Cap Obiectul economiei politice 5

A doua funcţie are în vedere faptul că profitul nedistribuit sub formă de dividende, constituie cea mai importantă sursă a investiţiilor productive.

Asupra naturii profitului s-au emis diferite puncte de vedere, multe dintre ele contradictorii. Astfel, în ceea ce-i priveşte pe fiziocraţi, confuzia a fost aproape totală. Pe lângă faptul că, după ei, profitul, provenind în întregime din agricultură, nu face altceva decât să se redistribuie în favoarea unor „clase sterile”, era frecvent confundat cu dobânda (Fr. Quesnay: Observations sur L’interet de l’argent).

Mult mai târziu după aceea, economia clasică în frunte cu Adam Smith, a privit profitul ca un venit ce îi revine unei persoane de pe urma unui capital pe care îl utilizează într-un proces productiv. Potrivit estimărilor lui Adam Smith creşterea avuţiei naţionale conduce la sporirea salariilor şi scăderea profiturilor. El consideră că mărimea bogăţiei naţionale este însoţită de creşterea volumului capitalului aflat în mâinile diferiţilor agenţi economici. Acest lucru va determina o concurenţă acerbă între ei, ceea ce va conduce la scăderea ratei profitului.

David Ricardo, la rândul său, în teoria cu privire la repartiţie şi la rentă, a pornit de la următorul principiu de bază: valoarea totală a unui bun poate fi privită pe două mari componente şi anume, una o constituie profitul, iar cealaltă salariul. De aici el desprinde concluzia că este imposibilă o mărire a salariilor fără o diminuare a profiturilor. Opoziţia radicală dintre profit şi salariu – spune el – se reflectă, până la urmă, asupra ratei profitului care nu poate creşte fără o scădere corespunzătoare a salariilor.

Alţii economişti au privit profitul ca un venit net ce rămâne după plata taxelor şi impozitelor către stat.

• Alţii economişti au privit profitul ca un venit net ce rămâne după plata taxelor şi impozitelor către stat.

• Foarte mulţi economişti au subliniat de-a lungul timpului faptul că profitul, mai exact existenţa sa, se datorează dinamismului economic al firmei.

• Un punct de vedere oarecum original cu privire la profit, la adus în teoria economică austriacul Joseph Schumpeter (1883-1950). Potrivit opiniei sale, profitul apare ori de câte ori piaţa nu se găseşte într-un echilibru concurenţial perfect. Dar, cel care „perturbă” permanent acest echilibru este tocmai întreprinzătorul inovator, care caută şi implementează în producţie soluţii tehnice noi, punând în felul acesta, în valoare posibilităţi de obţinere a profitului încă neexplorate până atunci. Rolul unui astfel de manager este să aibă idei, în primul rând idei comerciale, adică să descopere la timp ceea ce este necesar, ce se caută şi place consumatorilor. Din această privinţă profitul este interpretat de J. Schumpeter ca un fel de preţ al funcţiei inovatoare a întreprinzătorului. În timp ce unele surse de profit de acest gen dispar, altele nu încetează să apară. Astfel, conchide J. Schumpeter, profitul inovaţional există în mod continuu.

• Totuşi, nici profitul inovaţional nu este scutit de risc şi incertitudine.

• În general, se ştie că, orice investitor, atunci când demarează o anumită acţiune economică, îşi asumă un anumit risc. O parte din acest risc poate fi asigurat. Frank Knight afirma, în scopul de a-i determina pe investitori să se angajeze în activităţile economice care implică riscuri mai mari, el trebuie să primească un profit mai mare drept premiu compensator pentru incertitudinea ce şi-a asumat-o.

Un punct de vedere oarecum deosebit l-a susţinut Leon Walras (1834-1910). El a încercat să demonstreze, folosind un algoritm matematic specific perioadei în care a activat, că, în regim de economie pură, adică al concurenţei libere perfecte, rata profitului trebuie să fie egală cu zero. De aceea, afirma L. Walras, intr-o economie reală, deci acolo unde nu avem de-a face cu o concurenţă perfectă, profitul nu poate exista decât ca o rată de echilibru, mai exact, ca un fel de venit provizoriu care nu poate rezista prea mult timp efectului nivelator al concurenţei. Iată de ce, pentru Leon Walras, profitul măsoară tocmai ecartul, decalajul dintre economia pură şi economia reală.

• Un punct de vedere oarecum deosebit l-a susţinut Leon Walras (1834-1910). El a încercat să demonstreze, folosind un algoritm matematic specific perioadei în care a activat, că, în regim de economie pură, adică al concurenţei libere perfecte, rata profitului trebuie să fie egală cu zero. De aceea, afirma L. Walras, intr-o economie reală, deci acolo unde nu avem de-a face cu o concurenţă perfectă, profitul nu poate exista decât ca o rată de echilibru, mai exact, ca un fel de venit provizoriu care nu poate rezista prea mult timp efectului nivelator al concurenţei. Iată de ce, pentru Leon Walras, profitul măsoară tocmai ecartul, decalajul dintre economia pură şi economia reală.

• Ca şi în cazul predecesorilor săi , raţionamentul lui Leon Walras rămâne triburar matematicii. Pornind de la oipoteză dată, el nu ignora diferenţa care exista între ea şi realitatea economică. Dar, în interiorul acestui cadru, Walras judecă lucrurile strict matematic. Aşa ajuns el să considere profitul ca un rezultat al unui dezechilibru provizoriu, rezultat al jocului concurenţei imperfecte.

• Când un întreprinzător investeşte bani el dobândeşte dreptul la un şir de venituri viitoare pe care contează se le obţină de pe urma vânzării producţiei respective, bineînţeles, după scăderea cheltuielilor curente legate de obţinerea ei. Volumul investiţiilor – după arată John M. Keynes – este influenţat de două feluri de riscuri (John M. Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970, p.167). Primul este riscul întreprinzătorului care izvorăşte din propriile sale îndoieli în ceea ce priveşte probabilitatea de a obţine un profit pe viitor. Al doilea este legat de o posibilă modificare nefavorabilă a etalonului monetar. Şi într-un caz şi altul, atunci când un om îşi expune banii proprii primejdiei de a suferi pierderi trebuie făcute neapărat anumite calcule de eficienţă.