By Gius. Laterza Figli Spa, Roma-Bari 2000 by Editura polirom, Iaşi, pentru prezenta traducere

41

existenţa unui guvern puternic: după asasinarea lui Giangaleazzo Măria Sforza (1476) nivelul taxelor a fost redus, iar autoritatea fratelui său, Ludovico Măria, zis „Maurul", a fost zdruncinată prin răspîndirea unor zvonuri ce afirmau că supuşii regelui Franţei obişnuiau să plătească taxele numai dacă, în prealabil, ei înşişi le aprobaseră.

Pe lîngă toate acestea, o analiză mai riguroasă a mărturiilor scoate în evidenţă dificultăţile pe care principele le întîmpina în mod concret atunci cînd intenţiona să păstreze şi să exploateze sursele de venituri de care dispunea în mod teoretic. Atunci cînd aragonezii au întreprins cucerirea (sau recucerirea) Siciliei, Sardiniei şi Neapolelui, drepturile şi veniturile coroanei fuseseră pretutindeni uzurpate. în general, contrabanda ameninţa monopolurile de stat (ca vînzarea sării) şi veniturile provenite din impozitele indirecte. Larg răspîndita practică a impozitului pe agricultură sărăcea statul.

Dacă impresionanta cantitate de documente generată de impozite şi de strîngerea taxelor nu cuprinde întotdeauna bilanţuri regulate sau registre financiare, ea atestă totuşi dificultăţile întîmpinate, pretutindeni, de stat în acest sens. Rapoartele prezentate lui Carol al V-lea, în 1517 şi 1520, asupra finanţelor de la Napoli scot în evidenţă erodarea veniturilor regale. în general, supuşii se împo­triveau să plătească, apelînd imediat la privilegiile sau la sărăcia lor, ca pretext. Cererile de taxe prezentate parlamentelor din Piemont-Savoia sau în regatul aragonez aveau de suportat întîrzieri şi erau împiedicate de petiţii; în 1522, sicilienii care se opuneau cererilor de taxe ale lui Carol al V-lea s-au înfăţişat înarmaţi în faţa parlamentului din Messina.

De aceea, nu este deloc surprinzător faptul că principii Renaşterii recurgeau în mod frecvent la unele expediente pentru a obţine acele lichidităţi de care aveau o disperată nevoie. Amanetarea bijuteriilor era o practică obişnuită pentru casa de Savoia, pentru familia Sforza şi pentru regii Neapolelui; Alfonso al V-lea a lăsat gaj bijuteriile coroanei în 1443, anul imediat următor intrării sale triumfale în capitală. Diferitele funcţii, titluri, privilegii şi înseşi sursele de veni­turi constituiau deseori preţul ce trebuia plătit pentru contractarea unor împrumuturi însemnate. în 1461, Ludovic de Saxonia şi-a achi­tat în acest fel datoriile faţă de propriul cancelar. Din 1525, finanţele locale erau în mare parte controlate de către bancherii toscani şi romani.

Administraţia şi curtea

Schimbări importante au loc, de asemenea, în birocraţiile locale şi la curte. Nu numai că s-au păstrat multe documente din activitatea de guvernare din perioada Renaşterii, dar însăşi sfera afacerilor

42 OMUL RENAŞTERII

pare să se fi lărgit, iar gradul de specializare apare mai înalt. De asemenea, se înregistrează o înmulţire a funcţiilor publice şi o creş­tere a gradului de profesionalism în mediul diplomatic, precum şi (cum s-a lămurit mai recent) în administraţia militară.

Oameni de o competenţă deosebită puteau fi însărcinaţi cu ocupa­rea funcţiilor de guvernare. în 1453, ducele de Savoia l-a numit secretar pe un ins ce cunoştea foarte bine instituţiile şi practicile administrative din celelalte state italiene. Poate fi identificat şi impulsul către o mai mare eficienţă şi corectitudine printre func­ţionarii cancelariei şi trezoreriei; marele cancelar al familiei Sforza, Cicco Simonetta, a pus în practică unele reforme şi s-a străduit mult, de pildă, să caute formele cele mai nimerite de a se adresa guver­nelor străine. Un semn al acestui esprit de corps în mediul milanez este oferit şi de darea de seamă a administraţiei familiei Sforza, redactată de umanistul Tristano Calco, în vreme ce cancelariile multor state italiene s-au preocupat din ce în ce mai mult de formarea funcţionarilor, pentru a se asigura mai cu seamă de redactarea corespondenţei oficiale într-o bună latină clasică. Acest fapt ne îngă­duie să înţelegem folosirea mereu mai intensă a umaniştilor de către diferitele regimuri, de la „senioria" familiei Carrara din Padova la

coroana Neapolelui.

