Buletinul Clubului Român din Chattanooga Numărul 72 (șaptezeci și doi) Octombrie 2017

Buletinul Clubului Român din Chattanooga

Numărul 72 (șaptezeci și doi) Octombrie 2017

 Flag American Flag Patriotism

____________

Tema lunii: Emigrație, imigrație, emigranți, imigranți, migrație, invazie
Definiția termenilor
Etimologie: originea cuvintelor din familia emigrație-imigrație este verbul latin migro, migrare, avi, atum: a se deplasa.

Emigrare este rezultatul combinării cuvintelor ex (din) și migrare (plecarea/deplasarea dintr-o țară, dintr-un teritoriu), în timp ce imigrare vine din combinația in + migrare (deplasarea într-o altă țară, teritoriu).

Sinonime românești pentru emigrare: expatriere, desțărare, înstrăinare, pribegie, exod, bejenie. În perioada comunistă s-au folosit sinonimele de exil și "fuga" din țară.
Emigrația internă: Termenul a fost creat de Frank Thiess, care a vorbit în numele scriitorilor germani din Germania nazistă, captivi în propria lor țară și în situația de a nu putea protesta. Ideea a fost a neparticipării și neacceptării ideologiei naziste. Thiess a folosit pentru prima dată termenul de emigrație internă, când i-a dat un răspuns lui Thomas Mann. Acesta, aflat în Statele Unite, s-a adresat - prin intermediul postului de radio BBC - celor din Germania, ridicând problema vinii și responsabilității națiunii germane la crimele de război și la cele rasiale.

Ulterior, în țările europene comuniste, o parte a intelectualității, lumii artistice și a celor care se opuneau comunismului, a practicat "emigrația internă" ca singura formă de protest social posibil. O variantă a emigrației interne din lumea comunismului european a fost rezistența prin cultură (Gabriel Liiceanu): în condițiile în care acțiunile de protest în spațiul public nu erau posibile, oamenii de bine au limitat la minimum participarea lor la viața socială și s-au dedicat culturii, scrierilor pentru sertar și îmbogățirii spirituale.

Migrațiile interne: schimbări în distribuția populației dintr-o țară pot fi legate de migrațiile sezoniere (ca cele pentru munci agricole, sau cele pentru turism), schimbările de domiciliu (urbanizarea - migrația populației rurale în orașe, sau suburbanizarea- migrația populației orășenești în cartierele rezidențiale suburbane), migrarea unui mare număr de oameni spre regiunile unde apar noi oportunități de câștig ("goana după aur" din California - 1848 - și Klondike - 1896, deschiderea noilor exploatări de petrol și gaze prin fracking din Dakota de Nord și de Sud - 2000, migrația muncitorilor agricoli sezonieri în anii '30-'40, migrația populației de culoare, după eliberarea din sclavie -1865, către statele industriale din nord)
Migrațiunile umane de masă sunt deplasări ale unor largi populații dintr-o zonă geografică în alta, provocate de cauze diverse, cu intenția stabilirii în regiuni noi, mai atractive.

În fiecare an, 200 de milioane de oameni (3% din populația globului) se deplasează din locurile de origine pentru a căuta loc în alte țări.

Migrările pot fi individuale, de familie, de grup sau în masă.
Mișcările nomadice nu sunt migrațiuni, ci deplasări permanente ale unor grupuri/populații care nu se stabilesc permanent niciodată.
Invaziile sunt migrații ale unor mase de oameni/populații într-un teritoriu străin, care au un caracter agresiv și sunt făcute cu intenția de a pune stăpânire pe zona ocupată și de a domina populația locală. Exemple sunt invaziile barbare din Europa medievală, dar și popularea Americii de nord de către europeni, în secolele XVI-XIX.
Cele mai mari migrații din istoria omenirii:

• 
  3 milioane de ani - 1 milion de ani î.e.n hominide din Africa migrează în Africa și Eurasia;
  
• 
  1 milion de ani - 100.000 î.e.n Homo erectus evoluează în Homo Sapiens; popularea Asiei și Europei.
  
