chattanooga Numărul 54 (cincizeci şi patru) Aprilie 2016

convenience yield”. Acest termen este relativ volatil şi e calculat în funcţie de sentimentul pieţei în raport cu disponibilitatea produsului pe piaţă.

Datorită faptului că factorul “convenience yield” e compus din doi termeni cu semne diferite, preţul mărfii în viitor poate fi mai mare sau mai mic, comparat cu preţul curent. În cazul în care preţul în viitor e mai mare decât preţul curent, atunci piaţa pentru produsul respectiv e în “backwardation”. În caz contrar, piaţa produsului respectiv e în “contango”.

Contractele “forward” au devenit foarte populare în secolul XX în primul rând dorinţei producătorilor şi consumatorilor de materii prime de a gestiona posibilele variaţii în preţ. Având capabilitatea de a prognoza un anumit volum de venituri, conducătorii companiilor au posibilitatea să implementeze noi proiecte cu o mai mare uşurinţă. Pe de altă parte, băncile şi dealerii, care sunt de cealaltă parte a contractului, mizează pe faptul că producătorii, dorind să-şi minimizeze nivelul de risc, sunt dispuşi să accepte posibile reduceri ale profitului. De asemenea, libertatea de a formula contractul în termeni foarte specifici prezintă o atracţie pentru un număr mare de producători care pot vinde/cumpăra materii prime sau materiale la specificaţiile dorite. În concluzie, putem spune că un contract “forward” aduce la aceeaşi masă două entităţi cu scopuri total diferite: una care îşi doreşte siguranţă în activitatea de zi cu zi şi alta dispusă să îşi asume un anumit nivel de risc de pe urma căruia poate genera profit.

Pictorul lunii: Ion Grigore

Născut la 25 martie 1940 în comuna Corni, Judeţul Suceava. A urmat şcoala primară în sat, liceul la Suceava, Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din Bucureşti, pe care l-a absolvit în anul 1964.

Avem, la Ion Grigore, corolarul academic al picturilor murale de la Voroneţ, Humor sau Suceviţa, în care meşterii anonimi l-au zugrăvit pe regele David cântând la cobză. De altfel, Ion Grigore este familiarizat la propriu cu pictura murală religioasă, căci a practicat-o asiduu, lăsându-şi amprenta pe numeroase biserici: Biserica din Valea Lupului, Iaşi, Biserica “Sfântul Ierarh Nicolae” din Săcele, Paraclisul Mănăstirii Dealu, Biserica “Sfântul Ierarh Nicolae” din Bâldana, Dâmboviţa, Biserica “Sfânta Înviere” din Suceava, Biserica “Adormirea Maicii Domnului” din Comăneşti, Suceava. 

 Ion Grigore are vorba molcomă şi dulce ca a lui Creangă. Şi, la fel ca a lui Creangă, e plină de capcane şi tăişuri ascunse. Sub acest aspect, pictura lui Ion Grigore seamănă cu vorba lui Ion Grigore: artistul pictează cu accent moldovenesc. Miron Manega

„Drumul croit de Ion Grigore, cu migală şi răbdare, îşi are obârşia în ţinuturile sale natale – dealuri sau coline, pământuri însămânţate şi muncite de mâna omului. Aici, pe calota sferică a pământului, devenită subiect al tablourilor sale, se desfăşoară, cu ritmurile şi obiceiurile ei, viaţa comunităţii.“ Ruxandra Garofeanu 

„Satul din pictura lui Ion Grigore respiră sacrul legendelor, datinilor şi obiceiurilor, dar nimic nu este departe de ideea de stagnare, de nemişcare - îi surprinde, inspirat, esenţa, reputatul critic şi istoric de artă Constantin Prut. Aparenta detaşare înseamnă instaurarea unei linişti în care tradiţiile şi istoria epocilor imemoriale se resorb în clipa prezentă, în dimensiunea atât de precis conturată a civilizaţiei actuale. Aburul de basm în care sunt învăluite imaginile pictorului aparţine peisajului, frumuseţii plaiurilor şi câmpiilor şi pictorul îl împrumută pentru că fiinţa sa se regăseşte, întreagă, în acest peisaj.