în sfîrşit, curtea, deşi este mai greu de definit ca instituţie, fapt social sau eveniment, se consideră în general a fi reflexul noii autori­tăţi şi al celor mai largi ambiţii ale principelui renascentist. Palatele ridicate în oraşe şi vilele din suburbii şi din provincie, clădite de dinastii precum da Varano, Este şi Montefeltro, nu au avut numai o funcţie practică şi socială, ci par să fi servit, de asemenea, ca oglinzi de adulaţie şi ca instrumente de propagandă. Mesajul princi­pelui nu rămînea, desigur, mărginit de zidurile palatului. Atît prin tradiţie, cît şi dintr-o intenţie conştientizată, ceremonialurile de curte aveau un vădit caracter publicitar. Alfonso al V-lea a poruncit să se confecţioneze stindarde ce proclamau în termeni heraldici drepturile sale la tronul Neapolelui; în 1442, el şi-a făcut intrarea în oraş într-un car triumfal ce purta blazoanele diferitelor sale titluri regale, însoţit de care celebrînd cuvenitele virtuţi ale justiţiei, iar eveni­mentul a fost sărbătorit printr-un arc de triumf în stil renascentist, aşezat la intrarea de la Castel Nuovo.

Dar, încă o dată, nu trebuie exagerate nici eficienţa şi competenţa statului renascentist, nici controlul principelui asupra curţii şi a propriei propagande. Au existat unele regimuri care au rămas itine­rante, fără o bază fixă sau o curte, exemplul cel mai remarcabil fiind acela al casei de Savoia. Arhivele guvernelor au un caracter mixt care, dacă este examinat în contextul proliferării funcţiilor publice, sugerează o lipsă de specializare şi de coordonare. Aprecierea valorii documentelor scrise nu constituia o preocupare exclusivă a guvernu­lui central, ea putînd releva mai curînd dificultăţile întîmpinate de

PRINCIPELE RENAŞTERII

43

principe decît deferenta supuşilor. De pildă, statutele breslelor şi ale comunităţilor legate de ele, chiar dacă erau publicate în numele principelui, înclină să reflecte mai curînd tradiţia şi interesul de grup decît voinţa guvernantului.

Proliferarea funcţiilor publice, fenomen comun tuturor principa­telor, oglindeşte adesea o confuzie administrativă şi dorinţa princi­pelui de a-şi răsplăti oamenii şi susţinătorii sau, cum s-a mai spus, de a strînge fonduri şi de a-şi extinde sursele de credit. Folosirea de către Alfonso al V-lea a funcţiilor publice pentru recompensarea partizanilor săi spanioli a stîrnit resentimente, după cum însuşi regele a avut prilejul să constate, însă nu din partea unor eventuali reformatori ai statului renascentist, cît mai curînd din partea supu­şilor napolitani şi sicilieni, care se simţeau neglijaţi. Tentativele de reformă împotriva abuzurilor au fost rare, dezordonate şi ineficace: în 1455 şi în 1456, Alfonso al V-lea a primit petiţii pentru o amnistie generală atunci cînd a încercat să controleze corupţia din interiorul administraţiei regale.

în sfîrşit, o bună parte din ceea ce istoricii înclină să definească în termeni de propagandă constituia ceva prea personal şi prea tainic pentru a putea face parte din această descriere: faptul devine deose­bit de evident în cazul unor forme tipic „renascentiste". Medalia, de pildă, inspirată în mod limpede după modelul antic, care transpunea adesea aspiraţiile seniorului, cît şi trăsăturile sale fizice, nu era destinată circulaţiei la scară largă, ci unor puţini privilegiaţi, iar multe dintre emblemele adoptate de către seniorii Renaşterii erau voit ambigue şi obscure, încît puteau fi apreciate numai de către iniţiaţi.

