Capitolul I

Historia eccle­siastica, VII, 32 și Socrate, Historia ecclesiastica, VII, 30. Însă este mai probabil că ei au îmbrățișat creștinismul arian al vizigoților, pe care și l-au păstrat și după ce au fost în­frânți de huni (435, 437). Acum coboară spre Sabaudia și Ron, unde sunt romanizați.

240 Grigore de Tours, Historia Francorum, II, 37.

241 Caracteristicile arianismul germanic: în doctrină este acceptat omeismul (Fiul nu este etern ca și Tatăl, ci numai asemănător lui. Este refuzată speculația grecească trinitară și cristologică). În cult, este introdusă limba germanică a Bibliei lui Wulfila. Regele nu­mește episcopii și convoacă sinoadele, iar clerul înalt capătă funcții de conducere în admi­nistrație și armată. În plus, așa cum vom vedea, germanicii promovează sistemul Bise­ricilor proprii.

242 „Renovans temporibus nostris antiquum principem Constantinum magnum sanctam synodum Nicaenum suam illustrasse praesentia, necnon et Marcianum christianissimum imperatorem, cuius instantia Chalchedonensis synodi decreta firmata sunt”: PL 84, 345.

243 Alături de această operă, a mai scris Libri tres sententiarum, compus pe baza textelor patristice, este o operă morală și dogmatică. De fide catholica contra Iudaeos este o lucrare apologetică. De ecclesiasticis officiis reprezintă o descriere a liturgiei și a persoanelor bise­ricești. De viris illustribus este o continuare a istoriei literare cu același titlu a sfântului Ieronim și a semipelagianului Ghenadiu din Marsilia († 500). Pentru cunoașterea istoriei vizigoților, a vandalilor și a suabilor, foarte importantă este opera sa Historia Gotorum (sau De origine Gotorum). Deși este de origine romană, Isidor îi iubește pe goți și lui i se atribuie meritul de a fi pus bazele unei unități culturale între germanici și romanici. Pentru aprofundare, cf. „Isidor din Sevilla”, în Dizionario patristico e di antiquit cristiane, II, Casale Monferrato 1983, 1835-1840; H. Jedin, Storia della Chiesa, III, 384-302.

244 În 535, se retrage din serviciul ostrogoților ce se dovedeau a fi din ce în ce mai ostili romanilor. În Italia meridională, fondează o mănăstire Vivarium, al cărei centru îl repre­zenta o renumită bibliotecă. Dintre operele sale renumite, notăm Variae, în 12 cărți, și His­toria Gothorum, scrisă din porunca lui Teodoric. Această ultimă operă s-a pierdut; un rezu­mat al ei este elaborat de gotul Iordanes, în 551, în lucrarea sa Getica. Alte opere: Expositio Psalmorum, Institutiones divinarum litterarum (o introducere în scrierile sacre și profane). Traduce din greacă în latină Historia Ecclesiastica Tripartita, Antiquitatum Iudaicarum libri XXII, Adumbrationes in Epistulas Canonicas. La adânci bătrânețe, conștient de deca­dența lingvistică din Italia, compune ultima lucrare De Orthographia. După moarte, Viva­rium mai supraviețuiește câteva decenii. În sec. al VII-lea, celebra sa bibliotecă dispare, reprezentând o mare pierdere pentru cultura occidentală.

245 H. Jedin, Storia della Chiesa, III, 3-16. Majoritatea electorilor îl votează pe diaconul Simmacus, dar în aceeași zi (22 noiembrie), sub presiunile președintelui senatului roman, Festus, partida bizantină îl alege pe Laurențiu. Festus spera ca noul ales să accepte Heno­tikon și astfel să se pună capăt schismei acaciane.

246 H. Jedin, Storia della Chiesa, III, 238-240.

247 H. Jedin, Storia della Chiesa, III, 369-372.

248 Paul Diaconul, Historia Langobardorum: MGSS, Berlin 1878.

249 Cf. H. Jedin, Storia della Chiesa, III, 164-197.

250 Cf. J. Lortz, op. cit., p. 275.

251 Cf. J. Lortz, op. cit., p. 278.

252 Cf. A. Frenzen, op. cit., p. 144.

253 Ibidem.

254 Cf. A. Franzen, op. cit., p. 136.

255 Este pentru prima dată când un papă vorbește despre o reală diviziune între cele două blocuri, oriental și occidental.

256 În două rânduri, papa trimite la Constantinopol trei legați care să-i prezinte împă­ratului scrisoarea sa (în care nu acceptă nici un compromis cu iconoclasmul). Ambii cad în mâinile bizantinilor din sud, care-i maltratează și-i trimit în exil. Papa reacționează prin convocarea la Roma a unui sinod în care sunt excomunicați toți iconoclaștii.

