Capitolul I

CAPITOLUL I
ISUS CRISTOS SI BISERICA PRIMARĂ DIN IERUSALIM
Isus și Biserica
Din punct de vedere teologic dar și istoric și conform mărturiilor istorice³, Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu dar și al Mariei și lemnarului Iosif din Nazaret, este fondatorul Bisericii. El nu predică o pietate sau o religie individuală, ci un mesaj de mântuire care-i unește pe cei ce-l primesc. El însuși numește această comunitate Biserica sa, revendicându-și fondarea ei (Mt 16,18). Deși mulți îl aclamă, puțini îl urmează, iar dintre aceștia își alege un grup (cei doisprezece) ce-și asumă o poziție aparte printre discipoli. Pentru acești doisprezece, Isus are o grijă deosebită. Pe ei îi învață multe din misterele împărăției, cu ei vorbește despre misiunile deosebite la care sunt desti­nați. Ei trebuie să-și asume acea misiune pe care el a primit-o de la Tatăl: „Așa cum Tatăl m-a trimis pe mine, și eu vă trimit pe voi” (In 20,21). În repetate rânduri, Evangheliile scot în evidență, cu toată claritatea, poziția deosebită a celor doisprezece, care primesc numele de apostoli, trimiși⁴. În misiunea lor intră și predicarea Împărăției lui Dumnezeu; sunt stabiliți de Isus ca maeștri, iar în cuvântul lor popoarele trebuie să creadă și să se încreadă ca și în cuvântul însuși al lui Isus (Lc 10,16; Mt 28,20); deciziile lor au aceeași valabilitate și forță obligatorie ca și cum ar fi ale lui Isus însuși (Mt 18,18). Cei doisprezece primesc de la el puterea sacerdotală, putere care perpetuează misiunea sa de preot suprem în noua comunitate (In 17,19; Mt 20,28), care alimentează și sfințește membrii ei prin viața harului sacramental.

În grupul celor doisprezece, Petru primește o misiune cu totul aparte, stabilit fiind de Isus ca stânca pe care se bazează noua instituție; tot lui îi este încredințată, în mod expres, misiunea de a paște oile și de a-i întări pe frați (Mt 16,18; In 21,15 ș.u.).

În acest fel, noua comunitate a lui Isus, pregătită înainte de Paștele său, se articulează și în exterior, iar de acum înainte, se va dezvolta în spațiu și timp ca un organism unitar în varietatea sa, conform legilor de creștere împlântate în el de fondator.

Baza pur supranaturală a noii comunități se află într-o altă sferă, care nu este în contrast cu cea vizibilă. Comunitatea este fondată pe moartea lui Cristos; din el, omenirea își primește mântuirea; din el, noul edificiu al comunității își primește viața, seva vitală. Prin moartea sa, care încheie opera de ispășire și mântuire, și prin înviere, care confirmă glorios această operă, fondarea Bisericii reprezintă un act împlinit; viața ei istorică începe cu coborârea Duhului Sfânt.

1. Primele informaţii
Izvorul cel mai important care ne oferă informaţii referitoare la comunitatea primară creştină este constituit din primele şapte capitole din Faptele Apostolilor, care însă nu oferă un cadru detaliat, deoarece autorul foloseşte doar materialul care-l ajută în realizarea misiunii sale, şi anume vrea să arate că mesajul noii împărăţii a lui Dumnezeu, deşi este adresat în primul rând iudeilor, trebuia, prin voinţa lui Cristos, să se extindă la gentili, şi că iudeo-creştinul Paul devenise, cu acordul apostolilor şi mandatat de aceştia, evanghelizatorul gentililor. Naşterea şi dezvoltarea comunităţii primare este descrisă, prin urmare, doar în primii cincisprezece ani de existenţă, mai târziu va fi menţionată în mod ocazional, atunci când se vorbeşte despre Ierusalim.

Faptul extraordinar şi cutremurător al Învierii Celui Răstignit a constituit principalul motiv al adunării împreună, în mod vizibil, dar mai ales în conştiinţele lor, a discipolilor împrăştiaţi până în acel moment şi care a făcut din ei o comunitate cu aceeaşi credinţă care dădea aceeaşi mărturie. Atunci când cartea Faptele Apostolilor începe relatarea, deja un grup de 120 de credincioşi erau adunaţi împreună, ferm convinşi de reîntoarcerea iminentă a lui Cristos înălţat la cer; ei încercau să pună în practică învăţăturile sale primite mai ales în perioada de patruzeci de zile dintre Înviere şi Înălţare.