De fapt, curtea era foarte departe de a reprezenta o emanaţie limpede şi articulată a voinţei principelui. Principii şi sfetnicii lor au subliniat adesea necesitatea faptului de a fi generoşi cu prietenii şi susţinătorii. Magnanimitas era o virtute tradiţională aşteptată de la guvernanţi, aşa cum amintea, poate cu o oarecare împotrivire, Prancesco Sforza atunci cînd îşi justifica hotărîrea de a împărţi beneficii pe domeniile sale, invocînd obligaţia de a-şi răsplăti prie­tenii şi susţinătorii. Tratatele despre curte pot deseori presupune acest aspect, implicit sau explicit, adulînd şi idealizînd în acelaşi timp figura aceluiaşi senior, căruia, desigur, aceste opere îi sînt dedicate: un bun exemplu ni-l oferă De Institutione Regiminis Dignitatum, scris la începutul secolului al XV-lea de umanistul iti­nerant Giovanni Ţinto Vicini pentru seniorul de la Fabriano, Battistachiavello Chiavelli.

Aceste lucrări se pot conforma tradiţiei medievale şi într-un alt sens: ele învinovăţesc şi zeflemisesc interesul egoist şi intrigile curteanului care se hrăneşte din generozitatea principelui, căruia îi exploatează ignoranţa şi firea bună: este un aspect pe care îl putem întîlni, de pildă, în tratatele lui Giovanni Conversini da Ravenna (1343-l408), bazate pe experienţele personale la curtea familiei Carrara,

44 OMUL RENAŞTERII

şi, de asemenea, în observaţiile a două dintre cele mai reprezentative personalităţi ale Renaşterii, Leon Battista Alberti (1404-l472) şi Enea Silvio Piccolomini (1404-l464), care au avut prilejul să-şi îmbine experienţele la persoana întîi cu lectura operelor unui curtean anglo--normand de la curtea lui Henric al II-lea, Walter Map (1140-l209). O relatare despre curtea familiei da Varano de la Camerino, redac­tată în anii 1502-l503, pare să vadă în ea mai curînd un izvor de banchete, opere, bîrfe, distracţii, căldură socială şi sport, decît scena unui soi de teatru al plecăciunilor pentru Giulio Cesare Varano, care, mîndru, se proclama Senior.

Concluzie

Această relatare din 1502-l503 era adresată lui Alexandru al Vl-lea, care îi alungase pe da Varano de la Camerino în 1502. Curînd după moartea papei, dinastia a fost reinstaurată; după 1545, însă, micul principat Camerino a fost, în cele din urmă, înghiţit de statul Bise­ricii. Aici putem introduce analiza unei tendinţe foarte clare din istoria principatelor Renaşterii, ce conferă un pronunţat sentiment de presiune, tipic pentru scrierile istoricilor şi politicienilor vremii, precum Guicciardini sau Machiavelli: în această perioadă a avut loc o scădere a numărului statelor autonome. Aceasta nu înseamnă că au dispărut toate statele mici - familiile Este la Ferrara şi Gonzaga la Mantova s-au menţinut la putere, respectiv, pînă în 1598 şi 1708-; înseamnă însă că harta politică a Italiei şi a Europei apare dominată de marile monarhii care îşi reduceau progresiv vecinii mai mici, precum Appiano la Piombino sau Pio la Carpi, la un simplu rang

clientelar.

Faptul că aceasta nu s-a petrecut mai devreme se datorează, în cea mai mare parte, dezbinărilor interne şi ameninţărilor externe trăite de cele mai mari state din Europa secolului al XV-lea, iar acesta poate fi unul din motivele pentru care principatele italiene din acest secol şi-au cîştigat reputaţia de a constitui pilde preţioase de construire a statului şi de putere a principelui. însă unul dintre scopurile principale ale acestui eseu a fost tocmai acela de a susţine că, de cele mai multe ori, istoricii au supraevaluat gradul de schim­bare intervenit prin acest „model" italian. Au fost întreprinse eforturi pentru sporirea la maximum a resurselor economice şi fiscale. Arma­tele au devenit mai cuprinzătoare, mai specializate şi permanente. Importanţa birocraţiei a crescut, iar acţiunea ei a fost mai plenar documentată. Interesele culturale ale Renaşterii au înviorat viaţa de la curte, influenţînd natura mecenatului şi a propagandei practicate

de principe.

