Capitolul I
Corporaţii din domeniul financiar-bancar
Yüklə 0,72 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- DOMENIU DE ACTIVITATE SAU SPECIFICUL BANCII NUME
- Societăţile de investiţii financiare
- Fondurile de investiţii
- Companiile de audit şi consultanţă
- Studiu de caz (10): Enron şi Arthur Andersen
- 5. 4 Capitalul de imagine
- Dezavantajele activităţii economice alături de o corporaţie financiar-bancară şi temerile rezultate de aici
- Studiu de caz (11): privatizarea BCR
- Studiu de caz (12): Citigroup în China
- Studiu de caz (13): Privatizarea bancilor de stat in Indonezia
5.3 Corporaţii din domeniul financiar-bancar Unele dintre cele mai numeroase fuziuni de companii au loc în domeniul financiar-bancar. Cele mai multe dintre ele nu se pot bucura de celebritatea unor fuziuni de tipul Daimler-Crysler sau Fujitsu-Siemens, ori Nissan-Renault, însă probabil că, prin numărul lor foarte mare, rulează cu mult mai mulţi bani decât cele celebre. Domeniul financiar bancar este un Jurasic al economiei de piaţă. Comparaţia poate nu este cea mai fericită, deoarece probabil asocierea cu lumea preistorică indică primitivism; aici este însă vorba de rapacitatea specifică pieţelor financiar-bancare, unde banca mai mare înghite banca mai mică. Fuziuni, sau mai degrabă preluări, se produc permanent în domeniul financiar-bancar. În acest fel o bancă poate creşte astfel încât să ajungă la un moment dat o corporaţie în domeniu, în adevăratul sens al cuvântului. Cele mai cunoscute tipuri de instituţii din domeniul financiar bancar care pot căpăta o dimensiune corporativă sunt:
Unele dintre componentele enumerării de mai sus pot fi întâlnite pe piaţă şi sub forma unor instituţii de mici dimensiuni: băncile şi micile companii de asigurări pot foarte bine activa pe piaţă fără a fi corporaţii, dar de cele mai multe ori, fie nu rezistă pe termen lung, fie nu vor avea niciodartă un cuvânt de spus în angrenajele internaţionale din domeniul lor de activitate. Atunci când corporaţia este reprezentată de bancă, nu este vorba de orice bancă cunoscută doar pe plan local. Corporaţia bancară este reprezentată de nume precum Goldman Sachs, Deutsche Bank sau Citigroup, nu de orice casămpl` se \torilor individuali, ca pe burs` - nu uia.`nci \n 2005 pe domenii de activitate de amanet şi cămătărie. Cele mai mari bănci din lume, pe domenii de activitate, la sfârşitul anului 2005 au fost:
Sursa : Global Finance Dintre corporaţiile financiar-bancare, băncile sunt cele mai importante datorită capacităţii lor de adaptare, preluare şi perfecţionare a serviciilor care nu au fost tradiţional specifice băncilor. Din enumerarea anterioară se poate observa că băncile pot prelua cu succes investiţiile celor care au bani şi nu ştiu ce să facă cu ei, dar nici nu i-ar lăsa să lâncezească în nişte conturi bancare obişnuite din care să câştige dobânzi infime. Băncile se pot comporta ca nişte case de brokeraj şi pot face intermedieri pe piaţa de capital, oferind în acest sens consultanţă şi spirit logistic. În sfârşit, băncile se pot comporta ca nişte case de bani, în care oamenii să îşi poate depozita valorile personale, altele decât banii. Societăţile de investiţii financiare (SIF) se comportă exact ca nişte bănci de investiţii, numai că în raport cu bursa de valori, au alt statut. De această dată investitorii pot influenţa cotaţia pe piaţă a SIF-ului, indiferent de soliditatea portofoliului acestuia. Practic, SIF-ul devine o acţiune ca oricare alta, performanţele financiare fiind în mod clar necesare, dar insuficiente pentru ca şi cotaţia bursieră să fie una pe măsutra aspiraţiilor celor care au lăsat altora banii lor în grijă. Spre diferenţă de SIF, banca de investiţii, cotată la bursă sau nu, are proprii specialişti cointeresaţi de rezultatele financiare viitoare, iar valoarea investiţiilor - practic tot un fel de portofolii – nu depinde şi de influenţa investitorilor individuali, după cum se întâmplă pe bursă. Mai mult decât atât, o mare parte dintre acţionarii unui SIF sunt oameni care s-au trezit cu nişte cupoane a căror semnificaţie nu o cunosc, rezultat al privatizării în masă din anii de tranzaţie. Neavând nici cea mai elementară pregătire economică, aceştia sunt exploataţi uneori de către PR-iştii pieţelor financiar-bancare, care