Capitolul I
STUDIU DE CAZ (5) : Wachovia preia o « arătoasă » bancă din California
Yüklə 0,72 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- 2.5 Informaţia financiară – raportările financiare obligatorii
- Profilul de activitate al băncii
- Credo-ul, valorile morale
- Evenimentele şi cifrele reprezentative ; Analiza macroeconomică
- Analiza listării la bursă
- Aspectele legate de etică şi deontologie ; Realizările exerciţiului financiar anual
- 2.6 Acţionarii şi investitorii
- STUDIU DE CAZ (6) : Investitorii domestici și investitorii activiști Investitorul domestic
- Studiu de caz (7): Deutshe Bank – ceea ce creşte trebuie să mai şi scadă
- CAPITOLUL III. COMUNICAREA FINANCIAR BANCARĂ ȘI CICLURILE ECONOMICE 3.1 De ce izbucnesc crizele Modelul ’29-’33
STUDIU DE CAZ (5) : Wachovia preia o « arătoasă » bancă din California Pe piaţa financiar-bancară există câteva situaţii standard care comunică publicurilor specializate câte ceva despre instituţiile pe care aceştia le vizează. Dacă de exemplu conducătorul unei bănci îşi dă demisia, atunci e de rău. Oamenii îşi spun că la mijloc e vreo anchetă ceva, în desfăşurare. Dar dacă un membru al conducerii este demis, iar până în acel moment banca a mers mai puţin bine, oamenii trag concluzia că acela a fost mărul discordiei, iar lucrurile se vor îndrepta. Destul de curios modul de raţionalizare al oamenilor, e adevărat. Explicaţiile celor două situaţii pot fi diferite. Există totuşi o situaţie asupra căreia toată lumea este de acord că e favorabil percepută pentru bancă : atunci când banca preia, sau fuzionează cu cineva, dar în special când preia. Este un act care arată puterea ei. Realităţile au demonstrat însă că procesul de comunicare pe piaţa financiar-bancară e puţin mai complex. Aşadar rămâne de analizat modul în care activitatea băncii comunică oamenilor informaţii despre viitorul acesteia. Wachovia Bank, a patra bancă din Statele Unite după mărimea capitalului, a cumpărat « cu banii jos » Golden West Bank. Suma în cauză se cifrează la 25,5 miliarde de dolari. O sumă destul de mare, totuşi. A doua zi după vestea măreţului act, însă, ce se întâmplă ? Acţiunile Wachovia pierd 7% într-o singură şedinţă! Cu 285 de filiale în zece state, Golden West Bank se dovedise una dintre cele mai serioase şi mai solide bănci din Statele Unite. Timp de 25 de ani cotaţia acţiunilor sale crescuse în medie cu 17% în fiecare an. Mai mult decât atât, banca patentase nişte sisteme inedite de credit, printre care un interesant sistem ipotecar ajustabil, sau împrumutul anual în cadrul căruia debitorii hotărau singuri ce dobândă să plătească în fiecare lună. Atunci de ce au scăzut cotaţiile acţiunilor Wachovia, o super bancă, care a prelua o bancă foarte bună la rândul ei? Specialiştii au ajuns la o concluzie bizară : tocmai pentru că amândouă mergeau prea bine, iar câţiva investitori neinspiraţi au considerat că s-a ajuns pe undeva la un maxim istoric şi la un moment dat trebuia să înceapă şi scăderea. Totul era prea frumos ca să fie adevărat. Atenţie, aşadar. Rezultatele foarte bune pot comunica publicului ţintă şi mesaje contradictorii, ori de-a dreptul îngrijorătoare. 2.5 Informaţia financiară – raportările financiare obligatorii Dintr-un anumit punct de vedere, la un moment dat o bancă trebuie să devină pentru clienţii săi o bibliotecă sau un centru de informaţii care să comunice permanent clienţilor săi date actualizate despre starea financiară a băncii. Canalele de comunicare folosite în acest sens de bancă sunt :
Cel mai important mijloc prin care banca poate comunica acţionarilor sau deponenţilor care este starea sa financiară este raportul anual. Acest raport conţine :
a) gestiunea operaţiunilor curente ; b) factoring intern şi extern; c) leasingul financiar ; d) management de flote de autovehicule (cum are de pildă BRD). Sectorul de investiţii spune de asemenea foarte multe despre o bancă, deoarece reprezintă capacitatea instituţiei financiar-bancare de a face bani pentru clienţii săi. Acest sector cuprinde : a) Corporate finance, care oferă servicii complete de consultanţă pentru achiziţii, fuziuni şi privatizări ; b) Securities, care oferă servicii de intermediere pe piaţa valorilor mobiliare ; c) Asset Management, care administrează fondurile de plasament.