Sub conducerea lui Petru, aceşti primi membri ai comunităţii primare aleg un nou apostol, în urma trădării lui Iuda, pentru a completa numărul simbolic 12 al colegiului apostolic. Acesta trebuia să fie un mărturisitor fidel al lui Cristos: a fost ales Matia, unul dintre discipolii care îl urmaseră pe Cristos înainte de răstignirea Sa⁵.

O deosebită importanţă pentru mica comunitate au avut-o evenimentele de la Rusalii, atunci când Duhul Sfânt a coborât asupra lor, evenimente însoţite de fenomene extraordinare( limbi de foc, vânt puternic), care le-au dat curajul de a da mărturie publică despre credinţa lor⁶.

Entuziasmul din acea zi l-a determinat pe Petru să ţină în faţa poporului adunat cu ocazia marii sărbători evreieşti o predică publică în care a declarat că Cel Răstignit şi Înviat este adevăratul Mesia. Imediat 3.000 de evrei au aderat la credinţa în Cristos. Vindecarea de către Petru şi Ioan a ologului din naştere şi o altă predică a lui Petru au dus la o mărire ulterioară a numărului de membri, comunitatea având într-un timp scurt 5.000 de credincioşi (Fap 3,1-4,4).

Aceste evenimente ce luau o amploare deosebită au neliniştit autorităţile iudaice, care i-au supus pe apostoli la un interogatoriu. Reprezentantul acestora, Petru, mărturiseşte şi în faţa tribunalului mesajul său: Cristos răstignit a murit şi a înviat, iar el trebuie să vestească acest lucru, în numele lui Isus, chiar şi împotriva ordinelor date de autorităţile civile (Fap 4,5-22). Deoarece miracole şi predici noi au mărit numărul de credincioşi, toţi apostolii sunt din nou arestaţi, dar în faţa sinedriului mărturisesc cu curaj că trebuie să-L asculte pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni (Fap 5,29). Sunt pedepsiţi cu biciuirea cu vergi şi li se interzice predicarea în numele lui Isus. Erau primele semne ale persecuţiilor viitoare.

Odată cu creşterea numărului membrilor săi, comunitatea primară se confruntă şi cu primele probleme organizatorice. Pentru o mai bună îndeplinire a misiunilor fiecăruia, apostolii trebuiau să rămână liberi pentru a se dedica predicării misionare, şi de aceea au fost aleşi şapte bărbaţi, diaconii, ce trebuiau să asigure buna desfăşurare a acţiunilor caritative cu săracii şi să-i asiste pe apostoli în activitatea pastorală. Numele greceşti ale acestora indică faptul că numărul aşa numiţilor elenişti, sau iudei din diaspora grecească, nu era mic în tânăra comunitate. Între elenişti şi iudeo-creştinii din Palestina s-a creat treptat o anumită tensiune. Printre elenişti se distingea diaconul Ştefan, care în urma mărturiei sale publice este lapidat de evrei. Martiriul lui Ştefan a fost semnalul persecuţiei ce se va abate asupra comunităţii din Ierusalim, care îi va lovi mai ales pe membrii elenişti. În timp ce apostolii au rămas la Ierusalim, mulţi creştini au fugit în ţinuturile învecinate, ducând cu ei şi mesajul Evangheliei lui Cristos, mai ales în Iudeea şi Samaria⁷, acolo unde elenistul Filip a avut un succes remarcabil.

Această răspândire a credinţei în Cristos în afara Ierusalimului i-a determinat pe apostolii Petru şi Ioan să întreprindă o călătorie de verificare a creştinilor nou convertiţi, impunând mâinile asupra acestora şi conferindu-le darul Duhului Sfânt. Ambii apostoli au desfăşurat o activitate misionară de predicare în multe localităţi din Samaria. Mai târziu Petru se va întoarce să-i viziteze pe fraţii în credinţă, „sfinţii” – aşa cum îi numeşte cartea Faptele Apostolilor (9,32), iar prezenţa iudeo-creştinilor în oraşele Iope şi Lida demonstrează consolidarea creştinismului în zonele îndepărtate ale Palestinei.

