2. Papalitatea înainte de „saeculum obscurum”
În mijlocul acestei progresive dizolvări politico-statale, în urma jefuirii Romei de către sarazini (846), înainte ca umbrele secolului întunecat să învăluie şi viaţa Bisericii, papalitatea a reuşit prin reprezentanţii săi să menţină prestigiul succesorului lui Petru278. Trei personalităţi remarcabile au ocupat scaunul pontifical, primul dintre ei marcând profund viaţa Bisericii şi societatea timpului său: Nicolae I (858-867), Adrian al II-lea (867-872) şi Ioan al VIII-lea (872-882).
2.1. Papa Nicolae I
Papa Nicolae I (858-867) a fost considerat de către contemporanii săi ca un al doilea proroc Ilie, care a apărat cu curaj şi demnitate drepturile Bisericii şi ale religiei. Nu i-a fost teamă să protesteze împotriva împăratului Lothar al II-lea (830-875), atunci când acesta a vrut să o repudieze pe soţia sa legitimă Teuteberga (862) pentru a se căsători cu concubina sa Valdrada. De asemenea, nu a ezitat să-i depună şi să-i excomunice pe arhiepiscopii Gunter din Köln şi Tetgard din Treviri, care au fost de acord cu dorinţa împăratului.
Faţă de episcopii care nu îi respectau autoritatea, a luat măsuri drastice. Primul conflict Nicolae I l-a avut cu arhiepiscopul Ioan din Ravenna, vechea capitală a exarhatului bizantin de pe teritoriul Italiei, rival Romei, care devenise o importantă reşedinţă mitropolitană. Ioan, sprijinit de către fratele său, care deţinea în acel oraş puterea politică, şi într-un prim moment şi de către împăratul Ludovic al II-lea, dorea să înfiinţeze un stat ecleziastic independent de Roma. Suspendarea şi excomunicarea lui Ioan de către papa Nicolae I nu au clarificat în totalitate conflictul, iar abuzurile au continuat şi în timpul pontificatului succesiv, dar succesorul lui Petru a arătat clar că nu este dispus să cedeze atunci când este pusă în discuţie autoritatea sa.
Nicolae I a trebuit să ia o atitudine fermă şi împotriva arhiepiscopului de Reims, Incmar († 882), care l-a demis din propria voinţă, în anul 863, pe episcopul aflat sub jurisdicţia sa, Retard de Soissons. Acesta încercase să se apere de abuzurile făcute de către rege şi de Incmar în dieceza sa, care l-a expulzat din colegiul episcopal, apelându-se la autoritatea papei. Nicolae I l-a ameninţat pe Incmar cu suspendarea din funcţia sa şi îi cere să-l reprimească pe Retard în dieceza sa, trimiţând cu diplomaţie scrisori tuturor celor care puteau să influenţeze decizia finală: regelui, lui Incmar, episcopilor franci şi poporului din Soissons. Din conţinutul acestora se desprinde în mod clar faptul că papa este conştient de puterea sa universală, şi se adresează ca un conducător al Bisericii france şi al mitropolitului Incmar. Drepturile Bisericii naţionale şi al mitropolitului independent sunt respinse: „toate chestiunile de importanţă majoră sunt de competenţa papei”279. Retard reuşeşte să ajungă la Roma, iar Nicolae I îi reconfirmă autoritatea episcopală şi îl trimite la Soissons însoţit de un delegat pontifical.
Papa Nicolae I a fost primul mare reprezentant al papalităţii medievale, el punând bazele, chiar dacă într-o manieră defensivă, de apărare a libertăţii Bisericii în faţa ingerinţelor statului, acelor concepţii ecleziastico-politice de supremaţie a puterii spirituale, care vor ajunge la apogeul lor în timpul papilor Grigore al VII-lea şi Inocenţiu al III-lea. Prin natura sa, Nicolae I nu a dorit să intervină în problemele politice, dar funcţia sa de autoritate spirituală supremă a Bisericii şi de apărător al ordinii religioase şi morale l-a autorizat să se simtă responsabil şi pentru viaţa morală a suveranilor. În mod evident, această calitate de supraveghetor al vieţii morale a credincioşilor din Biserică a fost conexată şi cu o funcţie de conducere atât în sfera spirituală cât şi cea politică, chiar dacă nu într-un mod explicit pentru aceasta din urmă, ci implicit, datorită faptului că autorităţile politice erau membrii ai Bisericii ce trebuiau să respecte legile sale.