• 
  100.000 - 10.000 de ani î.e.n: Homo Sapiens modern stabilește primele așezări în Australia, Americi și insulele din Pacific;
  
• 
  10.000 - 3.000 de ani î.e.n revoluția agricolă, explorarea de către oamenii primitivi a zonelor propice pentru cultura plantelor și creșterea animalelor domesticite;
  
• 
  valurile de migrație ale popoarelor nordice și asiatice în Europa: între anii 300-700 e.n: populații germanice (Vizigoții, Ostrogoții, Francii, Burgunzii, Anglo-Saxoni, Danezii -Jutes, Vandalii, Vikingii, Frisienii, Lombarzii), slave (Bulgarii, Slavii, Slavii de sud) și din diferite zone ale Asiei ( Cumanii, Pecenegii, Turcii, Ungurii, Maghiarii, Avarii, Hunii, Maurii, Mongolii);
  
• 
  Între secolele XV și XIX, 60 de milioane de europeni au migrat în țările "nou descoperite": Americile, Australia, Africa de Sud, Noua Zeelandă și altele;
  
• 
  Imigrația în Statele Unite a populațiilor din Europa, China, India, Orientul Mijlociu, America Centrală și de Sud 1600 - prezent;
  
• 
  Imigrația celor scăpați din statele comuniste europene către țările vestice 1945- 1990;
  
• 
  Imigrația populației din Orientul Mijlociu și Africa în Europa de Vest și Centrală 1950 - prezent (Migrația Sud - Nord).
  
• 
  Prognoza pentru viitorul apropiat este că migrația Sud-Nord va continua, din mai multe motive: creșterea populației din lumea a treia, creșterea nevoii de mână de lucru în țările europene afectate de criza demografică, războaiele și accentuarea crizei de hrană și apă în mari regiuni din Africa și Asia.
  

Principalele cauze ale migrațiilor:

Migrația voluntară este în principal cauzată de căutarea unor condiții de viață mai bune. Cea involuntară, sau forțată, are ca principale cauze războaiele, campaniile de genocid, persecuția politică, rasială și religioasă și catastrofele naturale.

În epoca contemporană, cele 10 state care reprezintă ținta preferențială a emigranților sunt: SUA, Rusia, Germania, Arabia Saudită, Canada, Marea Britanie, Franța, Australia și India.
Primele 11 state din care pleacă cei mai mulți imigranți sunt: Mexic, Spania, Rusia, China, Ucraina, Bangladesh, Pakistan, Marea Britanie, Filipinele, Siria și Turcia.
Everett Lee a dezvoltat în anul 1966 o teorie a migrației explicată prin existența factorilor pe care i-a împărțit în două categorii:

Forțele care împing oamenii la emigrare: șomajul, condiții de viață proaste, deșertificarea regiunilor, foametea, secetele, sclavia și munca forțată, dezastrele, amenințarea cu moartea, poluarea, discriminarea, segregarea, toxicele, imposibilitatea de a se căsători, războiul.
Forțele care atrag imigranții: condițiile de viață, serviciile, libertatea politică și religioasă, educația, clima atractivă, securitatea, legăturile de familie, industria, șansa de a se căsători, asistența medicală bună.
Volumul migrației umane în secolul XXI:

• 
  În anul 2010 au fost 215,8 milioane de migranți în lume, adică 3,2% din întreaga populație a globului (International Organization of Migration);
  
• 
  În 2013, numărul de migranți a crescut cu 33%;
  
• 
  În 2015 s-au înregistrat 244 de milioane de migranți.
  
• 
  7-8% dintre migranți sunt refugiați. Toți refugiații sunt migranți, dar nu toți migranții sunt refugiați.
  

Imigrația ca fenomen demografic favorabil:

În majoritatea țărilor europene se înregistrează un deficit demografic continuu. Imigrația poate atenua acest deficit, prin adăugarea noilor veniți și prin creșterea natalității. Majoritatea imigranților care ajung în țările vestice sunt tineri și aparțin unor culturi în care familiile au tradiția de a avea mulți copii.