Scurta pace de după persecuţie a fost din nou întreruptă de Irod Agripa, care i-a arestat pe capii comunităţii, Petru şi Iacob cel Mare, acesta din urmă fiind ucis cu sabia (anul 42 sau 43 d. C.), pentru a-şi atrage simpatia iudeilor din Ierusalim (Fap 12,2)⁸. Petru ar fi avut, probabil, aceeaşi soartă, dacă nu ar fi plecat din Ierusalim „într-un alt loc” (Fap 12,17). În urma acestor evenimente, conducerea comunităţii a fost preluată de Iacob cel Tânăr.

Moartea lui Irod a adus puţină linişte, iar predicarea Evangheliei cunoaşte o nouă dezvoltare. Timp de aproape douăzeci de ani Iacob cel Tânăr şi-a putut desfăşura activitatea în Ierusalim, bucurându-se de multă autoritate în rândul apostolilor – Paul îl prezintă, împreună cu Petru şi Ioan, ca fiind una dintre „coloanele” Bisericii primare (Gal 2,9) – şi în mijlocul comunităţii sale. Modul său de viaţă ascetic şi fidelitatea faţă de tradiţiile iudaice i-au adus supranumele de „cel drept”. Atenţia sa s-a îndreptat şi către comunităţile iudeo-creştine din afara capitalei, cărora le-a adresat o epistolă ce a fost înscrisă în canonul Noului Testament⁹. Opinia sa a avut o mare greutate în aşa numitul conciliu al apostolilor, unde a desfăşurat o activitate de mediere (Fap 15,13-21). A fost martirizat în anul 62 d. C., din ordinul marelui preot Anano, după moartea guvernatorului roman Festus; bătrânul apostol a fost aruncat de pe acoperişul templului, lapidat şi, deoarece era încă în viaţă, ucis cu lovituri de bâte.

Puţin timp după acest episod, activitatea comunităţii din Ierusalim a fost grav afectată de conflictele violente dintre iudei şi romani, care se vor transforma într-o catastrofă pentru întreg poporul evreu. Mulţi iudeo-creştini au emigrat în regiunea ce se află la est de Iordan, mulţi dintre ei stabilindu-se la Pella.

Înainte de aceste lupte sângeroase, sub conducerea lui Petru, avuseseră loc unele convertiri de la păgânism: Filip l-a botezat pe ministrul reginei Candace din Etiopia, Petru pe centurionul Corneliu – fapte ce demonstrau că mesajul Evangheliei nu era adresat doar evreilor. Tot în acea perioadă, în capitala siriană Antiohia¹⁰, un mare număr de păgâni au fost primiţi în comunitatea creştină, fiind conduşi de levitul Barnaba din Cipru. În acest oraş, la Antiohia, pentru prima dată membrii noii credinţe au fost numiţi χριστιανοί, creştini, dar nu se ştie cu exactitate dacă acest termen a fost introdus de autorităţile păgâne, a fost folosit în mod dispreţuitor de populaţia oraşului, sau a fost o autodenumire a creştinilor, prin care aceştia doreau să se distingă de iudaism şi de orice sectă iudaică¹¹, lucru care pare că reiese din Fap 1,6-8 şi Pt 4,16.

Viitorul tinerei Biserici, după distrugerea Ierusalimului, era încredinţat popoarelor păgâne din bazinul oriental al Mării Mediterane, a căror evanghelizare fusese începută cu mare succes de către iudeo-creştinul Paul.
2. Organizarea şi spiritualitatea
„Secta Nazareenilor” (ή τών Ναζαραίων αϊρεσις) era numele dat de iudei primilor creştini (Fap 24,5), deoarece s-au constituit într-o comunitate distinctă, la Ierusalim, în numele lui Isus din Nazaret. Numele de „comunitate”, „adunare”, έκκλησία, este termenul folosit chiar de iudeo-creştini atunci când se referă la această grupare (Fap 5,11; 8,1)¹². Nu este vorba aşadar doar de un grup de evrei care împărtăşesc convingerea că Isus este adevăratul Mesia. Pe de altă parte, fiecare îşi exprimă, într-o formă personală, propria credinţă; dimpotrivă, această convingere îi determină să se constituie într-o organizaţie cu caracter religios şi să devină o „comunitate”.