ştiu că le pot vinde orice « gogoaşă » fără a primi o replică pe măsură la lipsa lor de interes profesional. Nu este neapărat vina SIF-ului ca instituţie, ci a anumitor reprezentanţi ai categoriilor profesionale care formează personalul acestora. Fondurile de investiţii sunt întreprinderi financiare mari care au pierdut însă încet şi sigur teren în faţa celorlalte tipuri de instituţii financiar-bancare de pe piaţă. Fondul de investiţii activează după cum activează pe bursă un fond mutual. Dacă de exemplu un investitor doreşte să cumpere o acţiune X, dar nu poate cumpăra multiplii de câte 1000 de bucăţi pentru că nu are suficient de mulţi bani, poate alege varianta de a-şi uni capitalul cu alţi investitori şi să cumpere împreună acţiunile. Indieferent de suma deţinută, oricine îşi poate plasa banii fără nici o problemă în fond. Dacă n-ar fi existat restricţia financiară, atunci fondul de investiţii s-ar fi comportat ca o bancă de investiţii. În schimb banca de investiţii, ca şi companiile de brokeraj, restricţionează adesea accesul direct al micilor investitori. Aceasta nu înseamnă că ei nu-şi pot investi banii, numai că nu în mod individual. Diferenţa fundamentală dintre fondul de investiţii şi banca de investiţii este capitalul de încredere de care se bucură banca. Înainte de a se specializa, băncile făceau de toate pentru toţi, şi de aceea oamenilor nu le sunt total necunoscute numele unor bănci contemporane, devenite acum specialiste în anumite domenii de activitate. Specializarea băncii este practic o dovadă că societatea financiar-bancară a avut succes. Bursa este denumirea generică sub care este cunoscută piaţa de capital. Dacă o bursă este listată la altă bursă, atunci se poate spune că în funcţie de atomicitatea ei, se comportă tot ca o societate financiar-bancară de investiţii. Nu contează practic ce se întâmplă pe bursă, cine scade, cine creşte ; pentru investitorul care nu are habar de speculaţii şi investiţii, dar are încredere în climatul socio-politic şi economic internaţional, este suficient să dea banii pe o acţiune care reprezintă listarea altei burse, pe considerentul că, chiar dacă vor fi şi minusuri, şi coborâşuri, per general totul va fi bine, bursa va creşte, aşa şi acţiunea sa. Spre diferenţă de celelalte societăţi financiar-bancare care se ocupă de banii săi, investitorul găseşte în bursă mai multă activitate, viaţă, mai multă adrenalină, pentru că îşi păstrează permanent puterea de a fi un investitor direct. Brokerul îl poate sfătui, dar în final tot el dă ordinele, ceea ce nu s-ar fi întâmplat dacă dădea banii unui fond sau unei bănci de investiţii. Pe bursă, investitorul simte că trăişte cu adevărta intensitatea fenomenelor economice financiare. Companiile de audit şi consultanţă nu se ocupă la propriu de bani în domeniul financiar-bancar, deşi în glumă fie spus, onorariile percepute ne-ar putea duce cu gândul la altceva. Acestea sunt însă foarte importante pentru derularea operaţiunilor financiar-bancare. Toate marile investiţii, listări la burse, oferte publice iniţiale (IPO), publicarea rezultatelor financiare, sau soluţionare unor scandaluri financiare, au în spate activitatea prodigioasă a firmelor de audit, care îşi pun capul garantând pentru o companie pe care nu o cunosc decât din documente contabile. Cum altfel ar mai investi cineva într-o companie despre care se ştie că este falimentară ? Dacă însă o mare companie de audit, cum ar fi Standard & Poor’s sau Moody’s, publică un raport favorabil, atunci opinia publică a investitorilor s-a schimbat total. Compania de audit ştie că dacă raportul său nu concordă cu realitatea, a doua oară nimeni nu-i va mai solicita serviciile pentru o mare fuziune, de exemplu. Investitorii ştiu şi ei că firma ştie acest lucru, iar firma ştie şi ea că ştiu investitorii. Aşa că nu e loc pentru greşeli. Tocmai de aceea încrederea în comapnia de audit sau de consultanţă, este aproape deplină. Studiu de caz (10): Enron şi Arthur Andersen Cei mai mulţi dintre cei care se decid să investească pe piaţa de capital pe baza unui minim de cunoştinţe, ajung să citească mai devreme sai mai târziu despre celebra fraudă de la Enron. Pentru cei care nu ştiu, Enron a fost un fel de Transelectrica de-a noastră, cu particularitatea că nu