În sprijinul poziţiei sale au fost invocate Decretalele Pseudo-Isidoriene (redactată probabil între anii 847-852, în arhidieceza de Reims), o culegere de scrisori şi decrete papale, care pe lângă unele canoane ecleziastice autentice, conţine şi mai bine de o sută de documente falsificate, printre acestea numărându-se promisiunile de la Quierzy făcute de Pepin şi „donaţia constantiniană”. Scopul acestei culegeri viza în primul rând o ameliorare a vieţii spirituale din Biserică la toate nivelurile. Prin conţinutul acestor documente, episcopii erau apăraţi de abuzurile principilor şi de excesiva putere a arhiepiscopilor. Prin urmare, este pusă în relief demnitatea episcopală care provine direct de la Dumnezeu („episcopii sunt judecaţi [doar] de Dumnezeu”), iar eventualele decizii referitoare la demiterea lor pot fi luate doar de sinoade; acestea, la rândul lor, pentru a fi valide, trebuie să fie convocate de către papă. În acest sens, este evidenţiat primatul puterii pontificale, garantul legitimităţii unor decizii sinodale, iar papa este considerat „capul întregii Biserici şi în acelaşi timp capul întregii lumi”280
Doar papa, aşadar, are dreptul de a convoca şi aproba concilii, drept care până atunci în Biserica francă era pretins doar de către rege. În consecinţă, episcopii care au fost condamnaţi de arhiepiscopi sau de autorităţile politice puteau să facă apel la papă în calitate de judecător suprem, iar legile temporale care contraveneau canoanelor Bisericii şi decretalelor erau considerate invalide.
În această perioadă apar şi alte culegeri de documente, în parte falsificate, care reflectă aceeaşi poziţie a episcopatului franc faţă de autoritatea papei: de exemplu, din cele 1721 de capitole ale operei Capitula Angilramni, doar un sfert sunt autentice.
2.2. Conflictul dintre papa Nicolae I şi patriarhul Fozio
Relaţiile dintre Roma şi Constantinopol s-au deteriorat tot mai mult după ce papalitatea a început să susţină politica regatului franc şi, respectiv, a imperiului carolingian, considerat un uzurpator al drepturilor imperiale bizantine.
În această situaţie tensionată dintre cele două imperii creştine, patriarhul Constantinopolului, Foţie (858-867; 875-887), s-a erijat în postura de apărător al drepturilor imperiale şi ecleziastice bizantine profitând de susţinerea împăratului Mihai al III-lea (842, 856-867), care, sub influenţa unchiului său, Cezar Barda, duşman al patriarhului Ignaţiu, l-a constrâns pe acesta să abdice în luna noiembrie a anului 858.
Foţie avea o cultură erudită şi provenea dintr-o familie foarte distinsă, înrudită cu familia regală281. Mulţi îl considerau „persoana cea mai doctă a timpului său, un om care, prin energia şi conştiinţa pe care o avea despre sine însuşi, putea să concureze cu Nicolae, pentru a susţine marea tradiţie şi poziţia de putere a Bisericii Orientale (pe care el avea tot dreptul să o apere), dar din păcate era şi plin viclenie. Din funcţia de secretar de stat şi comandant al gărzii imperiale, a fost numit patriarh al Constantinopolului, după ce în prealabil i-au fost conferite în doar 5 zile toate ordinele sacre (aşadar, nu într-un mod canonic). Înscăunarea lui a avut loc după ce a fost înlăturat predecesorul său Ignaţiu de pe scaunul patriarhal, din ordinul regentului care era avea o viaţă imorală”282. Consacrarea sa ca episcop a fost făcută de arhiepiscopul Grigore Asbesta, cu care Ignaţiu se afla în conflict.