însă aparenţele pot înşela. Arhivele guvernărilor renascentiste, de pildă, au avut mai multe posibilităţi de a ne parveni decît cele

PRINCIPELE RENAŞTERII

45

din perioadele precedente, ele fiind în mai mare măsură accesibile istoricilor moderni, mulţumită apariţiei tiparului şi unei folosiri mai largi a limbilor populare. Aceasta nu constituie însă dovada unei mutaţii bruşte sau esenţiale în ideile asupra statului în particular şi asupra „mentalităţii" în general: documentele guvernării nu consti­tuie prin sine dovada unei autorităţi sporite a principelui sau a unei mai mici capacităţi a slujitorilor săi. Istoricii (şi nu numai aceia care se ocupă de principele renascentist) au întîmpinat adesea dificultăţi în a recunoaşte că cea mai mare parte a mărturiilor de arhivă provin „de jos" ori că ele prezintă statul în defensivă, străduindu-se să trateze cu supuşii săi îndărătnici, arţăgoşi şi oportunişti.

Apoi, istoricii au tendinţa de a fi puţin cam prea „amici ai regelui", ca să folosim cuvintele lui K.B. McFarlane, care se referea la Anglia Evului Mediu tîrziu. Anumite demonstraţii de loialitate şi anumite interpretări globale ale statului din punctul de vedere al seniorului tind să exagereze eficienţa şi să accepte scopurile guvernării centrale. Pe de altă parte, oarecum neglijate sînt arhivele provinciale, care exprimă punctul de vedere al celor ce asistau la spectacolul curţii, ca şi reacţia nobilimii feudale.

In sfîrşit, avem observaţiile lui C.H. Haskins, care s-a ocupat de regalitatea normanzilor şi a suabilor în Sicilia: pentru Haskins, datoria istoricului nu este să-i judece pe principi pe baza „moderni­tăţii" lor. Neluarea în seamă a unor asemenea avertismente poate conduce la exagerarea sau deformarea naturii schimbării. De pildă, aşa cum am susţinut în ce priveşte căutarea legitimităţii, trecerea de la „seniorie" la „principat", deseori văzută ca un fenomen specific Italiei Renaşterii, constituie o mutaţie către o concepţie a guvernării mai tradiţională şi mai „medievală", chiar dacă nici unul dintre noii principi din Italia centrală şi de nord nu a reuşit vreodată să dobîn-dească acea autoritate sacră revendicată de unele monarhii precum acelea ale Neapolelui şi Franţei, de care se bucura şi papalitatea. De asemenea, trebuie să adăugăm că faima Principelui lui Machiavelli este atît de mare, încît se riscă să i se exagereze noutatea şi să se ignore literatura anterioară axată pe acest subiect. Prin urmare, natura conservatoare şi tradiţională a celei mai mari părţi a gîndirii politice din Renaştere nu este luată suficient în seamă. O anumită ambiguitate - cel puţin pentru o privire modernă- continuă să învăluie conceptul de stat, care se poate interpreta fie ca o expresie geo-politică, fie ca un atribut personal al seniorului.

Un bun exemplu pentru o astfel de concepţie a statului ca proprie­tate personală a suveranului este oferit de Ferrante al Neapolelui, care s-a prevalat de autoritatea sa regală pentru a stimula specula pe piaţa griului, a uleiului şi a lînii. Contemporanul său din Nord, Henric al VH-lea al Angliei, a împărţit cu el această reputaţie de rapacitate vicleană. Această analogie ne face să ne gîndim că, dacă în cazul Italiei a fost exagerată importanţa principelui renascentist,

46 OMUL RENAŞTERII

ceva asemănător poate să se fi petrecut şi pentru restul Europei. Toate argumentele istoriografice apărute pînă în prezent în cazul Italiei îşi pot găsi o aplicaţie mai amplă, lăsînd loc şi unor consideraţii ulterioare. Pentru mulţi observatori ai vremii, precum Machiavelli şi Castiglione, ca şi pentru generaţiile următoare, primii ani ai secolului al XVI-lea au reprezentat, în cazul Italiei, o perioadă catastrofală din punct de vedere politic şi militar, o perioadă ce a marcat sfîrşitul

Renaşterii.