Situația din țările europene:

• 
  numărul deceselor depășește pe cel al nașterilor;
  
• 
  scade numărul de copii născuți raportat la familie și la numărul de femei în perioada fertilă;
  
• 
  în unele țări, ca România, emigrația atinge cifre mari (peste 3,4 milioane de români trăiesc în străinătate);
  
• 
  succesul în politica de stimulare a imigrației, adoptată în ultimele decenii de țările vesteuropene, în frunte cu Germania, depinde de integrarea reală a migranților din lumea treia. Până în prezent, această integrare nu s-a produs decât la o scală redusă și mulți imigranți se izolează de națiunea gazdă preferând să trăiască în cartiere unde sunt majoritari, nerenunțând la limba națională și nefăcând eforturi clare de a intra în rândul celor care lucrează.
  

Istoria imigrației în USA
Populația din America de Nord (exceptând populația nativă) a fost de 350 de oameni în anul 1610. De atunci, a crescut continuu, atât în intregul continent, cât și în Statele Unite.

La câștigarea independenței, în anul 1776, cele treisprezece noi state aveau o populație estimată la 2,5 milioane. În anul 1800 a crescut la 5,3 milioane, în 1900 la 76,1 milioane, în 1940 la 132,1 milioane, în 1950 la 152,3 milioane, în 1960 la 186,5, în 1970 la 205,5, în 1980 la 227,2, în 1990 la 249,6 și în anul 2000 la 282,16. La recensământul din 2017 populația americană (exceptând imigranții ilegali) a fost de 325,6 milioane.

Primele comunități europene care au supraviețuit și s-au dezvoltat au fost cele din Noua Anglie (începând cu 1620), majoritatea formate de protestanți Puritani sau Pelerini.

Olandezii au ocupat valea râului Hudson, cu începere din 1626 și teritoriul a ce este astăzi statul New York, numit la început Noua Olandă. Orașul plecat de la insula Manhattan s-a numit Noul Amsterdam, până când englezii au ocupat zona, în anul 1664 și i-au schimbat numele în New York.

Granițele celorlalte colonii engleze din NE Americii de Nord s-au definitivat în perioada 1717-1775.
Frontiera a fost numele dat regiunii situate la vest de primele colonii engleze și pătrunderea imigranților europeni în acele regiuni a dus la formarea noilor state de mid-west: Indiana, Ohio, Michigan, Illinois, etc. Majoritatea imigranților care au dat naștere acestor state au fost englezi, scoțieni, germani și scandinavi.
Imigranții spanioli au ocupat Floroda, Mexicul, ceeace este azi Texas, New Mexico, California, Nevada și Arizona, pe care le-au cedat Statelor Unite abia în secolul XIX.
Francezii au ocupat în secolul XVII o mare parte a Canadei, teritorii din statele americane de nord (Iowa, Michigan), o mare parte a zonelor de pe cursul fluviului Mississippi și teritoriile de pe țărmul de nord al Golfului Mexic. Prin istorica achiziționare a Louisianei (aproximativ o treime din teritoriul US de azi) încheiată în 1804, toate teritoriile franceze au intrat în posesia Statelor Unite.
Între anii 1790 și 1830, volumul imigrației în USA a fost relativ stabil și nu foarte mare, dar a crescut rapid, dublându-se și triplându-se în anii 1840-1850. Populația totală din anul 1850 a fost de 23 de milioane, dintre care 1,7 milioane erau veniți în acel an. În această perioadă, pe lângă europeni, emigrează în US mexicani, oameni din America de Sud, din Australia și China. Mulți dintre aceștia au ajuns să lucreze în mine și la căile ferate.
După 1880, urmează valul de imigranți din Europa de Sud (Italia, Sicilia, Grecia) și de Est (ruși și alte naționalități din Imperiul Rus, polonezi, unguri, evrei). Intre anii 1880-1920, imigrația italienilor atinge vârful cu peste 5,5 milioane.
Foametea din Irlanda a dus la o masivă emigrație cu direcția USA. Intre anii 1845-1852, Irlanda a pierdut 25% din populație, fie prin mortalitate, fie prin emigrație.