a) Mediul economic, PIB şi producţia industrială; b) Inflaţie, şomaj, executare bugetară; c) Balanţa comercială şi contul curent; d) Investiţiile străine; e) Rata dobânzii şi politica de credit
a) Bilanţul contabil; b) Situaţia creditelor şi a depozitelor; c) Contul de profit şi pierdere ; d) Fluxul de trezorerie ; e) Situaţia mişcărilor în capitaluri proprii ; f) Raportul auditorului financiar independent. 2.6 Acţionarii şi investitorii Comunicarea băncii cu acţionari şi cu investitorii săi, respectiv clienţii, are ca pilon de rezistenţă transparenţa cât mai reuşită pe care banca se străduieşte să o menţină. În cazul băncilor listate la bursă, transparenţa trebuie să fie cu atât mai mare, pentru a le permite acţionarilor să ia cele mai rapide şi mai corecte decizii pe piaţa de capital. De asemenea banca trebuie să comunice permanent schimbările din portofoliul său de clienţi. De pildă, o creştere peste măsură a creditelor de consum în detrimentul celor corporative, poate fi o informaţie preţioasă pentru un client experimentat, care poate concluziona că gradul de recuperare a activelor va avea de suferit, creditele « cu buletinul » având un grad de risc mult mai mare decât cele corporative, şi o dificultate echivalentă de recuperare în cazul în care debitorul se va afla la un moment dat în imposibilitatea de a-şi plăti datoriile. De aceea din partea băncii trebuie implementată o strategie care să asigure :
STUDIU DE CAZ (6) : Investitorii domestici și investitorii activiști Investitorul domestic Este un reprezentant al mediului de afaceri animat în principal de siguranţa finanţelor sale, decât de profitabilitatea acestora. El este totuşi un investitor şi nu un deţinător de cont bancar, având pretenţii mai mari decât dobânda lunară încasată de la bancă, care poate să îl ducă la o pierdere efectivă dacă rata inflaţiei creşte prea mult. Are de obicei aceleaşi interese şi sistem de valori cu membrii board-ului, iar atunci când se decide să investească într-o companie, direct sau indirect, prin intermediul pieţei de capital, o face pe baza unor criterii elaborate, care exced profitabilitatea financiară, atât timp cât aceasta poate fi compensată prin securitatea investiţiei sale. În mod normal nu agreează schimbări de genul preluării companiei în care a investit banii, sau fuziuni cu alte companii complementare din acelaşi domeniu de activitate. Cel mai rău lucru ar fi, în opinia sa, o preluare ostilă. Ponderea lor însă este destul de mică printre investitorii companiei. Principala lor funcţie pare aceea de a fi alături de consiliul de administraţie în deciziile luate în general, dar în special când este vorba de evitarea unei preluări forţate. Face adesea apel la ajutorul legii, la tribunale şi la comisii specializate în reglementarea activităţilor financiar-bancare din cadrul pieţei de capital. Atunci când acţionează concertat, au de cele mai multe ori câştig de cauză, putând să împiedice fuziuni care au votul majorităţii. Dacă nu reuşesc acest lucru, apelează la o soluţie de urgenţă, denumită pilula otrăvită: înainte de preluare, sprijină board-ul într-o majorare a capitalului social. Acest lucru înseamnă emiterea unui număr foarte mare de acţiuni, ceea ce face pentru compania rivală preluarea foarte scumpă: fie nu poate să menţină preţul promis pe acţiune, la un asemenea număr, fie pierde posibilitatea de a deţine majoritatea acţiunilor, deoarece sunt cumpărate acum la preţul lor mai mic şi de cei care înainte nu îşi permiteau acest lucru. Răscumpărarea lor ar implica de asemenea o primă prea mare, ceea ce ar solicita este măsură compania care a iniţiat preluarea ostilă.