Această comunitate, aşa cum reiese din cartea Faptele Apostolilor, este chiar de la început o societate organizată, în care toţi membrii au aceeaşi poziţie. Din ea fac parte diferite persoane şi categorii de persoane, cărora le sunt încredinţate funcţii şi misiuni diferite, şi care, la rândul lor, sunt conduse de o autoritate superioară. În vârful acestor structuri bine organizate se află colegiul apostolilor, care are un rol special în conducerea comunităţii. Biserica primară i-a respectat într-un mod cu totul particular pe cei 12 apostoli, aleşi de Cristos şi reprezentanţi ai Săi, de aceea imediat după trădarea lui Iuda au simţit necesitatea de a completa numărul simbolic al colegiului apostolic, alegându-l pe Matia. Această alegerea a avut în mod exclusiv un caracter religios: a fost realizată după o intensă rugăciune, lăsându-L pe Dumnezeu să aleagă, fiind convinşi că doar El poate chema pe cineva la o asemenea misiune apostolică. Principala misiunea a apostolului este aceea de a da mărturie despre viaţa, moartea şi învierea lui Isus, şi de a conduce celebrările cultuale ale comunităţii care se întruneşte în numele credinţei în El: administrarea botezului, prin care un membru este introdus în comunitate; prezidarea celebrării cinei, în cadrul căreia fraternitatea găseşte forme concrete de manifestare; impunerea mâinilor, pentru a consacra unii membri spre îndeplinirea unor funcţii speciale. Prin urmare, apostolii trebuiau să exercite, prin funcţiile preoţeşti, oficiul de mediatori între Cristos şi Biserica Sa. Însuşi Cristos a conferit apostolului puterea de a realiza semne şi minuni în numele Său (Fap 2,42; 5,12); el are dreptul de guverna cu autoritate Biserica sa, de a-i asigura disciplina şi ordinea, de a fonda noi comunităţi de credincioşi în Cristos (Fap 8,14; 15,2)¹³. Cu toate aceste prerogative, apostolul nu este un stăpân, ci mai degrabă un servitor şi un păstor al Bisericii, care are în misiunea sa propriul fundament solid (Mt 16,18; 24,45; Fap 20,28)¹⁴.

Petru are o activitate specială în interiorul colegiului apostolic, având rolul de conducător, rol pe care l-a primit de la o autoritate superioară. Prezentarea anterioară a evenimentelor din acea perioadă ne-a arătat cu claritate această poziţie specială: Petru este cel care supervizează alegerea celui de-al doisprezecelea apostol şi formulează rugăciunea care este făcută cu această ocazie; Petru este putătorul de cuvânt al discipolilor lui Cristos în prima sărbătoare a Rusaliilor (Fap 2,15); el este cel ţine predica în episodul vindecării ologului din naştere. Petru este reprezentantul colegiului apostolic în faţa bătrânilor şi a cărturarilor (Fap 4,8), şi în faţa sinedriului (Fap 5,20). El apare cu autoritate de judecător în incidentele cu Anania şi Safira şi cu Simon Magul. Vizitele sale la „sfinţii” din afara Ierusalimului au caracterul unei vizite canonice (Fap 9,32). Decizia sa de a-i acorda botezul păgânului Corneliu asumă o importanţă normativă pentru orientările viitoare, deoarece prin aceasta este stabilit în mod oficial faptul că Evanghelia nu este adresată doar celor circumcişi, ci tuturor oamenilor de bunăvoinţă, şi prin urmare are un caracter universal. Acest pas a provocat o polemică cu o parte dintre iudeo-creştini, dar tocmai acest lucru demonstrează că Petru era capul responsabil al Bisericii primare.