Italienii și Irlandezii, care au sosit în număr mare la sfârșitul secolului XIX, au crescut numărul catolicilor și - împreună cu evreii - au schimbat marea majoritate de care se bucuraseră, până atunci, protestanții.

După primul război mondial, Statele Unite introduc restricții la imigrările legale și cotele anuale pentru fiecare națiune, iar după cel de al doilea război mondial crește numărul de imigranți din Asia îndepărtată (China, Japonia, Filipine, India) și din Caraibe.
Fenomenul imigrației ilegale începe în decada a șasea a secolului trecut și crește constant pentru a atinge media de 1.200 de intrări ilegale peste graniță pe zi (mai ales prin granița de sud). Noii veniți provin în special din țările apropiate din America Centrală, Mexic și America de Sud, dar sunt și imigranți din țări îndepărtate, cărora ghizi profesioniști le facilitează trecerea. Ilegali din Orientul Mijlociu și China pătrund prin transportul ilegal cu vase comerciale.

În anul 2016, numărul celor care trăiesc în Statele Unite fără să aibă documente legale a fost estimat la 13 milioane. Prezența lor și problemele generate de ei alimentează dezbaterea despre reforma sistemului de imigrare al USA, dezbatere care nu a dus - până în prezent - la un consens.

Emigrația românească: REPORTAJ de Grigore Cartianu: România de peste granițe. Milioanele de oameni care ne lipsesc

Ziarul România Liberă 14 februarie 2017

Îi spunem generic diaspora. E răspândită în aproape 200 de țări și cuprinde multe milioane de oameni. Câte milioane? Imposibil de dat un răspuns exact. Numărul lor depinde de multe variabile.
Limitele diasporei române sunt: minimum 5 milioane, maximum 12 milioane.

„Minimum“ înseamnă românii care s-au stabilit oficial în afara granițelor României, unde lucrează, fac credite, au conturi bancare, plătesc taxe și votează. Și – condiție suplimentară – dețin cetățenia română.

Ca să ajungem la „maximum“, îi adăugăm pe românii care au renunțat la cetățenia română – în țările care nu permit dubla sau multipla cetățenie –, pe cei născuți în străinătate din părinți români – căpătând cetățenia statului-gazdă – și pe cei care și-au păstrat rezidența română chiar dacă stau mai mult în afara granițelor.
O cifră onestă: 8 milioane

Imposibilitatea de a stabili cu precizie numărul românilor din diaspora este dată și de dinamica fluxurilor migraționiste. Sunt sute de mii de oameni care se mută de colo-colo, în funcție de oportunitățile de pe piața muncii.

Mulți compatrioți stau parțial în România, parțial în diaspora – muncitorii sezonieri, de exemplu. Una peste alta, o analiză serioasă poate fi așezată pe un reper rezonabil: 8 milioane de români „diasporeni“.
E tot mai greu să-i consideri români pe cei aflați la a treia sau a patra generație de români-americani, de exemplu. Pe mulți dintre aceștia nu-i mai cheamă Ion, Maria, Gheorghe sau Elena, ci Timothy, Samantha, John sau Hellen. Unii nici nu mai vorbesc românește. De aceea, e greu să vorbim despre 12 milioane de români în diaspora. Dar 8 milioane sunt sigur!
O jumătate de milion de basarabeni au redevenit români

Termenul de „diaspora“ nu este acceptat de românii din țările învecinate: Republica Moldova, Ucraina, Ungaria, Serbia, Bulgaria. Aceștia se consideră români-români, fie că locuiesc la Gyula sau pe Valea Timocului.

Un caz special este cel al românilor din Basarabia, nordul Bucovinei, ținutul Herța și Cadrilater. Aceștia au un argument imbatabil: ei nu au părăsit România, ci au rămas pe loc, dar s-au trezit în alte țări! Regiunile lor au fost rupte de România în 1940, în urma odiosului pact Ribbentrop-Molotov. Beneficiarele momentului au fost URSS și Bulgaria.