Spre diferenţă de cel domestic, conferă o utilitate superioară consumului prezent. Această preferinţă a sa este concretizată în urmărirea strictă a profitului, şi, dacă se poate, e termen cât mai scurt. În cazul în care compania în care au investit este în pericol de a fi preluată ostil sau de a fuziona, sunt primii care renunţă la acţiunile lor, cu scopul de a încasa cât mai repede prima de fuziune. Sunt deosebit de activi, interesându-se permanent de starea lor financiară, şi cerând socoteală în mod obsesiv, ori de câte ori li se are că banii lor puteau fi investiţi mai bine. Nu sunt interesaţi absolut de loc de CSR-ul companiei respective, nici de implicaţiile socio-politice care pot urma datorită schimbării statutului respectivei companii. În această ordine de idei, cel mai tare îi deranjează acordurile folosite de obicei între întreprinderi din cadrul aceloraşi companii, ca în Japonia, de exemplu, pentru furnizarea unor subansambluri la preţuri preferenţiale, de regula mai mici. Considerând că acest lucru îi va face pe producători să accepte preţuri mai mici de vânzare, nu se gândesc că acest lucru poate echivala cu creşterea cifrei de afaceri şi efecte benefice pe termen lung, ci doar scăderea profiturilor şi a dividendelor lor pe termen scurt.
În ciuda performanţelor înregistrate, băncile pot avea totuşi probleme. Se spune că acţionarii unei bănci trebuie să fie îngrijoraţi de o volatilitate mare în urma căreia câştigă ca de una în urma cărora pierd. În primul trimestru al anului 2006 raportul financiar al Deutsche Bank anunţa profituri record. În trimestrul al doilea însă, prestigioasa bancă a înregistrat o pierdere de aproximativ 100 de milioane de euro. Ceva panică s-a produs pe piaţă, iar cursul acţiunilor, fireşte, a scăzut. Cu toate acestea specialiştii au considerat că reacţia acţionarilor, deşi predictibilă, a fost una absurdă. Deutsche Bank înregistrează 20% din câştigurile sale din tranzacţii imobiliare sau de oricare altă natură ca implică proprietăţi, ori preţul acestora se ştie că este rigid la scădere. Mai mult decât atât, Deutshe Bank e singura bancă “globală” din Germania, iar filialele sale de pe Wall Street au înregistrat de asemenea plasări de succes a banilor în proprietăţi solide de pe pământ american. Cu toate acestea, profiturile spectaculoase de pe bursă din primul trimestru au fost echivalate de o pierdere identică după trimestrul al doilea. Aceleaşi probleme se pare că n-au ocolit nici Citigroup ori JPMorgan, sau Credit Suisse ori UBS în Europa. Ceea ce este totuşi interesant este faptul că în Germania performanţele băncii au rămas bune, în ciuda nemulţumirii acţionarilor pe plan internaţional. Cum a salvat marea bancă din Frankfurt situaţia pe pământul natal, în ciuda raportărilor financiare slabe ? Printr-o strategie de imagine. A achiziţionat Berliner Bank în luna următoare, iar încrederea acţionarilor a renăscut peste noapte. Atunci când îţi permiţi să preiei înseamnă că încă îţi permiţi să conduci.