257 Titlul nu a fost inventat de Foție, așa cum au afirmat unii istorici.

258 Despre Vicariatul de Tesalonic, cf. H. Jedin, Storia della Chiesa, III, 263-266.

259 H. Jedin, Storia della Chiesa, IV, 37-51.

260 Este foarte dificil de stabilit data exactă a restructurării. Unii autori afirmă că ea a avut loc în 733, când, în urma unei furtuni, navele imperiale ce se îndreptau spre Italia sunt cufundate în mare. Vezi bibliografia prezentată în paginile notei anterioare.

261 Cf. A. Frenzen, op. cit., p. 150.

262 Cf. A, Frenzen, op. cit., p. 154.

263 Cf. A. Franzen, op. cit., p. 158.

264 Izvoarele istorice cele mai importante ale încreştinării slavilor au fost adunate şi publicate de C.H. Meyer, Fontes historiae religionis slavicae, 1931. Pentru întreaga istorie civilă şi religioasă a tuturor slavilor, cf. opera densă şi sintetică a lui F. Dvornik, Les slaves. Histoire et civilisation de l’antiquité aux debuts de l’époque contemporaine, Paris 1970, 1179 pagini.

265 Nume dat de către germanii medievali tuturor slavilor dintre Oder, Elba şi Saale, ca şi slovenilor din sud-estul Germaniei.

266 Înfrângerea avarilor din 796 înseamnă şi convertirea lor în masă la religia învingă­torului. În cursul sec. al IX-lea, aceste triburi sunt absorbite în marea masă a slavilor în mijlocul cărora trăiau.

267 Cu toată opoziţia fiului lui Otto, arhiepiscop de Mainz, şi a episcopului Bernard din Halberstadt, încorporarea acestor dieceze jurisdicţiei Magdeburg-ului se realizează în si­noadele de la Ravenna (967; 968), la care participă împăratul şi papa Ioan al XIII-lea.

268 Pentru o aprofundare a vieţii şi activităţii acestor apostoli ai slavilor, cf. F. Grivec, Santi Cirillo e Metodio, Roma 1984; I. Dujèev, Medioevo bizantino-slavo, II, Roma 1968, 29-41; 69-135; 147-190.

269 Atât Nicolae I, cât şi Adrian al II-lea îşi dau seama că politica ecleziastică a Bizan­ţului a reuşit să se impună asupra Illyricului şi a vicariatului din Tesalonic. În plus, şi Bulgaria intră definitiv în zona de influenţă bizantină. Ca o compensare a acestor pier­deri (lezări ale dreptului jurisdicţional al Romei), aceşti papi vor fondarea unei noi provincii bisericeşti în regiunile Panoniei şi ale Moraviei, care să rămână în comuniune cu Roma.

270 Dinastie a regilor cehi (924 1306).

271 Piasty este prima dinastie de cneji şi regi ai Poloniei care i-a condus pe polonezi, cu întreruperi, din 1025 până în 1370.

272 Cf. J. Kloczowski, Histoire religieuse de la Pologne, Paris 1987, 17-104.

273 Cf. I. Dujèev, Medioevobizantino-slavo, III, Roma 1971, 143-173.

274 H.G. Beck afirmă însă că papa „neglijează datoriile stării sale atunci când atacă riturile bisericii greceşti, luându-le în râs pe nedrept”. Cf. H. Jedin, Storia della Chiesa, IV, 233.

275 Scriptores rerum Hungaricarum, I-II, Budapesta 1937-1938.

276 Arheologia ne spune că în perioada venirii ungurilor în Transilvania existau mai mult de o sută de aşezări omeneşti. Pentru creştinismul transilvănean din secolele IX-XIII, cf. M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, I, Bucureşti 1980, 198-212. Ni se pare discutabilă afirmaţia naţionalist-religioasă a autorului, de la pagina 211: „În Transilvania exista o puternică viaţă ortodoxă românească”. Izvoarele istorice pe care autorul le menţio­­­nează nu sunt suficiente pentru o astfel de afirmaţie.

277 Cf. J. Lortz, op. cit., p. 370.

278Cf. J. Lortz, op. cit., p. 348.

279 Cf J. Lortz, op. cit., p. 351.

280 Ibidem.

281 Cf. A.-A. Ilieş, op. cit., p. 97.

282 J. Lortz, op. cit., p. 353.

283 Cf. K. Bihlmeyer – H. Teuchle, op. cit., p. 115

284 Cf. H. Jedin, Storia della Chiesa, vol. IV, p. 230.

285 Cf. H. Jedin, op. cit., vol. IV, p. 232.

286Ibidem.

