Cap Obiectul economiei politice 5

„Matematizarea” economiei, mai puternică în primele două decenii postbelice, uneori a determinat „prinderea” într-o formulă sau alta chiar și a unor realități poate necuantificabile (psihologia oamenilor, rolul statului etc.).

Teoriile și metodele creșterii economice pot fi:

- Agregate, care privesc relația producție-consum la nivelul economiei naționale, nediferențiate prin ramuri;

- Dezagregate care se referă la evoluția raportului producție-consum la nivelul ramurilor sau unităților economice (de exemplu, modelele input-output sau funcțiile de producție).

• - Dezagregate care se referă la evoluția raportului producție-consum la nivelul ramurilor sau unităților economice (de exemplu, modelele input-output sau funcțiile de producție).

• Modelele creșterii, indiferent dacă sunt agregate sau dezagregate, se formalizează cu ajutorul unor sisteme de ecuații, care stabilesc legăturile întrevariabilele dependente și cele independente.

• Unii autori clasifică modelele creșterii economice astfel:

• - Ideale, considerate ca simple construcții mentale, teoretice, fără legătură cu realitatea, chiar dacă unii autori caută în datele statistice conținutul parametrilor utilizați;

• - Experimentale sau ecometrice, utilizează masiv relațiile stohastice și informația oferită de sursele statistice.

• Reprezentanții școlii clujene de economie sunt de părere că „în ciuda acestei grupări a modelelor creșterii economice în ideale și experimentale, relația între ele este foarte strânsă, îmbinând, fiecare în proporții diferite, teoria cu practica”.

• Nu este posibil, mai ales în domeniul economic, să se separeu total teoria de practică, cercetătorul oricât ar fi el de ideal nu poate crea un model fără nici o legătură cu realitatea. Orice construcție logică în teoria economică pornește de la realitate, se întemeiază pe evoluția ei și o vizează în mod direct.

• După sursa de inspirație teoriile și modelele creșterii economice pot fi:

• - Dirijiste – macroeconomice;

• - Neoclasice – microeconomice sau chiar macroeconomice;

• - Structurale – de tip input-output;

• - Globale – mondoeconomice.

11.2. Noțiuni specifice

• 11.2. Noțiuni specifice

• Noțiunile specifice cu care operează teoriile și modelele de creștere economică sunt:

• - coeficientul capitalului (C, Cm);

• - productivitatea investițiilor (σ, σm);

• - multiplicatorul (M);

• - acceleratorul (A);

• - funcția producției [Y = f(x)].

• 11.2.1. Coeficientul capitalului

• A fost definit, prima dată, de Roy Forbes Harrod, în anul 1936. (Roy Forbes Harrod, The Trade Cycle: An Essay, Calderon Press, Oxford, Anglia, 1936). El a pornit de la ideea că în examinarea unei economii dinamice,trebuie avute în vedere relații reciproce dintre:

• - forța de muncă;

• - produsul sau venitul pe locuitor;

• - cantitatea disponibilă de capital.

• Considerând primii doi factori ca fiind variabile independente, atunci nevoia de capital va crește în același ritm ca și populația (condiția este de a menține cunoștințele tehnice constante).

• „Această nevoie va putea fi satisfăcută, apreciază Harrod, dacă populația economisește o fracțiune contantă din venitul său. Iar mărimea acestei fracțiuni depinde de raportul dintre valoarea întregului capital în funcțiune și valoarea venitului de-a lungul unei perioade.

Dacă nu există progres tehnic, iar rata dobânzii nu se schimbă, raportul dintre valoarea capitalului în funcțiune și venitul unei perioade, pe care putem să-l numim coeficientul capitalului, va rămâne constant”. (Roy Forbes Harrod, Towards a Dynamic Economics, pag. 22).

• Dacă nu există progres tehnic, iar rata dobânzii nu se schimbă, raportul dintre valoarea capitalului în funcțiune și venitul unei perioade, pe care putem să-l numim coeficientul capitalului, va rămâne constant”. (Roy Forbes Harrod, Towards a Dynamic Economics, pag. 22).

• Coeficientul mediu al capitalului este, deci, un raport între capitalul în funcțiune și venitul unei perioade: și arată câte unități de capital în funcțiune sunt necesare pentru a obține o unitate de venit.

• Coeficientul marginal al capitalului se calculează ca raport între sporul capitalului și sporul venitului și arată câte unități suplimentare de capital sunt necesare pentru a crește venitul cu o unitate.

• unde:

• C, Cm – coeficientul capitalului (mediu, marginal);

• K – capitalul în funcțiune;

• - capitalul suplimentar (investiția suplimentară de capital, creșterea de capital);

• Y – venitul unei perioade;

• - sporul de venit ca urmare a creșterii capitalului.

• Întrucât = I, I – investițiile rezultă:

• unde:

• C – arată câte unități de capital în funcțiune sunt necesare pentru a obține o unitate de

venit;

• venit;

• Cm – arată ce sumă de capital trebuie investit pentru a spori venitul cu o unitate.

• Și unul și altul din cei doi coeficienți reflectă o eficiență mai mare, cu cât sunt mai mici.

• În concepția lui Harrod coeficientul capitalului are o dublă natură:

• - Raport tehnic, exprimă mărimea capitalului necesar, în condițiile date ale tehnicii, pentru a produce o unitate de venit.

•