Indiferent dacă creditele sunt reale sau de circulaţie, creditarea este folosită de agenţii economici pentru îmbunătăţirea capacităţilor de producţie a unui bun sau a furnizării unui serviciu. Acest lucru presupune creşterea stadiilor de producţie prin adăugarea unor etape noi sau prin perfecţionarea celor existente. Fără a fi considerat un pas înapoi, această îmbunătăţire a capitalului de producţie presupune iniţial o scădere în activitatea antreprenorială, deoarece cât timp este îmbunătăţit, modernizat sau adaptat, capitalul de producţie nu poate fi folosit pentru a produce ceva. Această scădere ţine până când este completă mobilizarea tuturor resurselor în scopul finalizării îmbunătăţirii capitalului. Până aici, indiferent de tipul creditului, acest mecanism funcţionează aproximativ la fel pentru toţi antreprenorii. Din momentul în care s-a încheiat procesul de modernizare a capitalului însă, urmările vor fi diferite. Atunci când creditele sunt reale, înseamnă că există o abţinere în consum. Consumatorii aşteaptă un consum superior în viitor, drept pentru care acceptă acest disconfort prezent, iar producătorii, care nu mai au încasări în aceste momente, pot consuma din stocuri, deoarece scăderea cererii pentru produsele lor le permite acest lucru. Astfel, va scădea rentabilitatea în stadiile apropiate de finalizarea produsului, iar banii de pe bunurile de consum vor merge către bunuri de capital şi factori de producţie în stadiile mai îndepărtate de finalizare. Există însă vreun sens să se mai producă bunuri de capital dacă nu se mai cer bunuri de consum? În mod sigur că da, pentru că scăderea cererii pe piaţă nu se face decât pentru utilitatea superioară pe care consumatorii o aşteaptă în viitor de la noul produs. De fapt, consumatorii manifestă o preferinţă scăzută pentru consumul prezent. Aşa că îşi lasă economiile producătorilor, dar aşteaptă de la aceştia un bun superior celui consumat în mod frecvent până în acel moment, eventual şi mai ieftin. Pentru producător raţionamentul este aproximativ acelaşi, deoarece şi el acceptă scăderea profiturilor numai la gândul încasărilor mai mari în viitor pentru oferta sa îmbunătăţită. În stadiile de producţie îndepărtate de consumul final, cererea de factori de producţie se menţine constantă, sau chiar creşte, pentru că există bani, dar preţurile factorilor de producţie nu cresc pentru că scade preţul produselor finale care se tot produc în continuare. S-ar crede în primă fază că ar creşte preţurile la bunurile de consum final, pentru că nu se mai produc. Numai că scăderea ofertei de bunuri este devansată de scăderea cererii pentru bunurile respective, tocmai pentru faptul că oamenii sunt cei care renunţă de bună voie la consum, economisind. Creşterea economiilor reale presupune că oamenii, în principiu, duc banii la bancă. Numai că banca nu vrea creditori, ci debitori, aşa că rata dobânzii va fi împinsă în jos, pentru a-i determina pe oameni să ceară credite, nu să îşi creeze conturi de economii. Însă dobânda este direct proporţională cu lungimea şi complexitatea stadiilor de producţie: cu cât sunt mai lungi, cu atât este mai mare şi dobânda. Dacă rata dobânzii scade, atunci cresc preţurile bunurilor de capital, se extinde activitatea pe orizontală, adică se produce mai mult, dar se măreşte şi complexitatea bunului final. În cadrul acestui mecanism se va produce şi o creştere a salariilor reale, deoarece acestea scad mai încet şi rezultă că este mai rentabil să se folosească mai multe bunuri de capital decât forţă de muncă, ceea ce lungeşte şi creşte complexitatea stadiilor de producţie. Deci la creşterea salariilor reale se manifestă o creştere a cererii de bunuri de capital, situaţie cunoscută în economie ca Efectul Ricardo. Astfel că stadiul de producţie se lungeşte pentru că factorii de producţie de la stadiile din apropierea consumului final se duc către stadiile primare. Bunurile nevândute către consumatori sunt consumate de producătorii care nu mai încasează nimic pentru moment. Scăderea durează până când începe folosirea tuturor noilor factori de