O jumătate de secol mai târziu, după destrămarea Uniunii Sovietice, teritoriile ocupate de aceasta au fost repartizate Republicii Moldova (Basarabia), respectiv Ucrainei (nordul Bucovinei și ținutul Herța), devenite țări independente.

Scăpați din chingile fostului imperiu bolșevic, românii din fosta URSS au căpătat o nouă perspectivă: redobândirea cetățeniei române. Reticent la început, statul român a devenit apoi mult mai activ în aceas­tă direcție. Buna cooperare cu autoritățile de la Chișinău, ani de-a rândul, a dus la un fenomen de masă.

Astfel, în primii 13 ani (1991-2014) fuseseră soluționate 445.000 de dosare, cu o accelerare în ultimii ani. Cifrele au fost confirmate de Autoritatea Națională pentru Cetățenie (ANC), de la Chișinău.

În perioada 1991-2012 au fost soluționate, cu decizie definitivă, 323.049 de dosare. Covârșitoarea lor majoritate au fost rezolvate pozitiv (au fost puține respingeri), astfel încât aproape toate au dus la redobândirea cetățeniei române.

În anul 2012 au fost soluționate cele mai multe dosare: 73.861. A urmat o ușoară scădere a ritmului: 60.387 de dosare soluționate în 2013, respectiv 61.509 în 2014.

Atenție, însă: numărul cetățenilor români proveniți din fostele teritorii românești este mai mare decât cel oficial, întrucât nu se realizează statistici separate pentru copiii minori, aceștia fiind incluși în dosarele părinților.
Italia romena, España rumana

Cele mai mari comunități ale diasporei române sunt cele din două țări latine: Italia și Spania. Oficial, aici trăiesc puțin peste două milioane de români (Italia - 1.290.000, Spania - 798.000). În realitate, în cele două peninsule s-au stabilit, definitiv sau temporar, aproape 3 milioane de români. Nu toți au, însă, documente de ședere complete.

Marile comunități românești din Italia și Spania sunt de dată destul de recentă. Migrația postcomunistă a fost mai greoaie în primii 17 ani, dar s-a accelerat începând din 2007, când România a devenit membră a Uniunii Europene, iar granițele, practic, au dispărut.

În Italia, cei mai mulți români sunt în zona marilor orașe, unde se găsește mai ușor de muncă: Roma, Torino, Milano, Verona, Padova, Bologna, Florența etc.

În Spania, cea mai mare densitate românească se află în zona capitalei Madrid, cu salba sa de orășele în care se vorbește românește: Torrejon de Ardoz, Coslada, Arganda del Rey, Azuqueca de Henares etc. Importante comunități românești sunt la Castellon, Valencia, Barcelona, Zaragoza etc. Pe continentul european, prezențe românești masive mai sunt în Germania, Marea Britanie, Irlanda, Franța, Belgia și Austria.
Diaspora americană: patru valuri de migrație

Un rol central în „România de peste granițe“ îl are diaspora americană. Români există în toate țările de pe continentul american, dar cu adevărat importante sunt comunitățile din SUA și Canada.

Oficial, acestea totalizează 895.000 de români (650.000 în SUA, 245.000 în Canada). Neoficial, doar în Statele Unite trăiesc aproape un milion de români, iar în Canada peste 400.000.

Diaspora româno-americană s-a format prin suprapunerea a patru plăci tectonice, constituite în tot atâtea valuri de migrație.

1. A doua jumătate a secolului al XIX-lea: zeci de mii de români, mai ales din teritoriile aflate sub administrație austro-ungară (Transilvania, Banat, Bucovina). Unii au lucrat câțiva ani și s-au întors „cu bilet de vapor și cu bani pentru câteva hectare de pământ“, alții și-au prelungit șederea ori s-au hotărât să rămână definitiv. Aceștia s-au așezat în special în orașele industriale din zona Marilor lacuri (Detroit, Cleveland, Chicago).