avea un capital de stat majoritar. Activa în domeniul energetic şi era considerată a şaptea din Statele Unite, după raportările financiare periodice. Frauda a fost făcută pe baza unei contabilităţi duble, fiecare dolar fiind înregistrat de mai multe ori. Nimic spectaculos pentru fraudele financiare din zona balcanică şi a Mării Negre. Nu asta contează însă acum. Ceea ce a fost interesant că la fraudare, indirect a ajutat şi a cincea mare firmă de audit financiar din America, « Arthur Andersen », înşelată de asemenea, care a verificat firma şi a garantat pentru ea. În momentul în care frauda de la Enron a fost descoperită, colapsul a lovit şi pe onorabilii auditori de la « Arthur Andersen », care au fost victime ca toţi ceilalţi, dar nişte victime cu responsabilitate. Companiile de asigurări nu mai au nevoie de nici o prezentare. Ca şi băncile, încrederea este pentru aceste societăţi financiar-bancare elementul esenţial, valoarea morală cea mai mare de care se face uz în afaceri. De ce îşi asigură un om maşina la BCR ? Sau de ce la Ţiriac Asigurări ? De ce preferă Allianz pentru casă şi familie ? Există o concurenţă acerbă între companiile de asigurări, ca şi între bănci, dealtfel. In funcţie de încrederea asiguraţilor că daunele vor fi acoperite în timp util, cu promptitudinea specificată în contract, compania îşi poate urmări planul de expansiune economică. Profesionalismul şi seriozitatea permit de fapt oricărei companii financiar-bancare să se transforme într-o corporaţie, în momentul în care a reuşit să câştige încrederea investitorilor, adică a oamenilor care au bani nefolosiţi, fie că este vorba de oamenii de rând, fie că este vorba de un magnat, un “guler alb”, sau un “golden-boy”. 5. 4 Capitalul de imagine În decursul istoriei, dat fiind că prin veacurile trecute încrederea nu făcea parte din nici un cod al eticii profesionale, capitalul de imagine a fost asociat iniţial cu puterea şi moralul de care puteau da dovadă oamenii atunci când acţionau în situaţii limită. Ca şi astăzi însă, capitalul de imagine s-a dovedit un factor esenţial al succesului, indiferent de natura situaţiei. În primul rând, cu un capital de imagine se câştiga un război. Atunci când luptau împotriva armatei franceze a lui Napoleon Bonaparte, soldaţii austrieci, ruşi sau prusaci, aveau din start un handicap enorm : dărâmarea moralului. Stiau aproape sigur că e imposibil să învingi în faţa marelui comandant, aşa că renunţau bucuroşi la luptă ori de câte ori bătă lia putea fi evitată pe cale diplomatică. Exemplele pot fi nenumărate şi interesante, dar nu trebuie să ne îndepărtăm de subiect. Astăzi capitalul de imagine este unul dintre cei mai importanţi factori de producţie aflaţi la dispoziţia unei companii. Capitalul de imagine este esenţial şi pentru un vânzător ambulant de fructe, pentru absolut orice antreprenor. În condiţii concurenţiale, capitalul de imagine reprezintă apa şi aerul pentru orice activitate economică, dar mai ales pentru domeniul financiar-bancar, acolo unde oamenii lasă din mână ceea ce au mai de preţ pe acest pământ din punct de vedere material : banii. Pentru a da cuiva proprii bani, un individ trebuie să fie convins să acţioneze în acest sens. Pentru corporaţie însă, capitalul de imagine este mai important decât pentru un antreprenor individual. Acesta din urmă, dacă a vândut marfă expirată clienţilor săi sau le-a lezat în vreun fel interesele, are mai multe variante de a supravieţui totuşi în continuare, este cât se poate de clar că nu va mai cumpăra nimeni de la el, dar dacă totuşi ceea ce s-a întâmplat a fost un accident nefericit şi nu o practică frecventă, el poate să o ia de la capăt la un moment dat, eventual în altă parte unde nu îl cunoaşte nimeni. În cel mai rău caz, presupunând că iese din afaceri în ceea ce priveşte vechiul domeniu de activitate, el ar putea, să zicem, să încerce să facă şi altceva. Desigur că poate nu va reuşi ; desigur că va avea nişte costuri ale căutării şi poate va fi nevoit să se mute în alt oraş pentru a găsi de lucru, departe de familie. Fără doar şi poate că nu îi va fi uşor. Dar pentru corporaţie toate aceste costuri vor fi cu mult mai mari şi cu o serie de consecinţe dintre cele mai nefaste. În ceea ce priveşte capitalul de imagine, este clar că pentru o