producţie care vor da bunuri mai bune şi mai ieftine, după care se va produce şi o creştere a bunurilor de consum. Dacă procesul de îmbunătăţire al capitalului de producţie foloseşte credite de circulaţie se va produce criza, deoarece creşterea preţurilor bunurilor de consum va devansa permanent creşterea preţurilor factorilor de producţie. Acest lucru se întâmplă pentru că în timp ce producătorii încetează producţia pentru a moderniza capitalul, se menţine aceeaşi cerere din partea consumatorilor. Va fi nevoie de tot mai mulţi bani pentru această cerere de monedă, numai că în momentul inevitabil al demarării ratei inflaţiei, banca va creşte dobânda la creditele sale „ieftine”, deoarece în momentul creşterii preţurilor, creditorul este cel care pierde, primind înapoi bani cu putere de cumpărare redusă. Ei bine, la această creştere a dobânzilor la care se ajunge, agenţii economici se găsesc în situaţia dramatică de a fi constatat că au urmat un calcul economic greşit, care nu mai justifică rentabilitatea activităţii lor. Vor intra în incapacitate de plată şi, odată cu ei, şi banca, care nu va mai putea nici ea face faţă retragerilor celor care îşi vor banii înapoi pentru a-i folosi ca să facă faţă creşterii preţurilor. Toate aceste condiţii se regăsesc din păcate în cele mai multe economii de piaţă din prezent. De ce totuşi nu izbucneşte criza? O primă explicaţie ar fi aceea că sistemul creditelor de circulaţie poate funcţiona atât timp cât nu se doreşte o creştere a productivităţii, iar oamenii plătesc mult pentru bunuri de consum inferioare, ceea ce practic e o continuă pseudo-criză. Fireşte că dintr-o creştere a productivităţii ar avea de câştigat atât producătorii, cât şi consumatorii, numai că producătorii nu vor acest lucru deoarece vor avea de suferit în timpul mobilizării şi modernizării capitalului, neavând ce să consume în timp ce nu înregistrează profit. O a doua explicaţie este aceea că economiile emergente mari, Cum ar fi China şi India, menţin la nivel redus creşterea preţurilor bunurilor finale, în timp ce preţul factorilor de producţie, în speţă al petrolului, a crescut foarte mult, triplându-se practic în ultimii cinci ani, datorită creşterii continue a cererii, impus de creşterea lor economică susţinută din ultimii ani. După afirmaţiile anterioare s-a admis că, într-adevăr, moneda ocupă un loc important în teoria austrianistă a ciclului de afaceri. Moneda în schimb reprezintă un concept general prin intermediul funcţieiiii sale principale în economie, şi a celor derivate, a „materiei prime” pe care o reprezintă pentru toate pârghiile economice, precum şi a percepţiei pe care o au faţă de ea agenţii economici. De aceea, probabil cel mai potrivit lucru ar fi specificarea şi delimitarea adevăratei sfere de interes pe care o suscită moneda pentru teoria ciclului de afaceri şi rectificarea asupra statutului teoriei austrianiste, de la o teorie monetară la una a creditului. Ar putea părea pleonastică această diferenţiere, numai că funcţia principală a banilor era considerată de către austrianişti ca fiind aceea de mijlocitor al schimbului, iar operaţia de creditare din cadrul unei pieţe avea să nu se dovedească întotdeauna ca fiind implicit echivalentă cu obţinerea unui bun sau serviciu desfăcut pe piaţă. Prin urmare, se poate considera că statutul de teorie a creditului, în locul uneia monetariste, ar fi o caracterizare mai potrivită pentru teoria austrianistă a ciclului de afaceri. Ludwig von Mises considera că problema expansiunii creditelor este foarte clară dacă se însuşeşte diferenţa fundamentală dintre cele două mari tipuri de credite: creditele reale şi creditele de circulaţieiv. Un vechi proverb spune că “fiecare trebuie să se întindă după cât îi ajunge plapuma”; prin urmare, niciodată consumul nu ar trebui să fie mai mare decât venitul său. Logica e simplă: ai, consumi, nu ai, atunci ori nu consumi, ori te îndatorezi. Fiecare îşi duce existenţa în baza a ceea ce poate procura cu disponibilităţile proprii. Acestea însă, pot uneori lipsi, şi atunci indivizii sunt puşi în situaţia de a