Capitolul I

La trecerea din Antichitate spre Evul Mediu activitatea misionară a Bisericii era mult mai puternică între vechile granițe ale imperiului roman decât în afara acestora. Dintre popoarele ce începuseră să treacă la noua religie, spre mijlocul secolului al V-lea, goții ariani vor reuși să-i atragă la con­fesiunea lor pe burgunzii și suabii spanioli încreștinați deja. Acest pericol al extinderii ereziei ne arată indirect importanța convertirii la catolicism a lui Clovis și a neamului său, francii. Ei vor constitui modelul și imboldul direct sau indirect pentru alte popoare de a adera la credința Bisericii Romei. Evoluţia poporului franc, care va duce la formarea unui puternic stat, a fost influenţată de doi factori: 1) francii (împreună cu frizonii şi bavarii) au fost unicii germani care, fiind în imediata vecinătate a Imperiului Roman, i-au preluat ereditatea, uneori prin convieţuire paşnică, alteori prin conflicte violente; 2) în timp ce majoritatea popoarelor germanice au primit creştinismul la început în formă ariană, francii l-au primit de la început în forma catolică. Acest lucru le va da posibilitatea să se contopească cu populaţia romană indigenă care era catolică. Celelalte popoare germanice ariene nu au avut această unitate de credinţă, fapt care le va duce la dispariţie²³⁰_.

Cei care au condus activitatea misionară în secolele V - VI în mijlocul francilor au fost episcopii gali, printre care s-au distins marii episcopi Martin de Tours, German d’Auxerre şi Lupo de Troyes. Încă din anii 428-429 unii dintre burgunzii din Renania au cerut botezul unui episcop din Gallia. După douăzeci de ani, Sever din Treviri a continuat activitatea misionară în mijlocul populaţiilor din Germania prima.

În a doua parte a secolului al V-lea, francii coboară de pe Rinul inferior spre sud-vest. Tânărul și energicul lor rege, Clovis (481-511), îl învinge, în 486, pe romanul Siagrius, în apropiere de Soissons, punând astfel capăt stăpânirii romane în Galia. Cucerește apoi teritoriul până la Loara; ur­mează înfrângerea vizigoților și extinderea francilor până la Garonne (507).

Creștinismul pătrunsese de mai înainte printre franci, însă convertirea lor este legată de încreștinarea lui Clovis, al cărui exemplu este urmat imediat de nenumărați franci. Deja de la începutul domniei sale, el este în relații bune cu episcopul de Reims, Remigiu. Căsătorit cu principesa Clotilda din casa regală din Bourgogne, la început a acceptat propunerea acesteia ca cei doi fii să fie botezați. Deși ambii fii se îmbolnăvesc grav, ceea ce pune la grea încercare gândurile bune pe care Clovis le avea despre Dumnezeul soției, totuși rămâne în el germenul dorinței de a deveni creștin.

Pasul decisiv este făcut în preajma unei bătălii cu alemanii de pe Rin, în 497. Acum se repetă o scenă asemănătoare în conținut și semnificație cu cea a lui Constantin cel Mare de la podul Milvius. Clovis promite Dum­nezeului Clotildei că va deveni creștin, dacă va fi ajutat de acesta să învingă²³¹, ceea ce se întâmplă. În acest fapt trebuie văzută nu numai o „intervenție” a Dumnezeului creștinilor, ci și un exemplu al unei practici de cult germanic. Longobarzii, de exemplu, îl invocă pe Wodan înaintea unei bătălii; după victorie se convertesc la cultul acestuia. Însă Clovis vede în aceasta o intervenție directă și favorabilă a Dumnezeului soției, pentru care motiv, în noaptea Crăciunului din acest an sau din anul următor, episcopul Remigiu îl botează la Reims atât pe dânsul, cât și pe 3.000 de franci ce-l însoțesc. Este un eveniment de o importanță epocală, iar în predica pe care o ține, episcopul i se adresează regelui cu aceste cuvinte: „Apleacă-ți cu umilință ceafa, o, Sicambrus; adoră ceea ce ai incendiat și incendiază ceea ce ai adorat”²³².

Convertirea lui Clovis are mai multe motive. Ea nu poate fi înțeleasă ca o alegere politică împotriva dușmanilor săi, goții, care erau ariani. Întâi de toate, trebuie văzută aici convingerea lui în puterea Dumnezeului soției și al episcopului de Reims. Această convingere o primește din învățătura religioasă pe care i-o oferă Remigiu, învățătură care nu se oprește aici. Lui Clovis i se prezintă și tradiția petrino-apostolică a Bisericii, în care Petru este reprezentat ca portarul cerului. Ca semn al acceptării acestei tradiții, regele va construi biserica dedicată lui Petru și celorlalți apostoli (actuala „Sfânta Genoveva” în apropiere de Paris), iar înainte de moarte, îi trimite papei Simacus o coroană, recunoscându-l cap suprem al Bisericii.

Trecerea la creștinism a francilor are un dublu efect: asupra regilor germanici și asupra episcopatului galic. În rândul germanilor se crease convingerea că regii lor nu pot fi decât păgâni sau ariani. În ochii crești­nătății occidentale, Clovis apare acum ca și corifeul și apărătorul ortodo­xiei, pregătind astfel poziția de prim rang pe care carolingienii o vor avea în întreg Occidentul.

În al doilea rând, acum se pun bazele acelei unități a tuturor popoarelor germanice într-o unică credință, deși mulți germani erau creștini însă în formă eretică, ariană. Spre exemplu, regele burgunzilor, Chilperic, socrul lui Clovis, era şi el arian (soţia lui Clovis trăise la curtea unchiului ei la Geneva, acolo unde se aflau mulţi catolici). De asemenea, două surori ale lui Clovis au devenit ariene. Una dintre ele s-a căsătorit cu regele ostrogot arian Teodoric. Se poate afirma că arianismul reprezenta cea mai importantă putere religioasă din Europa centrală. Decizia lui Clovis de a primi botezul catolic contrasta aşadar cu orientarea politică a vremii, şi nu poate fi atribuită decât unei convingeri personale. Bineînţeles, şi factorul politic a jucat un rol important, deoarece îmbrăţişarea catolicismului asigura simpatia galo-romanilor catolici.

Botezul lui Clovis are o importanţă deosebită pentru istoria Bisericii: el reprezintă punctul de plecare al încreştinării în forma catolică a popoarelor germanice încorporate de franci în regatul lor. Treptat, se vor pune bazele unei Biserici naţionale france care va participa activ la încreştinarea noilor teritorii de pe malul drept al Rinului: assianii, turingii, bavarii, alemanii. Mai târziu, în timpul domniei lui Dagobert († 639), vor fi încreştinaţi şi frizonii. Pe măsură ce regatul francilor s-a extins spre Orient, spre teritoriul actualei Germanii, a început să apară progresiv o anumită diferenţă culturală între partea orientală, Austrasia, cu o populaţie formată aproape în totalitate din germani, şi cea occidentală, Neustrasia, unde francii s-au contopit cu populaţia galo-romanică formând un singur popor romanic cu o limbă neolatină: franceza.