Afirmaţia nu este însă valabilă în cazul Franţei, al Angliei, al Spaniei şi al întregului Imperiu Habsburgic. Istoricii acestor monar­hii au considerat, prin tradiţie, această perioadă ca fiind una de recu­perare şi de expansiune în ceea ce priveşte autoritatea şi frontierele (interne şi externe) ale statului. Curţile şi propaganda concentrată în jurul unei noi generaţii de guvernanţi - suverani precum Isabela a Castiliei ori Henric al VlII-lea al Angliei - au fost studiate cu asiduitate şi chiar cu veneraţie. în anumite cazuri (şi neîndoielnic în Marea Britanie), ideea că aici s-au petrecut schimbări hotărîtoare în sensul modernităţii a pătruns în manualele şcolare din toate nive­lurile de studii, unde pare destinată a rămîne pentru mai multe

generaţii.

însă, dacă se poate dovedi că autoritatea principelui în statele relativ mici şi omogene din Italia secolului al XV-lea a fost mai personală, mai circumscrisă, mai variabilă şi mai compromisă decît o sugerează Burckhardt, oare istoricii nu au exagerat cumva noutatea şi puterea „noilor monarhii" din Europa secolului al XVI-lea?

Referinţe bibliografice

Lucrări generale

The Cambridge Medieval History, voi. III, The Close ofthe Middle Ages, Cambridge, 1936 (trad. it., Storia del mondo medievale, voi. VIII, L'autunno del medioevo, Garzanti, Milano, 1978).

The New Cambridge Modern History, voi. I, The Renaissance, Cambridge, 1961 (trad. it., Storia del mondo moderno, voi. I, II Rinasciemento, Garzanti, Milano, 1967).

Europa

J.R. Hale, Renaissance Europe, London, 1971 (trad. it., L'Europa del

Rinascimento, 1480-l520, II Mulino, Bologna, 1982). D. Hay, Europe in the Fourteenth and Fifteenth Centuries, London, 1966. H.G. Koenisberger, G.L. Mosse, Europe in the Sixteenth Century, London,

1968 (trad. it., L'Europa del '500, Laterza, Bari, 1969).

PRINCIPELE RENAŞTERII

47

G. Maltingly, Renaissance Diplomacy, London, 1965.

J.H. Shennan, The Origins of the Modern Europe State, London, 1974

(trad. it., Le origini dello stato moderno in Europa [1450-l725], II

Mulino, Bologna, 1976).

Italia

D. Hay, J.E. Law, ltaly in the Age of the Renaissance.

J.E. Law, The Lords of Renaissance ltaly, London, 1981.

P. Pieri, // Rinascimento e la crisi militare italiana, Einaudi, Torino,

1952. N. Valeri (coord.), Storia d'Italia, voi. MI, Einaudi, Torino, 1965-l967.

Anglia şi Henric al Vll-lea: pentru o confruntare

S. Anglo, „111 of the dead. The posthumous reputation of Henry VII", în

Renaissance Studies, voi. I, 1967. R.A. Griffiths, „1485 and all that: Where are we now?", în History and

Archaeology Review, nr. 1, 1986.