acţiona fără a mai avea o acoperire reală.v Creditele reale sunt acele credite care se acordă în baza unor rezerve palpabile care provin în special de la cei care au economisit. Până aici sistemul creditării reale respectă principiul general al pieţei monetare. Creditele nu fac practic decât să reprezinte efectele mijlocirii de către bănci a întâlnirii dintre oferta şi cererea de monedă, adică dintre cei cărora aceasta le prisoseşte şi cei cărora le lipseşte. Cei care au economisit au în vedere un cost de oportunitate. Preferinţa pentru consumul curent a fost amânată pentru o dată ulterioară în baza unui considerent subiectiv. Dobânda scontată reprezintă un venit superior faţă de posibilităţile de câştig ale capitalului deţinut. Depunătorul este conştient că renunţă la diferite acte de consum în prezent, la posibile alte investiţii care să îi aducă venituri superioare, dar, atât timp cât acceptă aceste lucruri înseamnă că nu s-a considerat capabil să le obţină şi a ales, în loc să ţină banii la saltea, să le dea un minim de destinaţie investiţională, care să producă ceva, chiar şi cu o dobândă mică, la sfârşitul unui interval de timp. Ceea ce primeşte investitorul nu este o valiză cu bani, sau cu aur, bancnote, titluri de plasament, chiar dacă aşa pare la prima vedere, ci putere de cumpărare, transferată de la creditorul său. Investitorul mizează în aceste condiţii pe capacitatea sa de a da capitalului împrumutat o destinaţie economică superioară celei pe care i-ar fi dat-o în mod normal creditorul său. Eficienţa sa trebuie să fie certă, altminteri întregul sistem economic poate fi ameninţat. El trebuie să câştige suficient de mult pentru a rămâne cu un minim de profit după ce plăteşte datoria către bancă de fapt, nu către deponent. Dobânda încasată de bancă trebuie să fie şi ea suficient de mare pentru a permite băncii să funcţioneze şi după ce plăteşte la rândul ei datoria pe care o avea faţă de deponentul ei. În sfârşit, acesta din urmă trebuie să fie suficient de mulţumit pentru a fi tentat să depună şi data viitoare banii la aceeaşi bancă. Astfel, suplimentarea creditelor nu este posibilă decât dacă va creşte interesul deponenţilor de a da o destinaţie utilă economiilor lor. În acest fel întregul proces este independent de puterea de cumpărare a monedei. După cum se observă, importanţa sistemului creditului real determină agenţii economici să lucreze într-o “echipă” ai cărei membri nici măcar nu sunt conştienţi că sunt. Volens-nolens, în acest fel, ciclul de afaceri determină un ciclu al interacţiunii între participanţii la viaţa economică. Creditul de circulaţie este conceptul opus al creditului real.vi Strădania indivizilor de a economisi nu are nici o legătură cu dorinţa investitorilor de a câştiga un nou segment de piaţă. Este acel tip de credit “bani creaţi din nimic”, după cum spunea Ludwig von Mises, un credit al banilor discreţionari ca exponenţi ai inflaţiei directe, nedeghizate. Nu este practic, nevoie, să se emită monedă. Sunt suficiente substitutele monetare care sunt folosite exact ca şi banii propriu-zişi. Practic, debitorul foloseşte bani care de fapt nu există cu aceleaşi drepturi pe care consideră că le are creditorul său care a depus bani reali la o bancă. Se poate afirma aşadar, că un credit de circulaţie oferă certe avantaje debitorului, conferind banilor acestuia putere de cumpărare superioară, deoarece acesta va fi primul care îi va folosi. Dacă împrumutul acordat s-ar fi încadrat în suma depusă de creditor, atunci creditul ar fi fost real. În realitate însă, nu se întâmplă niciodată aşa. Debitorii vor pătrunde apoi pe piaţa factorilor de producţie, piaţă pe care în mod normal nu ar fi luat-o în calcul, dar care acum este accesibilă datorită monedei discreţionare. E un semnal clar că oferta de factori de producţie nu-şi poate menţine acelaşi preţ la o asemenea creştere a cererii. Efectele pe care le au asupra economiei creditele de circulaţie sunt devastatoare. Pe lângă exacerbarea inflaţiei au loc transformări mari pe piaţa creditului, mai precis în ceea ce priveşte rata