corporaţie nu este prima dată când aude de aşa ceva. Altfel n-ar mai fi ajuns o corporaţie, sau nu s-ar fi menţinut la asemenea nivel, pornită dintr-o bancă judeţeană de care nu auziseră oamenii care locuiau la mai mult de 200 de kilometri de oraşul respectiv. Pentru corporaţie se pune aşadar problema păstrării capitalului de imagine sau, eventual, al dezvoltării acestuia. Capitalul de imagine este cu atât mai important cu cât, în contextul globalizării, corporaţiile au un statut controversat. Această controversă este şi un rezultat al complexităţii şi dimensiunii corporaţiei, a companiei trans-naţionale, din cauza cărora informaţia asimetrică specifică fenomenelor economice adânceşte şi mai mult incertitudinea şi lipsa unei informări eficiente despre adevăratele trăsături, obiective şi oportunităţi ale companiei. Necunoaşterea a fost întotdeaun ao sursă de teamă pentru oameni, drept urmare şi compania trans-naţională în domeniul financiar-bancar este privită cu reticenţă de către unii oameni. Amatorii de teorii ale conspiraţiei văd în globalizare o modalitate de schimbare a ordinii mondiale, iar în corporaţiile financiar-bancare instituţiile economice de facto prin care acest lucru se poate realiza. Această opoziţie este întâlnită mai ales din partea celor din vechile generaţii, deprinşi să trăiască într-un sistem economic paternalist, eventual într-un stat al bunăstării, în care toate bunurile şi serviciile făceau parte dintr-un circuit bine reglemntat al statului-naţiune. Dezavantajele activităţii economice alături de o corporaţie financiar-bancară şi temerile rezultate de aici lor pot fi sintetizate în felul următor :
Generaţiile mai tinere, deschise la nou, la internet şi la învăţarea mai ultor limbi străine, la noile paradigme economice şi sociale văd însă situaţia altfel, respectiv printr-o serie de avantaje de care se pot bucura oamenii alături de o corporaţie financiar-bancară :
Desigur că există mulţi factori economico-sociali care influenţează percepţia oamenilor faţă de o companie transnaţională, şi mai ales atunci când aceasta se ocupă de bani. În ceea ce-i priveşte pe tineri, există o vânătoare în toată regula după posturile oferite de o astfel de companie. Farmecul acestei vânători constă însă din reciprocitatea interesului participanţilor. Şi companiile financiar-bancare au pentru tineri acelaşi interes de care se bucură şi ele din partea lor. Tinerii sunt documentaţi, stau toată ziua pe Internet şi citesc ce mişcă în lume în materie de finanţe, de bani, de fuziuni, de perspective economice şi vin altfel în întâmpinarea unei companii transnaţionale, în care singurul lucru în comun pe care-l au acolo oamenii pare a fi limba engleză. Cu toate acestea, şi compania trebuie să aibă garanţia că cei care vor lucra pentru ea, trebuie să fie cei mai buni, aşa că are nevoie de capital de imagine, fie că se adresează adversarilor ei, fie simpatizanţilor. Capitalul de imagine reprezintă aşadar totalitatea oportunităţilor de care se poate bucura un individ, o firmă sau o corporaţie în baza percepţiei întemeiate sau închipuite ale celorlalţi participanţi la fenomenele economice, sau la oricare alt tip de activitate, despre ce este, ce face sau ce poate deveni o instituţie. Capitalul de imagine este precum reputaţia sau notorietatea. Reputaţia poate fi bună sau rea, şi decât o reputaţie proastă, este recomandabil ca în afaceri mai bine să lipsească cu desăvârşire. O reputaţie bună se câştigă greu, dar se pierde foarte repede. La fel şi dacă ne referim la capitalul de imagine. În locul unui capital de imagine mic, este recomandabil ca o corporaţie să nu aibă iniţial un capital de imagine propriu-zis, dar să-şi clădească unul de la zero, bun, din prima. Capitalul de imagine mic este echivalentul apelativului « atâta poate ». Nu-i poate fi de nici un ajutor unei companii financiar-bancare un astfel de capital. Studiu de caz (11): privatizarea BCR În momentul în care BCR, cea mai mare bancă comercială din România a intrat în procesul de privatizare, economia financiar-bancară a atras interesul tuturor participanţilor la activităţile economice, şi nu numai. Angajaţii, oamenii de afaceri, potenţialii investitori cu « bani la saltea », studenţii din anii terminali, oamenii din afara sistemului