Capitolul II

CONDOTIERUL

Michael Mallett

Orice figură a Renaşterii este alcătuită din puternice clarobscururi, cu flash-uri strălucitoare şi umbre contrastante; pentru nici un grup de personalităţi renascentiste acest fapt nu se verifică atît de bine ca pentru comandanţii trupelor de mercenari italieni. De altfel, acesta este chipul în care ne sînt prezentaţi de chiar contemporanii lor. Italienii cei mai eminenţi din secolele al XlV-lea şi al XV-lea au fost umaniştii. Din operele clasicilor, ei moşteniseră admiraţia pentru activitatea militară efectuată în interesul comu­nităţii în general, entuziasmul pentru eroi şi pentru faptele de arme, dar şi o puternică aversiune faţă de mercenari. Mercenarii, condam­naţi de Aristotel şi de Platon, deplînşi de Vegetius, erau luptători străini importaţi de tirani sau impuşi de declinul unei civilizaţii ce nu mai era capabilă de autoapărare. De asemenea, mercenarii atacaţi de Petrarca erau în cea mai mare parte străini, nu italieni, ca, de pildă, companiile de germani şi de unguri, trupele franceze şi cele engleze care au bîntuit prin Italia bună parte din secolul al XlV-lea. Dispariţia treptată a acestor grupuri de dincolo de Alpi şi înlocuirea lor cu căpitani italieni în ultimii ani ai secolului al XlV-lea i-au făcut pe Petrarca, pe Salutaţi şi pe Bruni să spere că vechile virtuţi militare aveau să renască. însă valul de orgoliu civic local şi de patriotism ce se năştea împreună cu apariţia sistemului statal italian i-a făcut pe umaniştii secolului al XV-lea să deplîngă angajarea căpitanilor mercenari proveniţi din afara graniţelor statului, fie ei italieni sau de dincolo de Alpi. Condotierii constituiau o ameninţare potenţială pentru libertăţile civile, iar folosirea lor priva statul de posibilitatea de a-şi dezvolta apărarea naturală şi sentimentul civic al cetăţenilor. Aceste idei au avut o răspîndire deosebită la Florenţa, care trăia sub spaima continuă a unor acţiuni din partea nobilimii rurale şi a armatelor de jefuitori. Altundeva în Italia, acolo unde umaniştii erau adesea purtătorii de cuvînt ai guvernelor princiare, se sublinia preponderent nevoia de căpitani eficienţi şi leali, fără să conteze originea acestora, iar alternativa evidentă, adică pregătirea unei miliţii citadine, era privită cu o mai mare suspiciune. Umaniştii de curte, Pier Candido Decembro, Guarino Guarini, Flavio Biondo au scris panegirice şi denunţuri la adresa condotierilor, urmînd modelul unor antecedente clasice, tendinţele politice ale vremii şi, de asemenea, observarea comportamentului căpitanilor înşişi. Multe

52 OMUL RENAŞTERII

dintre aceste teme au fost redescoperite în primii ani ai secolului al XVI-lea de unii scriitori mult mai influenţi: Niccolo Machiavelli, Francesco Guicciardini şi Paolo Giovio. In această perioadă, umbra dominaţiei străine ameninţa chiar şi cele mai mîndre şi mai puternice state italiene, iar accentul nu se mai punea doar pe modul în care apărarea încredinţată armelor mercenarilor slăbea populaţia cita­dină, ci şi pe evidentul eşec al mercenarilor în a-şi îndeplini misiunea în mod adecvat. Prin Machiavelli şi Guicciardini, condamnarea condo­tierilor a ajuns la un nou crescendo atunci cînd faptele eroice şi profesionalismul militar - recunoscute, vrînd-nevrînd, de Bruni şi de contemporanii săi - au părut uitate în dezastrul marşului asupra Neapolelui al lui Carol al VUI-lea şi în cucerirea facilă a Milanului de către Ludovic al Xll-lea. „Căpitanii de mercenari sau sînt oameni foarte capabili, sau nu sînt; dacă sînt astfel, nu poţi să ai încredere în ei, deoarece vor năzui întotdeauna la propria lor mărire, fie dobo-rîndu-te pe tine care eşti stăpînul lor, fie doborîndu-i pe alţii fără voia ta; dar dacă nu sînt oameni capabili, atunci fireşte ţi-aduc înfrîngerea" (Principele, XII)¹. Critica muşcătoare a lui Machiavelli a constituit un antidot permanent la impresia vizuală produsă de monumentele unor mari condotieri, precum statuile ecvestre ale lui Gattamelata şi Colleoni. Toate aceste imagini sînt unilaterale, pline mai curînd de retorică decît de adevăr. Este, desigur, imposibil ca ele să fie integrate într-un soi de imagine compozită a condotierului.

