- pieţe locale şi regionale - însumează totalitatea actelor de vânzare-cumpărare ce au loc într-o anumită localitate, zona, regiune, deci pe o arie restrânsă a spaţiului naţional
- pieţe locale şi regionale - însumează totalitatea actelor de vânzare-cumpărare ce au loc într-o anumită localitate, zona, regiune, deci pe o arie restrânsă a spaţiului naţional;
- pieţe internaţionale şi piaţa mondială cuprinde totalitatea schimburilor de mărfuri între ţări, ca urmare a formării şi dezvoltării diviziunii internaţionale a muncii;
b) după natura bunurilor ce formează obiectul tranzacţiilor:
- piaţa bunurilor finale, în cadrul căreia pot fi distinse piaţa mărfurilor cu existenţă fizică (piaţa produselor agricole şi piaţa produselor manufacturiale), piaţa serviciilor şi piaţa informaţiilor;
- piaţa resurselor şi factorilor de producţie, în cadrul căreia distingem: piaţa pământului, piaţa muncii şi piaţa capitalului fizic (în general, identificată cu piaţa capitalului fix);
- piaţa financiar-valutară, ce cuprinde piaţa capitalului financiar, (piaţa acţiunilor şi obligaţiunilor), piaţa creditului bancar şi piaţa valutară;
c) dacă avem în vedere modul de funcţionare a diferitelor pieţe:
- pieţe unde nu este necesară întâlnirea fizica a ofertantului cu clientul, ci doar întâlnirea cererii cu oferta, dar fără existenţa unui intermediar (negocierile şi încheierea tranzacţiilor au loc prin intermediul telecomunicaţiilor sau prin alte mijloace similare);
- pieţe concentrate de natura burselor de mărfuri şi valori unde cererea şi oferta, negocierile, vânzările şi cumpărările sunt făcute în mod concentrat, apelându-se la intermediari specializaţi;
- pieţe dispersate, de tipul celor în care se desfăşoară comerţul cu amănuntul;
d) dacă avem în vedere modul de manifestare a concurenţei piaţa unui bun poate fi:
d) dacă avem în vedere modul de manifestare a concurenţei piaţa unui bun poate fi:
- piaţa cu concurenţa perfectă sau cvasi-perfectă;
f) dacă se are în vedere modul în care circulă marfa de la producător la consumatorul final (în special în cazul bunurilor de larg consum, a bunurilor destinate populaţiei) şi anume existenţa unor intermediari specializaţi, de tipul comercianţilor angrosişti şi a celor cu amănuntul, respectiv un circuit de forma:
În concluzie, piaţa poate fi privită ca locul de întâlnire la un moment dat a dorinţelor consumatorilor, exprimate prin cererea lor, şi a disponibilităţilor producătorilor, exprimate prin oferta lor. Din această confruntare ia naştere, în condiţii ce urmează a fi definite ulterior, preţul pentru bunurile considerate şi nivelul tranzacţiilor.
În concluzie, piaţa poate fi privită ca locul de întâlnire la un moment dat a dorinţelor consumatorilor, exprimate prin cererea lor, şi a disponibilităţilor producătorilor, exprimate prin oferta lor. Din această confruntare ia naştere, în condiţii ce urmează a fi definite ulterior, preţul pentru bunurile considerate şi nivelul tranzacţiilor.
7.2. Cererea
Timp de mai bine de două secole economiştii şi-au îndreptat atenţia spre studiul ofertei drept element determinant al creării bogăţiei, iar cererea a fost neglijată, intrând în atenţia specialiştilor datorita unor dezvoltări apărute în practica şi teoria economică.
Încă în 1980, Alfred Marshall a acordat o atenţie deosebită rolului jucat de cerere în cadrul sistemului economic. El a subliniat mobilitatea crescută a cererii în raport cu oferta (producţia) printr-un exemplu semnificativ.
"Cumpărătorul se poate decide pe loc dacă doreşte să înlocuiască berea cu vinul, în timp ce trecerea de la producţia de bere la cea de vin presupune câţiva ani".
John Maynard Keynes, pe fondul crizei de supraproducţie din anii 1929-1933, a dezvoltat rolul consumului, individual şi a celui neproductiv în funcţionarea economiei de piaţă. El şi-a axat teoria pe ideea conform căreia efectele unei crize de supraproducţie pot fi diminuate nu prin reducerea ofertei, ci prin stimularea cererii. Aceasta putea fi sporită prin intervenţia statului în creşterea cheltuielilor publice şi prin stimularea investiţiilor.
Reconsiderarea rolului cererii s-a făcut simţită şi în planul definirii noţiunii de valoare economică. Dacă în teoria economică clasică formarea valorii unui bun era legată de ofertă (mai exact de contribuţia forţei de muncă şi a capitalului la crearea bogăţiei), în viziunea neoclasică, ea apare ca rezultat al dimensiunii cererii.
În anul 1939, John Hicks a demonstrat că valoarea este o noţiune subiectivă care depinde de atitudini psihologice şi subiective faţă de ceea ce dorim să cumpărăm: cererea defineşte ceea ce este de valoare pentru un cumpărător, iar certificarea valorii se face prin plata unui preţ.
În anul 1939, John Hicks a demonstrat că valoarea este o noţiune subiectivă care depinde de atitudini psihologice şi subiective faţă de ceea ce dorim să cumpărăm: cererea defineşte ceea ce este de valoare pentru un cumpărător, iar certificarea valorii se face prin plata unui preţ.
a. Conceptul de cerere
Cererea este definită prin cantitatea dintr-o anumită marfă, bun economic sau serviciu ce se poate cumpăra într-o perioadă de timp dată, la preţul pieţei.
Cererea se poate determina pe mai multe planuri:
- cerere individuală - reprezintă cantitatea dintr-un anumit bun economic ce se doreşte a fi cumpărat în condiţii date de loc şi de preţ de către un consumator;