bancar, oamenii politici, cu toţii au urmărit cu sufletul la gură privatizarea, respectiv cine va fi noul stăpân. Bătălia finală s-a dat între portughezii de la Millenium şi austriecii de la Erste Bank, câştig de cauză având ultimii. Fireşte că în final, tot ce a fost negru pe alb a contat mai mult, adică dsuma oferită de fiecare în parte. În culise însă, mai toată lumea a răsuflat uşurată că totuşi austriecii au câştigat licitaţia. De ce ? Avea cineva ceva cu portughezii ? Cu siguranţă că nu. Explicaţia specialiştilor în PR a fost totuşi aceea că lumea financiar-bancară vorbitoare de limbă germană se bucură în România de o apreciere deosebită. Ce-ar fi îmsemnat să-ţi duci banii la o bancă cu nume de discotecă ? Pe când Erste...nu ştim câţi români cunosc semnificaţia cuvântului erste în germană (prima), dar în mod sigur, sună altfel. Ce s-a întâmplat de fapt şi de drept ? Millenium nu a avut capital de imagine, iar Erste a avut, e adevărat nu foarte mare din perspectiva performanţelor sale financiare, ci prin prisma originii sale : Austria, o ţară respectată, cu tradiţii solide în activitatea financiar-bancară. Aspectul interesant al acestui studiu de caz însă, de abia de acum încolo începe. Cristian Sima, unul dintre specialiştii pieţei de capital, preşedinte al casei de brokeraj WBS, cunoscut pentru activitatea sa intensă îndeosebi pe bursele străine, şi-a exprimat totuşi de mai multe ori regretul în public că până la urmă BCR nu a fost preluată de către Deutsche Bank, unul dintre concurenţii iniţiali înscrişi în cursa pentru privatizarea BCR. Plecând de la experienţa sa, domnul Sima a explicat că profesionalismul unei bănci de talia celei germane constă în a trata orice deponent de 100 de euro ca unul de un milion de euro. A mai explicat apoi că, în ciuda preţului mai mic oferit, perspectivele de dezvoltare ale băncii ar fi fost altele, având în vedere că toată lumea ştie în România ce înseamnă Deutsche. « Fabricat în Germania », « sistemul german de fabricare...a nu ştiu-ce », « calitate germană la preţuri româneşti », « fă ceva nemţeşte şi bucură-te româneşte » etc sunt numai câteva dintre sloganurile întâlnite peste tot pe piaţa românească. Germania are un brand de ţară foarte puternic, acesta este adevărul. Problema gravitează din nou în jurul valorii morale esenţiale în afaceri : încrederea. Românii ar fi sprijinit aproape necondiţionat dezvoltarea ulterioară a băncii şi, cel mai important, ar fi avut altă percepţie faţă de listarea la bursă a băncii, deoarece ar fi avut încredere în cuvântul celor de la Deutsche Bank, cea mai mare bancă din lume în foreign exchange ( vezi tabelul anterior).
În momentul în care In 2006 Citigroup a preluat Guangdong Developement Bank. De ce a cedat statul chinez atat de usor la ea? Are in primul rand responsabilitatea acordarii unor credite neperformante intr-un volum destul de mare: 22% din totalul tuturor creditelor acordate. Desi Guangdong Developement Bank poate avea o valoare de piata cu mult mai mica decat cea contabila, chinezii se asteapta sa obtina bani buni pe ea. E normal? "Nu e o afacere financiar-bancara", obisnuiesc ei sa spuna, "E o afacere chinezeasca". Iata ca permisiunea statului de a privatiza o banca poate avea si alte interpretari. Poate vrea pur si simplu sa scape de bancile de tip "piatra de moara legata de gat". Studiu de caz (13): Privatizarea bancilor de stat in Indonezia Dupa marea criza financiara din 1997 din Asia, inceputa chiar in Indonezia, guvernul s-a tot gandit ce sa faca cu numeroasele banci care se aflau in proprietatea sa. Se presupunea deja ca cea mai mare economie din Asia de S-E ar fi devenit si mai puternica daca o parte din numeraoasele banci s-ar fi privatizat. Puternicele banci de stat au dat mai multe impulsuri bursei pe care din 1997 indonezienii au privit-o cu altfel de ochi. Din punct de vedere al comunicarii financiare-bancare, mesajul pe care il da listarea la bursa a unei companii de stat este unul favorabil in general. Cat timp sunt sub tutela statului, bancile sunt teribil de darnice, mai ales sa finanteze cheltuielile publice care ajung pana la urma sa alimenteze deficitul bugetar. Asa ca privatizarea lor este o solutie de evitare a acordarii creditelor neperformante.
Yüklə 0,72 Mb. Dostları ilə paylaş:
|