Dar ce se poate spune despre condotieri ca „oameni ai Renaşterii", ca reprezentanţi ai acelui individualism, ai acelei căutări a gloriei şi a marilor fapte de arme, atît de convingător descrişi de către Burckhardt şi Symonds? Istoricii moderni sînt mai puţin înclinaţi să vorbească în aceşti termeni decît predecesorii lor din secolul al XlX-lea. Ei tind să sublinieze pînă la ce punct oamenii Renaşterii ■ erau împiedicaţi şi îngrădiţi de instituţiile, de structurile şi de împre­jurările vremii lor, mai curînd decît să explice modalităţile în care aceştia s-au desprins de tradiţia şi de prejudecăţile trecutului.

Dacă este adevărat că Renaşterea italiană a fost ilustrată de un număr impresionant de genii în numeroase domenii - ceea ce spune multe despre posibilităţile şi stimulii din acea perioadă -, la fel de adevărat este că vieţile şi carierele majorităţii oamenilor au conti­nuat să fie supuse unor îngrădiri tradiţionale şi, în unele cazuri, noi. Faptul este valabil pentru condotieri, ca şi pentru artiştii din ateliere, pentru umaniştii din cancelarii sau pentru negustorii din prăvălii. Şansele unui condotier depindeau mai mult de naşterea sa, de aparte­nenţa la o familie de luptători, de capriciile serviciului de stat sau de oscilaţiile economiei Mediteranei, decît de calităţile personale sau de priceperea lui militară. Promovarea se traducea prin adăugarea

1. Machiavelli, Principele, trad. rom., Nina Facon, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p. 48 (n.t.).

CONDOTIERUL

53

a zece lănci în contract sau a unei jumătăţi de florin la solda lunară, mai curînd decît în termenii cuceririi de cetăţi sau dobîndirii de palate. Condotierul avea un oarecare control asupra propriei com­panii, însă, în cele din urmă, soarta sa era orientată după capaci­tatea, după nevoile, după obiectivele şi după mijloacele principelui sau ale statului în slujba cărora se afla.

Timp de mai bine de două sute de ani, în Italia, războaiele au fost conduse prin contracte, ele fiind, prin urmare, purtate de condotieri. Nu există o imagine unică a modului în care condotierii purtau războaiele şi nici măcar un instantaneu sau o serie de instantanee care să poată alcătui o sinteză satisfăcătoare pentru această peri­oadă. Cele ce urmează nu pot constitui altceva decît o încercare personală de rezolvare a acestor probleme.

în vreme ce noi asociem îndeobşte figura condotierului cu secolele al XlV-lea şi al XV-lea, condiţiile care au încurajat dezvoltarea tradiţiilor mercenare în războiul european trebuie căutate în secolul al XHI-lea. Atunci mercenarii au început să apară într-un număr semnificativ în armatele medievale şi în cele ale primelor Comune. Creşterea rapidă a economiei citadine şi a bunăstării urbane, mai cu seamă în Italia septentrională şi centrală, a determinat o situaţie în care coexistau mult mai multe lucruri pentru care şi împotriva cărora trebuia luptat, decît înainte. Rivalităţile urbane, la început de natură economică şi apoi tot mai mult de factură teritorială, au condus la o situaţie de tensiune permanentă şi de război la scară mică. In cursul secolului al XlII-lea, comunităţile urbane au întîmpinat difi­cultăţi mereu sporite în a recruta un număr suficient de cetăţeni pe care să-i folosească în campaniile de agresiune împotriva vecinilor, într-un moment în care creşterea economică continua să mărească atît numărul altor tipuri de preocupări, cît şi resursele pentru anga­jarea unor trupe profesioniste. Apărarea zidurilor unei cetăţi era una, în vreme ce asediile prelungite şi campaniile de devastare erau cu totul altceva. In plus, sporirea populaţiei, tradiţia cruciadelor şi o mutaţie în dreptul de primogenitură în interiorul clasei proprie­tarilor de terenuri din unele zone ale Europei începeau să producă un excedent de grupuri de războinici, abile, însă adesea lipsite de ocupaţie, grupuri care au început să îşi croiască drum spre Italia, unde posibilităţile de angajare şi de jaf păreau mai probabile.

