Înclinaţia marginală spre consum a bunului „x” măsoară schimbarea intervenită în raportul dintre modificarea cererii şi modificarea venitului generată de modificarea venitului ca o mărime infinitezimală, în timp ce înclinaţia medie spre consumul bunului „x” măsoară raportul dintre cantitatea din bunul respectiv cerută la oricare nivel al venitului, raportată la nivelul respectiv al venitului, sau, la un nivel dat al preţului, ca şi raport între acestea şi totalul venitului.
Un bun inferior, pentru care înclinaţia marginală pentru consum va fi negativă, va avea şi o valoare negativă a coeficientului de elasticitate a cererii în funcţie de venit, în timp ce pentru un bun care înregistrează o înclinaţie marginală spre consum mai mică decât înclinaţia medie spre consum, coeficientul va fi pozitiv dar subunitar.
Elasticitatea cererii funcţie de venit poate fi pusă în evidenţă prin intermediul curbei lui Eugel (economist german, care a pus pentru prima oară în evidenţă relaţidintre modificarea venitului şi cea a cererii pentru un anumit bun sau serviciu).
În cazul bunurilor obişnuite, curba lui Engel se prezintă ca o curbă cu pantă crescătoare, orientată dinspre sud-vest spre nord-est, care reflectă faptul că cererea pentru acest tip de bunuri creşte, dar cu o mărime descrescătoare, odată cu creşterea veniturilor, în timp ce pentru bunurile de lux cantitatea sporeşte în mărime crescătoare odată cu creşterea veniturilor (fig.7.6). În cazul bunurilor inferioare, curba lui Engel îmbracă forma prezentată în fig.7.7, deoarece creşterea venitului determină o scădere pentru acest tip de bunuri.
În cazul bunurilor obişnuite, curba lui Engel se prezintă ca o curbă cu pantă crescătoare, orientată dinspre sud-vest spre nord-est, care reflectă faptul că cererea pentru acest tip de bunuri creşte, dar cu o mărime descrescătoare, odată cu creşterea veniturilor, în timp ce pentru bunurile de lux cantitatea sporeşte în mărime crescătoare odată cu creşterea veniturilor (fig.7.6). În cazul bunurilor inferioare, curba lui Engel îmbracă forma prezentată în fig.7.7, deoarece creşterea venitului determină o scădere pentru acest tip de bunuri.
7.3. Oferta
Prelucrarea resurselor (materiale şi umane) în scopul satisfaceri trebuinţelor individuale sau sociale constituie obiectul de activitate al oricărui proces productiv şi are drept rezultat formarea unei anumite cantităţi de bunuri, servicii sau informaţii care constituie oferta.
În sens general, oferta este definită prin cantitatea dintr-un bun economic, serviciu sau factori de producţie pe care un producător o realizează şi doreşte să o vândă pe piaţă (în fapt să o preschimbe pe piaţă, cu alte bunuri sau servicii, prin intermediul banilor), într-o perioada de timp data, la un anumit nivel al preţului.
Timp e aproximativ doua secole, ştiinţa economică s-a ocupat cu studiul ofertei considerând că aceasta joacă rolul decisiv în crearea avuţiei, respectiv în dezvoltarea economică a societăţii.
Acestei teorii i s-a opus, la sfârşitul secolului al XIX-lea, reprezentanţii şcolii psihologice austriece, care au demonstrat că rolul ofertei este unul secundar. Ca atare, în opinia lor (opinie îmbrăţişată de numeroşi cercetători ai ştiinţei economice), cererea devine elementul determinat în stimularea activităţii economice.
La începutul anilor ‘80 ai secolului nostru, a apărut, în cadrul curentului neoliberal orientarea numită economia ofertei – „supply side economics” - care recunoaşte rolul ofertei în dinamizarea producţiei, a productivităţii şi a reduceri costurilor. Adepţii acestei orientări au identificat legătura care trebuie sa existe între oferta de factori de producţie, costul serviciilor şi profitul realizat.
La începutul anilor ‘80 ai secolului nostru, a apărut, în cadrul curentului neoliberal orientarea numită economia ofertei – „supply side economics” - care recunoaşte rolul ofertei în dinamizarea producţiei, a productivităţii şi a reduceri costurilor. Adepţii acestei orientări au identificat legătura care trebuie sa existe între oferta de factori de producţie, costul serviciilor şi profitul realizat.
Mărimea ofertei este determinată de o serie de factori obiectivi şi subiectivi, dintre care enumerăm:
1. din perspectiva producătorului:
a. preţul factorilor de producţie: o creştere a preţului factorilor de producţie, care determină creşterea costului unitar poate genera următorul comportament al ofertei:
- creşterea preţului de vânzare a bunului respectiv atrage diminuarea cererii şi scăderea profitului total. Firma îşi va orienta producţia spre alte produse, mai profitabile, care îi vor permite obţinerea unui câştig mai ridicat, şi va diminua oferta bunului iniţial;
- menţinerea constantă a preţului de vânzare al produsului care va avea ca efect scăderea profitului pe unitatea de produs şi, implicit, a profitului total, în aceasta situaţie firma îşi va restrânge oferta, orientându-se spre produse mai profitabile;
b. preţul bunului oferit pe piaţa respectivă şi pe alte pieţe;
c. tipul de piaţă şi forma de concurenţă care se manifestă pe piaţa respectivă;
d. rata profitului pe economie, comparaţia pe care o face producătorul între rata profitului calculat pentru produsul care face obiectul ofertei respective şi rata profitului obţinută în cazul altor bunuri. În situaţia în care rata profitului pentru bunul care face obiectul ofertei
este mai mică decât media pe economie, deci mai mică decât cea obţinută în alte ramuri, întreprinzătorul îşi va restrânge oferta din bunul respectiv şi se va orienta spre producţia altor bunuri care pot să-i aducă un profit mai ridicat;