Modul în care autorul Faptelor Apostolilor prezintă poziţia lui Petru este confirmat în mod semnificativ de Paul. Acesta, după fuga sa din Damasc, s-a dus la Ierusalim „pentru a-i cere sfatul lui Chefa” (Gal 1,18). Cu siguranţă că de Petru depindea primirea lui Paul în această comunitate. Chiar dacă Iacob este cel care prezidă conciliul apostolilor, în calitate de conducător al Bisericii locale, Paul ne face în mod clar să înţelegem că luarea de poziţie a lui Petru a fost hotărâtoare referitor la legitimitatea libertăţii legii mozaice pentru creştinii proveniţi din păgânism. Acest lucru nu este contrazis de faptul că într-o altă ocazie Petru nu intervine cu autoritatea sa în prezenţa lui Iacob; acest lucru trebuie atribuit mai curând caracterului său ezitant, şi nu poziţiei sale oficiale. Toată activitatea sa în cadrul Bisericii primare, până în momentul în care lasă definitiv Ierusalimul pentru a se dedica activităţii misionare printre păgâni, este văzută în adevărata lumină doar dacă este înţeleasă ca o realizare al acelui mandat primit de la Cristos, despre care, în afară de Matei, ne vorbesc şi Luca şi Ioan, atunci când afirmă că Petru este chemat să-i întărească pe fraţi şi să pască turma lui Cristos¹⁵.

Biserica primară cunoaşte şi un al doilea oficiu, despre care ne vorbeşte (Fap 6,1-7). Este oficiul deja menţionat mai sus, al celor şapte bărbaţi ce trebuie să uşureze munca apostolilor şi să se ocupe cu servirea la mesele pentru săracii comunităţii. Conferirea funcţiei celor şapte nu este făcută doar ca o simplă alegere din partea Bisericii, ci prin rugăciune şi impunerea mâinilor de către apostoli. În Faptele Apostolilor se vorbeşte în mod repetat de activitatea celor şapte, iar din cele relatate se poate deduce că aceasta era mult mai mult decât o simplă activitate caritativă.

Unul dintre ei, Ştefan, are un rol foarte important în polemica teologică cu iudeii referitor la misiunea lui Cristos şi limitele Vechiului Testament (Fap 6,8), iar Filip desfăşoară o intensă activitate misionară, predicând printre samariteni şi în alte oraşe (Fap 21,8). În cartea Faptele Apostolilor celor şapte bărbaţi nu le este dat un nume special, ci pur şi simplu activitatea lor este descrisă ca fiind o διακονείν, „servire” (6,2). Este dificil să se stabilească dacă aceşti şapte pot fi consideraţi în totalitate ca nişte precursori ai diaconilor din comunităţile pauline, deoarece nu avem destule informaţii despre activitatea acestora din urmă. Din punct de vedere al conţinutului, oficiul celor şapte corespundea nevoilor interne ale tinerii Biserici¹⁶.

O a treia categorie de persoane nu are atât de bine delimitată sfera de activitate ca cei şapte, persoane pe care cartea Faptele Apostolilor le desemnează ca fiind „bătrânii”, πρεσβύτεροι (11,30). Numele nu a fost creat de tradiţia creştină, deoarece de multă vreme existau „bătrâni” şi în sinedriul din Ierusalim, reprezentanţi ai familiilor nobile iudaice, aşa cum erau „bătrâni” şi în sinagogile din comunităţile iudaice din Palestina. În Biserica primară din Ierusalim, aceşti bătrâni apar mereu în jurul apostolilor sau a lui Iacob, conducătorul acelei comunităţi; ei participă la deciziile conciliului apostolilor (15,2); sunt, prin urmare, colaboratorii apostolilor şi a păstorului Ierusalimului în administraţia Bisericii primare.

Doar o singură dată, în ceea ce priveşte Biserica din Ierusalim, sunt amintiţi şi „profeţii” (15,32): Iuda, numit şi Barnaba, şi Sila, ce sunt aleşi şi trimişi la Antiohia, pentru a comunica creştinilor de acolo deciziile luate la conciliul apostolilor. Misiunea lor, aşadar, nu era bazată pe un oficiu permanent, ci mai degrabă aveau haruri deosebite pentru o asemenea funcţie: trebuiau să-i îmbărbăteze şi să-i întărească pe fraţii din Biserica din Antiohia.

Existenţa unei structuri şi a unei ierarhii, aşa cum au fost menţionate până acum, a apostolilor, a bătrânilor, a celor şapte, demonstrează fără îndoială că în Biserica primară exista deja o distincţie între membrii care sunt repartizaţi în două mari categorii: acele grupuri de persoane care sunt consacrate printr-un rit religios pentru misiunile speciale ale comunităţii şi marea masă a credincioşilor. Biserica primară cunoştea, aşadar, structurarea în cler şi laici, care însă nu era considerată ca o despărţire între cele două categorii, deoarece iudeilor din Biserica primară le era familiar încă de la naştere apropierea de un preot ministerial, ce se bucura de un respect profund tocmai din partea persoanelor credincioase deschise aşteptării mesianice. Entuziasmul care însufleţea viaţa comunităţii primare a împiedicat naşterea unor tensiuni între cele două categorii, deoarece ordinea ierarhică era considerată ca o instituţie voită de Dumnezeu.