La început, cea mai mare parte a grupurilor de mercenari disponi­bile nu erau italiene. Cucerirea angevină a sudului Italiei a introdus un mare număr de trupe franceze, care au devenit îndată disponibile pentru angajamente în alte părţi ale Italiei; şi catalanii erau bine reprezentaţi printre cele dintîi companii de mercenari. La începutul secolului al XlV-lea, sosirea lui Henric al Vll-lea şi resuscitarea ambiţiilor imperiale şi a interesului pentru Italia au adus aici nume­roşi germani, în vreme ce căsătoria din 1340 a Ioanei I a Neapolelui

54 OMUL RENAŞTERII

cu fratele mai tînăr al regelui Ungariei şi, ulterior, asasinarea soţului ei ungur au determinat sosirea unor mari contingente de trupe maghiare. O dată cu anul 1360 au apărut, în fine, companiile orga­nizate franceze şi engleze, rămase fără lucru după ce pacea de la Brâtigny adusese un răgaz temporar în Războiul de o sută de ani. La început, aceste companii străine erau relativ mici. Primele condotte² despre care avem ştire datează din anii şaizeci şi şaptezeci ai secolului al XHI-lea, iar căpitanii care le-au semnat au fost repede cunoscuţi drept condottieri. Aceşti mercenari străini au avut, în mod inevitabil, tendinţa de a lucra în companii, mai curînd decît de a-şi vinde serviciile individual; astfel, a fost normal pentru căpetenii să adune cît mai mulţi ciraci cu putinţă, iar pentru guvernele comitente -să încerce să-şi rezolve nevoile militare proprii cu cel mai mic număr de contracte posibil. Din 1320, în Italia au operat companii foarte mari, iar profesionalismul şi experienţa acestor grupuri au îngreunat din ce în ce mai mult încercările statelor de a purta războaie fără să recurgă la serviciile lor. Sub anumite aspecte, aceste companii au dezvoltat un spirit de grup şi unele mecanisme legate de deciziile colective şi de împărţirea prăzii, care le făceau să semene mai curînd cu nişte corporaţii decît cu nişte suite ale conducătorilor de războaie. Totuşi, căpetenia acestora, deşi adesea nu era singurul semnatar al contractului de angajare a companiei, aşa cum avea să se înceapă a proceda din secolul al XV-lea, avea un rol hotărîtor pentru succesul şi reputaţia companiei, şi nu este realist să trasăm o linie de hotar prea apăsată între o epocă a companiilor şi una a condotierilor.

La fel de puţin realistă ar fi trasarea unei astfel de linii de hotar între o perioadă în care războiul mercenar în Italia a fost dominat de străini şi o perioadă în care italienii înşişi s-au impus în calitate de condotieri de prestigiu. Din numeroase motive, companiile străine de mercenari au fost disponibile în Italia, fără probleme, pînă în anii şaptezeci ai secolului al XlV-lea. Ele tindeau să fie mai mari şi, de asemenea, mai calificate decît cele italiene, iar folosirea lor apărea adesea mai puţin riscantă din punct de vedere politic. Se considera mai puţin probabil ca un căpitan străin să aspire la senioria unui stat italian, faţă de un nobil italian. Pentru toate aceste motive, în secolul al XlV-lea s-a manifestat tendinţa căpitanilor şi a companiilor străine de a juca roluri de prim-plan. Dar marile companii străine cuprindeau mulţi italieni şi, pe lîngă aceasta, existau condotieri ita­lieni cu companii proprii alături de cele străine. Pandolfo Malatesta, luptînd pentru florentini, a înfrînt marea companie a lui Corrado Lando, în 1359, pe Campo delle Mosche. Faptul se petrecea cu două­zeci de ani înaintea faimoasei victorii a lui Alberico da Barbiano asupra bretonilor, la Marino. însă, în ultimii treizeci de ani ai secolu­lui, mercenarii de dincolo de Alpi au început să dispară puţin cîte

2. Luarea în soldă, alcătuirea unei armate de mercenari (it., n.t.).

CONDOTIERUL