Ignaţiu se bucura de susţinerea călugărilor, care nu au fost de acord cu abdicarea lui şi cu politica lui Foţie. Sub conducerea arhiepiscopului Mitrofan de Smirna, adversarii lui Foţie s-au adunat în biserica Sf. Irina, l-au declarat pe acesta uzurpatorul patriarhului, şi l-au excomunicat. În replică, partidul lui Foţie a convocat un sinod în primăvara anului 859, în cadrul căruia cel puţin 170 de episcopi l-au excomunicat pe Ignaţiu283. Datorită intereselor politice se ajunsese astfel la o profundă dezbinare în Biserica Orientală.
În timp ce împăratul Mihail al III-lea l-a invitat pe papa Nicolae I să-şi trimită delegaţii pentru a participa la un conciliu ce trebuia să se pronunţe în mod definitiv asupra cultului imaginilor, Foţie l-a înştiinţat pe acesta de numirea sa, trimiţându-i documentele referitoare la înscăunarea sa şi amintind cu expresii destul de generice motivul retragerii lui Ignaţiu284. Papa a trimis doi delegaţi, Rodoald din Porto şi Zaharia din Agnani, pentru a participa la conciliu şi pentru a examina mai îndeaproape cazul lui Ignaţiu şi modul în care Foţie a fost înscăunat ca patriarh, ţinând cont că situaţia arhiepiscopului care îl consacrase, Grigore Asbesta, nu era clară din punct de vedere canonic (acesta fusese excomunicat anterior de către Ignaţiu). Papa Nicolae cerea în acelaşi timp să-i fie restituite drepturile şi posesiunile pe care împăratul Leon al III-lea le confiscase Bisericii Romei.
În luna aprilie a anului 861 s-a reunit la Constantinopol, în biserica Sfinţii Apostoli, sinodul la care erau prezenţi cei doi delegaţi pontificali. Nu deţinem informaţii referitoare la decizia luată referitor la problema cultului imaginilor. Cu certitudine însă, cazul lui Ignaţiu a fost din nou discutat. Delegaţii pontificali şi-au depăşit atribuţiile şi au pronunţat o decizie pe care papa şi-o rezervase sieşi, confirmând destituirea lui Ignaţiu. Acesta din urmă a declarat că destituirea sa era invalidă şi nu a recunoscut legitimitatea delegaţilor pontificali.
În urma raportului pe care papa l-a privit referitor la decizia delegaţilor pontificali, aceştia au fost destituiţi din funcţie în cadrul unui sinod ţinut la Roma în Lateran, în anul 863, probabil în luna august, iar lui Foţie nu-i era recunoscută consacrarea episcopală. În cazul unei ulterioare neascultări faţă de această decizie, Foţie şi susţinătorii săi erau ameninţaţi cu excomunicarea. Papa cerea ca Ignaţiu că fie reînscăunat ca patriarh, sperând în același timp să-şi recâştige jurisdicţia asupra Iliriei. Aceste decizii papale nu au avut într-un prim moment nici o importanţă pentru situaţia Bisericii de la Constantinopol, deoarece Foţie era susţinut de curtea imperială. Împăratul Mihail al III-lea i-a cerut papei să-şi retragă dispoziţiile, dar papa Nicolae I a apărat drepturile Sfântului Scaun Apostolic, declarând însă că este disponibil să reexamineze încă o dată conflictul dintre Foţie şi Ignaţiu, dacă aceştia îşi trimiteau delegaţii la Roma în vederea soluţionării acestui diferend.
Papa Nicolae era interesat de situaţia Bisericii din Bulgaria, deoarece considera regatul bulgar ca făcând parte din zona jurisdicţională aferentă Iliriei. Între timp însă, a survenit o schimbare în politica regelui bulgar Boris, care nu mai dorea să fie supus nici Romei, nici Constantinopolului, ci dorea să-şi proclame o Biserică autocefală. Papa îi trimite acestuia un document intitulat Responsa ad consulta Bulgarorum, prin care încearcă să-l convingă să se unească cu Roma, denigrându-i pe greci285.