“Artă adevărată fără talent nu există”

 

Drinkology: Alcoolul şi istoria americană

Susan Cheever (Drinking in Ammerica – Our secret history. 12 Twelve, New York, Boston. 2015) crede că băutura a jucat un rol mare în istoria americană. Cum s-ar spune la noi americanii au avut întotdeauna darul beţiei.

Încă de la primul mare eveniment istoric, consemnat în scripte, cum a fost călătoria transatlantică a corabiei Mayflower, care a adus pe pâmântul nord american un grup de imigranţi protestanţi, olandezi şi englezi, în noiembrie 1620, nevoia de alcool a fost un factor important în decizia luată de aceştia. Ei ajunseseră în regiunea de nord est a Americii de Nord, în ceea ce avea să devină Noua Anglie printr-o eroare de navigaţie. De fapt, ei primiseră de la regele Angliei dreptul de a stabili o colonie în Virginia. Epuizaţi şi înfometaţi, imigranţii, în rândul cărora un număr mare erau din ordinul Pelerinilor, au hotărât să ancoreze într-un golf cu ape mai liniştite, să meargă la ţărm şi să-şi refacă proviziile. Aşa s-a născut Plymouth. Din prima mare recoltă de care au avut parte în vara anului 1621, ovăzul a fost primit cu mare bucurie şi noii ajunşi au trecut cu mare entuziasm la producerea primii beri americane, din care s-au înfruptat cu toţii, bărbaţi, femei şi copii ca şi prietenii lor indienii localnici. Praznicul, de la care se trage tradiţia sărbătorii de Thanksgiving, a fost de pomină, pentru mâncarea îmbelşugată, dar şi pentru cantităţile mari de bere .

William Bradford, conducătorul Puritanilor, era de părere că berea este un dar de la Dumnezeu şi, în jurnalul în care a descris călătoria cu toate peripeţiile ei, a scris: Eram într-o situaţie în care nu ne mai puteam permite să continuăm călătoria, căci cea mai mare parte a proviziilor noastre, in special berea erau pe terminate.

În primele comunităţi americane constituite de englezi, cârciumile au fost prezente de la început şi nu lipseau din niciuna dintre aşezări, construite de noii veniţi, odată cu bisericile.

Obiceiul s-a păstrat şi în zonele în care coloniştii americani au ajuns mult mai târziu, aşa cum a fost în era cuceririi Vestului. În toate westernurile se poate vedea cum fiecare nouă aşezare avea, pe lângă casele obişnuite, şcoala, biroul şerifului împreună cu închisoarea, saloon-ul şi prăvălia bărbierului, care adesea mai juca şi rolurile de doctor, farmacist şi agent funerar.



Rubrica gastronomică: Creveţi în fulgi de cocos

Se aleg creveţi mai mari, se fierb într-un clocot şi se curăţă de solzi, păstrând codiţa. Se bat două ouă, se amestecă cu un pahar de bere şi cu o ploaie de făină, mestecând continuu, până se obţine un amestec asemănător cu cel de clătite, care nu trebuie să fie prea gros.

Creveţii se tăvălesc în făină, apoi se scaldă în amestecul de ouă şi bere, apoi se trec de câteva ori prin fulgii de nucă de cocos, până se încarcă bine pe toate feţele. Unii amestecă fulgii de cocos cu fulgi de porumb sfărâmaţi.

Se prăjesc în ulei, la foc mic-potrivit, până iau culoarea brun-aurie.

Se pot servi cu garnitură de orez, cu salată de crudităţi şi în special cu salata de spanac, portocale şi avocado, stropită cu sos vinegrette. Vin alb, bineînţeles. Sau cocktailuri. (MSM)

La închiderea ediţiei: Fotografia de adio – de Traian Ungureanu