Românii din Regat (de la sud și de la est de Carpați), printre care mulți evrei, s-au așezat mai ales pe Coasta de Est (New York, Boston, Philadelphia). Acest val s-a prelungit până la izbucnirea Primului Război Mondial, ajungând la 150.000 de migranți.

2. După cel de-al Doilea Război Mondial: emigrația a avut o componentă ideologică, anticomunistă. America a fost o destinație favorită pentru românii care fugeau de prigoana bolșevică. Aceștia s-au așezat mai ales în New York, California și Florida.
3. Ultimul deceniu al comunismului (1980-1989): pentru a încasa valută și pentru a scăpa de voci incomode, regimul Ceaușescu a aprobat plecarea a mii de români. Și aceasta e considerată o emigrație politică.
4. După 1989: emigrația economică. Înainte ca Europa Occidentală să-și fi deschis porțile pentru cetățenii români, atracția numărul unu o reprezenta tot America. Bursele pentru studenți și programul „Loteria Vizelor“ au creat o emigrație de dată recentă.
La recensământul din anul 2000, peste 340.000 de americani cu vârste de peste 5 ani (0,11% din totalul populației) s-au declarat vorbitori de limba română, care a devenit astfel a 21-a limbă vorbită în Statele Unite.

Statele americane cu zece cele mai mari comunități românești sunt: New York (162.000), California (128.500), Florida (122.000), Michigan (120.000), Pennsylvania (115.000), Illinois (110.000), Delaware (85.000), Ohio (84.000), Georgia (48.000) etc.

Imigrația românească în date:

• 
  Migrația interesează România în ultimii ani (în după anul 2005) la o scară mult mai mare decât în perioadele anterioare. Emigrația domină cu mult imigrația.
  
• 
  Peste 3,4 milioane de români au migrat în alte țări după anul 2000.
  
• 
  În anul 1990, 62% din cetățenii români care emigrau erau etnici germani, 24,6% erau maghiari și 11,4% romăni;
  
• 
  În prezent 99,1% din cetățenii români care emigrează sunt români;
  
• 
  Între anii 1980-2000 principala destinație a emigrației românești era Germania. După anul 2000 emigranții români se îndreaptă cu precădere spre țările UE, Canada și USA.
  
• 
  Începând cu anul 2008, imigranții care vin i1n România se cifrează la 0,3 %₀;
  
• 
  În perioada 1991-2010, majoritatea imigranților veniți în România s-au stabilit în București, Constanța, Cluj, Brașov și județele Ilfov, Dobrogea și Suceava.
  
• 
  Imigrația ilegală în România este în creștere;
  
• 
  În anul 2015, pentru relocarea a 165.000 de refugiați, Uniunea Europeană a cerut României să preia 4.180 din ei;
  
• 
  În anul 2017, România a aprobat dreptul de ședere (refugiați, imigranți, antreprenori, migranți economici) la 165.000 de indivizi;
  
• 
  Emigrația românească motivată de găsirea de lucru în străinătate întregistrează o scădere legată de: creșterea aversiunii populației locale pentru lucrătorii străini, măsuri mai ferme de protejare a granițelor din țările UE, Brexit, înrăutățirea climatului economic în țările dezvoltate; noi restricții pe piața muncii în țările UE.
  
• 
  Principalele țări în care muncesc românii sunt Italia, Spania, Israel, Germania și Marea Britanie;
  
• 
  România contribuie substanțial la creșterea migrație internaționale "de elită", cu oameni de înaltă calificare: medici, specialiști IT, economiști, universitari, etc.
  
• 
  Din cauza emigrării masive a medicilor și personalului medical, sistemul de sănătate al României trece printr-o crizp, care amenință să se amplifice; Este de crezut că numărul medicilor străini care imigrează în România va crește, cu proveniență în Moldova, Bulgaria, India, Siria, Afganistan, China.
  
• 
  În țările europene dezvoltate, creșterea demografică recentă se datorează în primul rând imigrației, nu sporului natural.
  

La faţa locului