287 Cf. Bihlmeyer – H. Tuechle, op. cit., p. 117.

288 Cf. F. Dölger, Byzanz und die europäische Staattenwelt, Ettal 1953, p. 312-315.

289 Cf. A.-A. Ilieş, op. cit., p. 99.

290 Cf. K. Bihlmeyer – H. Tuechle, op. cit., p. 118.

291Ibidem, p. 119.

292 Cf. A. Franzen, op. cit., p. 165.

293 Ibidem.

294 A.-A. Ilieş, op. cit., p. 113

295 În contextul scandalos al rolului acestor femei, şi nu numai al lor, în istoria papa­lităţii secolului al X-lea se situează şi legenda papesei Ioana, care ar fi existat spre anul 855. Informaţiile cele mai numeroase despre aceste evenimente le avem de la Liutprand, episcop de Cremona, autor al unei cronici de scandal numită semnificativ Antapodosis (Răzbunarea).

296 Unificarea coroanelor spaniole într-una singură are loc abia în 1469, prin căsătoria Isabelei de Castilia cu Ferdinand de Aragon. Nu după mult timp, în 1492, cade ultima for­tăreaţă a maurilor, Granada. În acelaşi an, Ioana, fiica Isabelei şi a lui Ferdinand, se căsă­toreşte cu Carol al V-lea de Habsburg, fapt prin care Spania devine una din cele mai mari puteri europene şi mondiale.

297 Notăm că în acest timp apare termenul german, aplicat poporului din Austrasia. Când dispare familia carolingiană, pe malul drept al Rinului, francii constituie doar o minoritate, majoritatea fiind formată din saxoni. Din acest cuvânt provine cel de teuton, care redă mai mult limba vorbită de triburile saxone, mult diferită de limba latină.

298 Fontes Historiae Dacoromanae, II, București 1970, 671; I. Barnea, Din istoria Dobro­gei, II, București 1968, 442-445.

299 G. Cedrenus, Historiarum compendium: I. Bekker, Corpus scriptorum historiae By­zantinae, II, Bonn 1893, 255.

300 Notitia V, 45; 48: J. Darrouzs, ed., Notitiae episcopatuum ecclesiae Constantinopo­litanae, Paris 1981, 265; Fontes Historiae..., 639.

301 R. Vulpe, „Note de istorie tomitană”, Pontice 2 (1968) 163-164.

302 M. Attaliota, Historia, Bonn 1853, 204-206; 302-303. Acestei începuturi de crista­lizare a unei formațiuni statale valahe este controversată și pusă în dubiu de unii autori. Cf. N.S. Tanasoca, „Les Mixobarbares et les formations politiques paristrinnes du XI- sicle”, Revue Roumaine d’Histoire 1 (1973) 61-82.

303 I. Darrouzs, „Listes synodales et Notitiae”, Revue des études byzantines (1970) 78-79.

304 Notitia 21, 59: Notitiae episcopatuum, 197-198; 420.

305 Fontes Historiae Dacoromanae, II, 639.

306 Fontes Historiae Dacoromanae, II, 637.

307 Fontes Historiae Dacoromanae, II, 631; 651-653.

308 I. Barnea, „Monumente de artă creștină descoperite pe teritoriul R.P.R.”, Studii teo­logice 3-4 (1960) 213.

309 A. Mihailă, „Inscripții slave vechi de la Basarabi”, Studii și cercetări lingvistice 1 (1964) 45-47.

310 A. Ioniță, „Viața mănăstirească în Dobrogea până în secolul al XII-lea”, Studii teolo­gice 1-2 (1977) 88.

311 I. Barnea, „Dinogetia-ville byzantine du Bas-Danube”, Byzantina 10 (1980) 264-282.

312 V. Laurent, Les corpus des sceaux de l’Empire byzantin, nr. 788,V/1, Paris 1963, 605.

313 V. Laurent – G.I. Brătianu, „Recherches sur Vicine et Cetatea Albă”, Echos d’Orient 181 (1936) 115-116.

314 Informații despre fiecare dintre aceștia, în E. Szentpétery, ed., Scriptores Rerum Hungaricarum, I, Budapesta 1937; Gelu: pag. 65-69; Menumorut: pag. 49.59-64.101-106; Glad: pag. 49.89-91. O prezentare detaliată a problemei: B. Câmpina, „Le problme de l’apparition des états féodaux roumains”, în Nouvelles études d’histoire, București 1955, 181-207.

315 S. Pașcu – M. Rusu, „Cetatea Dăbâca”, Acta Musei Napocensis 5 (1968) 169-171.

316 Scriptores Rerum Hungaricarum, 60-61.

317 El va da numele capitalei provinciei: Gyla Fehérvár (Alba Iulia).

318 M. Cedrenus, Historiarum compendium: PG 122, 61C; I. Zonara, Annalium lib. XVI: PG 135, 104B.

319 M. Păcurariu, Începuturile Mitropoliei Transilvaniei, București 1980, 27. Există aici o lungă bibliografie referitoare la acest argument.