Marele eveniment, care pentru a fi cu adevărat nou şi revoluţionar a realizat unitatea discipolilor lui Cristos într-o singură comunitate, Învierea Domnului, a fost experimentat ca un fapt concret de toţi aceia care au fost prezenţi la apariţiile lui Cristos Înviat. Acest aspect este un element fundamental al credinţei religioase pe care o trăia Biserica primară şi devine baza predicării apostolice¹⁷. Acest nucleu al predicării apostolice era primit în spirit de credinţă de toţi cei care doreau să adere la Evanghelie.

Atât ca un eveniment istoric, cât şi ca obiect de credinţă, evenimentul Învierii este confirmat şi aprofundat de coborârea Duhului Sfânt în ziua de Rusalii, fapt care conferă predicării apostolice o claritate totală şi o direcţie precisă.

Din acel moment apostolii, în predicile lor, pun în mod clar pe primul plan noutatea evidentă care îi separă de fraţii evrei. Acest element nou este constituit în primul rând de convingerea că Cel Înviat, predicat de ei, nu este altcineva decât omul Isus din Nazaret. Datorită acestei identităţi este subliniat faptul că tot ceea ce Isus a învăţat înainte de moartea Sa prin cuvinte şi fapte are o deosebită valoare pentru predicarea apostolică.

Prin urmare, apostolii dau mărturie că Dumnezeu cel Atotputernic l-a înviat pe Cristos din morţi, aşa cum în timpul vieţii sale a săvârşit prin intermediul Său fapte măreţe şi minuni. De asemenea, se diferenţiază într-un mod radical de concepţia evreilor de până atunci convingerea creştinilor că Isus este adevăratul şi aşteptatul Mesia. Pentru apostoli demnitatea mesianică a lui Cristos nu putea fi demonstrată mai categoric decât prin preamărirea Celui Înviat. Credinţa că Isus este Mesia se manifestă şi prin diferitele titluri onorifice pe care predicarea apostolică şi pietatea Bisericii primare i-au atribuit. Tot mai frecvent este numit „Cristos”, acest nume apărând împreună cu cel de „Isus”.

Apostolii predică Evanghelia „lui Isus Cristos” (5,42); „Isus Cristos” este cel care vindecă prin intermediul apostolilor (9,34). Deoarece El este Mesia, Isus este numit şi Κyrios¹⁸, asemenea lui Dumnezeu (2,36). De aceea, Cristos stă lângă Dumnezeu Tatăl (1,21; 7,59; 9,1; 11,17).

Acestui Kyrios i se adresează cu credinţă Biserica primară atunci când se roagă: invocaţia „Marana tha” („Vino Doamne!”) a lui Paul din 1Cor 16,22; Ştefan se roagă Domnului Isus înainte de a fi lapidat (Fap 7,59). Alte expresii îl aseamănă pe Cel Înviat cu Dumnezeu: conform (Fap 10,42), el este judecătorul celor vii şi al celor morţi, care acum domneşte din cer, dar care se va întoarce la sfârşitul timpurilor (1,11, 3,20). El este „Sfântul şi Cel Drept” (3,14), este άρχηγός, începutul vieţii şi cel care conduce la viaţă. Chiar şi denumirea familiară limbajului folosit în Vechiul Testament, de „slujitor al lui Dumnezeu” este aplicată de Biserica primară lui Cristos într-un context ce doreşte să depăşească demnitatea mesianică: acest slujitor, aşa cum afirmă Petru (3,13), a fost glorificat de Dumnezeu, a fost trimis de Dumnezeu cu puterea unui Mesia pentru a aduce mântuirea. El este „sfântul slujitor Isus” împotriva căruia s-au adunat duşmanii (4,27); comunitatea primară speră ca minunile care sunt făcute „în numele sfântului tău slujitor” vor demonstra autentica misiune a vestitorilor Evangheliei (4,30). În sfârşit, Cel Înviat este Mântuitorul, σωτήρ, trimis de Dumnezeu să aducă mântuirea oamenilor (5,31). Biserica primitivă este convinsă că nu se poate obţine mântuirea fără de El, şi de aceea credinţa în El cuprinde tot ceea ce prin mântuire a fost dăruit de Cristos omenirii.