dobânzii. Aceasta reprezintă un preţ, un preţ al timpului. Corelat în schimb cu moneda, acest preţ al timpului devine un preţ al creditului. Moneda emisă în cantităţi disproporţionat de mari faţă de ceea ce ar trebui să reflecte cu adevărat, va crea iluzia unei creşteri a ofertei de bani spre împrumut, ceea ce, inevitabil, va duce la scăderea preţului creditului, adică a ratei dobânzii. Pe măsura scăderii acesteia din urmă însă lucrurile pot scăpa de sub control cu adevărat, pentru că cererea de credite nu va face decât să crească.vii Probabil însă că nocivitatea reală a dezechilibrelor provocate de autorii politicilor de credit este alterarea realismului calculului economic. Este o modalitate clară prin care calculul economic îşi pierde valoarea într-un stat liber, cu economie de piaţă, în aceeaşi măsură cu a unui stat totalitar. Preţurile nu mai pot semnaliza şi transmite informaţii utile pentru deciziile agenţilor economici. La creşterea cererii de factori de producţie, preţul acestora va creşte peste noapte. Preţurile acestora mărite vor determina revendicări salariale, pe de o parte de la angajaţii producătorilor lor, pe de altă parte vor necesita creşterea preţurilor de vânzare ale bunurilor finite, deoarece creşterea costurilor nu mai oferă altă alternativă. Volumul mare de bani de pe piaţă va percuta apoi în scăderea ratei dobânzii, care va oferi la rândul ei posibilitatea unor noi şi noi credite, care vor duce la alte creşteri în nivelurile preţurilor. În aceste condiţii calculul economic rămâne un concept pur decorativ, pentru că nu mai transmite decât informaţii false pentru oamenii de afaceri. Aceştia, induşi în eroare de operaţii cu cifre care nu mai reflectă o realitate, observă cu stupoare la un moment dat că afacerea lor este de fapt “proastă”. Cum a fost posibil să nu observe asta de la bun început? Dacă totuşi creditul sau moneda, în general, nu ar avea o legătură directă şi primordială cu ciclul de afaceri? Ludwig von Mises confirmă că demararea anumitor proiecte depinde în principal de configuraţia pe care preţurile o au pe piaţă. Este însă cu adevărat eronat să se considere că simplul control al acestora, respectiv menţinerea unui nivel scăzut, reprezintă un aspect suficient pentru care se va obţine eficienţa mult aşteptată a unui proiect de afaceri. Limitele care afectează volumul producţiei sunt date, până la urmă, de raritatea factorilor de producţie. Faptul că aceştia devin tot mai accesibili nu înseamnă că au preţuri mici – cum s-ar fi întâmplat, de altfel, dacă s-ar fi materializat într-o ofertă consistentă – ci că există mai mulţi bani disponibili pentru achiziţionarea lor. Raritatea factorilor de producţie este însă evidenţiată exact de preţuri, rate ale dobânzii, sau salarii.viii Există dintotdeauna în teoria economică o asociere între perioadele de creştere şi dezvoltare, de boom, şi expansiunea creditelor. Cum altfel să se realizeze expansiunea, dacă nu prin infuzie de capital? Susţinătorii acestei legături, expansioniştii, au omis însă în mod tradiţional faptul că această prosperitate este artificială şi nu poate dura, atrăgând în cele din urmă depresiunea economică generalizată. Este, aşadar, o bogăţie de moment, “un castel clădit pe nisipul iluziilor”ix, după cum o numea Mises, amintind printre altele de miracolul keynesian x de “transformare a pietrelor în pâine” cu bagheta magică a expansiunii creditelor. Nu este însă vorba de nici un miracol. Puterea de analiză şi sinteză a lui Ludwig von Mises reiese încă o dată prin expunerea esenţei teoriei ciclului de afaceri în doar câteva rânduri:
Comunicarea financiar-bancară este implicită instituţiilor bancare, după cum acestea din urmă sunt pentru ciclurile economice. Din punct de vedere financiar, ciclurile economice nu sunt determinate decât de politicile iresponsabile duse prin intervenţiile asupra ratei dobânzii, ceea ce face ca fiecare ciclu economic să fie mărginit atât la un capăt, cât şi la celălalt, de câte o criză economică. Istoria contemporană este presărată cu multiple exemple: Yüklə 0,72 Mb. Dostları ilə paylaş:
|