320 F. Tailliez, „Sommets et paradoxes dans la génse de l’histoire roumaine entre l’Orient et l’Occident”, în Acta historica, I, Roma 1959, 1083-1092.

321 P. David, „În legătură cu rotonda de la Alba Iulia”, Biserica Ortodoxă Română 9-10 (1978) 1083-1092.

322 Scriptores Rerum Hungaricarum, 316-317. Exemple similare avem la Slon (jud. Prahova), Moldovenești (jud. Cluj) și Pescari (jud. Caraș Severin), unde, în secolele al X-lea și al XI-lea, capii locali cer ajutorul bizantinilor pentru construirea castelelor lor. Cf. D.G. Teodor, Romanitatea carpato-dunăreană și Bizanțul în veacurile V-XI, Iași 1981, 54-55.

323 Jurisdicția asupra lor se exercita de la Kalocsa, dependentă de Esztergom, și care se ocupa de evanghelizarea părții orientale a Ungariei.

324 Scriptores Rerum Hungaricarum, 14. 50.90.125.197 etc. Mulți autori ortodocși români, plecând de la argumente logice, dar fără probe istorice, afirmă existența unui centru episcopal la Biharea înainte de sosirea maghiarilor, și nu numai aici, ci și la Alba Iulia și Morisena. Cf. M. Păcurariu, Începuturile Mitropoliei Transilvaniei, 29-34.

325 Scriptores Rerum Hungaricarum, I, 133-134.

326 Scriptores Rerum Hungaricarum, I, 333.788; II, 22-23.

327 Scriptores Rerum Hungaricarum, I, 106-107.

328 I. Gabor, Ierarhia catolică de rit latin din România (pro manuscripto), București 1980, 31-83.

329 M. Rusu, „Cetatea Moigrad și Porțile Meseșului”, în Sub semnul lui Clio, Fs. ªtefan Pașcu, Cluj 1974, 267-269.

330 Eudoxiu de Hurmuzaki, ed., Documente privind Istoria României, I, București 1951, 39-40.

331 ª. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, I, Cluj 1971, 222-232.

332 Eudoxiu de Hurmuzaki, ed., Documente privind Istoria României, I, 275-276.

333 V. Spinei, „L’influence du Byzance et de la Russie sur les regions orientales de la Roumanie au premier quart du II-e millenaire  la lumire des sources archéologiques”, Dacia 10 (1975) 227-242.

334 M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, I, 177-181.

335 P. Olteanu, „Aux origines de la culture slave dans la Transylvanie du nord et du Maramureș”, Romanoslavica 1 (1958) 169-196.

336 Asupra acestui argument, un studiu fundamental rămâne cel al lui N. Iorga, Byzance aprs Byzance, București 1971.

337 W. Holtzmann, Beiträge zur Reichs- und Papstgeschichte des hohen Mittelalters: Ausgewählte Aufsätze, Bonn 1957.

338 Cf. F. Kempf, „Il papato dal secolo VIII alla metà del secolo XI”, în Problemi di storia della Chiesa, Milano 1973.

339 Cf. opera abatelui Adso de Montier-en-der († 999), De adventu Antichristi.

340 Cf. A. Franzen, op. cit., p. 171.

341 Cf. H.-H. Körtum, Dizionario storico del papato, Milano 1996.

342 Cf. F. Baix, „Boniface XII”, în Dictionnaire d’histoire et de géographie ecclésiatiques, nr. 9 (1937), p. 900-904.

343 Cf. A. Franzen, op. cit., p. 176.

344 Farfa va fi reformată în anul 947 de către Dagobertus. Tot acum începe şi reforma mănăstirilor de pe muntele Sorrate din apropierea Romei.

345 Pentru a completa cadrul vieţii monastice a acestui timp, trebuie amintite şi alte centre de reformă: „Sfântul Victor” din Marsilia, care rămâne mereu autonom faţă de Cluny. Alte centre, precum Aurillac, Molesme şi Fleury-sur-Loire, spre deosebire de Cluny, pun un accent deosebit pe activitatea intelectuală. La Aurillac s-a format celebrul Gilbert, prieten al lui Otto al III-lea, viitorul papă Silvestru al II-lea.

346 Probabil că în unele comunităţi creştine provenite din iudaism se mai păstra această „clauză a lui Iacob” prezentă în Faptele Apostolilor.

347 Textul latin al bulei se găseşte în PL 143, p. 1002-1004; traducerea în greacă în PG 120, p. 736-748.