Vestirea mântuirii adusă de Isus este chemată, şi în predicarea apostolilor, după exemplul lui Cristos, Evangelium (15,7; 20,24); predicarea mântuirii este indicată de regulă cu termenul εύαγγελίζεσται. Conţinutul acestei predicări este „Isus Cristos” (5,42; 8,35; 11,20), sau „cuvântul Domnului” (15,35), „pacea prin Isus Cristos” (10,36), „promisiunea” (13,32), sau „împărăţia lui Dumnezeu şi numele lui Isus Cristos” (8,12).

Credinţa Bisericii primare în înviere, care vine doar de la Isus, este exprimată printr-un exclusivism accentuat: „În nimeni altul nu este mântuirea, pentru că nu este nici un alt nume sub cer dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi” (4,12). Evanghelia indică calea pentru a ajunge la această mântuire, dar omul poate să o primească sau să o refuze. De aceea, Petru îi îndeamnă pe ascultători: „Primiţi mântuirea!” (2,40). În primul rând mântuirea lui Cristos a fost realizată prin iertarea păcatelor pe care El ne-a adus-o (2,38; 5,31; 10,43; 13,38). El a fost trimis pentru a-i îndepărta pe oameni de păcat (3,26). Pocăinţa şi convertirea profundă sunt condiţiile pentru purificarea de păcate (3,19)

Biserica primară a experimentat că mântuirea a început deja odată cu primirea Duhului Sfânt care, la rândul Său, i-a confirmat mântuirea. Din acea zi de Rusalii, venirea Duhului Sfânt se reactualizează atunci când noi fraţi aderă la credinţa în Cel Înviat, aşa cum s-a întâmplat în Samaria (8,1), la botezul centurionului Corneliu (10,44), dar şi atunci când comunitatea se adună în rugăciune (4,31). Tânăra Biserică era convinsă că Duhul Sfânt este acela care conferă acea putere specială, intimă şi supranaturală care acţionează atât în fiecare dintre credincioşi, cât şi în zelul misionar al apostolilor şi al altor vestitori ai Evangheliei. „Ei sunt plini de Duhul Sfânt”, şi de aceea vorbesc cu multă deschidere (4,8; 4,31). Acest dar a fost dăruit într-un mod special lui Ştefan, dar îl are şi Filip (6,5; 8,29) şi apare şi în Barnaba şi Paul (11,24; 16,6). Un om ca Simon Magul nu reuşeşte să cunoască natura sa (8,20), iar necredinţa nu-i permite acest lucru (7,51).

Isus Cristos, prin mântuirea adusă oamenilor, le-a dăruit viaţa veşnică şi i-a făcut părtaşi de Împărăţia lui Dumnezeu. Apostolii prin predicarea lor vorbesc despre această viaţă (5,20), care este dăruită şi celor care mărturisesc credinţa în Cel Înviat (11,18), în timp ce iudeii, refuzându-L pe Mesia, nu mai au parte de viaţa veşnică (13,46.48).

Predicarea împărăţiei lui Dumnezeu este o temă ce apare deseori în predicarea apostolilor, aşa cum a fost şi în discursurile Domnului de după Înviere. Împărăţia lui Dumnezeu şi viaţa veşnică, în conştiinţa Bisericii primare, nu sunt încă o realitate îndeplinită; această îndeplinire va fi realizată de Domnul la reîntoarcerea Sa, şi din acest motiv Biserica primară spera cu toată ardoarea într-o iminentă parusie a Domnului. A doua venire a lui Cristos va aduce „restabilirea tuturor lucrurilor”; doar atunci vor veni „timpurile mângâierii” (3,20). Biserica primară crede însă că este deja în timpul de pe urmă, crede că are deja „pacea prin Isus Cristos” (10,36), participă deja la harul Său (4,33, 6,8; 15,11), trăieşte aşadar în „bucurie” (5,41; 8,8; 13,48) şi „cu pace şi simplitate în inimă” (2,46)¹⁹.