Într-o nouă scrisoare trimisă la Constantinopol în anul 865, la 28 septembrie, papa se arăta dispus să dialogheze cu partea bizantină, având însă drept punct de plecare deciziile sinodului din Lateran din anul 863, adică faptul că Foţie fusese ales într-un mod ilegitim şi că Ignaţiu trebuia să fie recunoscut ca unicul patriarh legitim al Constantinopolului. Dar nici Foţie, nici împăratul Mihail al III-lea nu erau dispuşi să cedeze. Dimpotrivă, Foţie a trecut la contraatac într-un mod care se asemăna foarte mult cu cel al lui Dioscor din Alexandria, care la „sinodul tâlharilor” din anul 449 a insultat mesajul papei Leon I, iar după doi fusese demis din această cauză de un sinod ecumenic.
Foţie şi-a început atacurile împotriva Romei, mai ales după ce Biserica bulgară s-a supus Romei (866), folosindu-se de diferenţa dintre riturile folosite de misionarii romani şi greci din Bulgaria: postul de sâmbătă, acceptarea produselor lactate în prima săptămână a Postului Mare, celibatul preoţilor şi nerecunoaşterea mirului administrat de preoţii greci. Dacă, pe de o parte, era justificată poziţia sa de apărare a ritului grec, pe de altă parte Foţie a transformat problema riturilor într-o problemă de ortodoxie a credinţei, contrazicându-şi propriile convingeri exprimate anterior: acuză Roma de erezie, deoarece adăugase profesiunii de credinţă de la Niceea formula Filioque (Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul), şi comunică condamnarea sa patriarhilor din Orient printr-o enciclică solemnă din primăvara anului 867. Ceea ce era foarte grav, Foţie nu condamna doar adăugirea în sine, ci conţinutul ei, provocând astfel o nouă controversă doctrinară extrem de gravă, care va afecta pentru mult timp, chiar dacă mai mult în mod formal, unitatea doctrinei celor două Biserici.
Nefiind mulţumit doar cu aceste măsuri, Foţie a convocat un sinod în lunile august-septembrie ale aceluiaşi an, despre care nu avem multe informaţii sigure, cele mai multe fiind tendenţioase, dar în care cu siguranţă papa este excomunicat şi anatemizat286. Papa era numit „eretic şi devastator al viei Domnului”287
Foţie era sigur de sprijinul împăratului în derularea acţiunii sale, altfel nu şi-a fi permis să-i scrie lui Ludovic al II-lea şi soţiei sale Angilberga, rugându-i să depună toate eforturile pentru a-l alunga pe Nicolae de pe scaunul pontifical. Faptul că exact în această perioadă perechea imperială occidentală s-a declarat βασιλεϊς este un indiciu al faptului că aceştia au profitat de încercarea lui Foţie de le cere ajutorul288.
Faptul că Foţie nu a ştiut să interpreteze bine evenimentele politice, demonstrează că, deşi avea o mare cultură, nu era un abil diplomat şi se lăsa condus de resentimente personale. De asemenea, nu a înţeles importanţa pe care o avea deja în Occident doctrina primatului pontifical, şi mai ales că Biserica Occidentală, faţă de cea Orientală, nu se mai găsea de mult timp în aceeaşi poziţie de subordonare în faţa Imperiului Bizantin.
Ruptura între cele două Biserici se produsese, dar întreg Occidentul era de partea papei: teologii franci, aşa cum erau Enea din Paris şi Ratramn din Corbie, au respins atacurile grecilor prin diferite scrieri.
Poziţia privilegiată a lui Foţie la Constantinopol nu avea să dureze mult timp. În luna septembrie a anului 867, Vasile I Macedoneanul (867-886) îl asasinează pe Mihail al III-lea şi preia conducerea Imperiului Bizantin, la câteva săptămâni după ce Foţie l-a excomunicat pe papa. Vasile a încercat să legitimeze schimbarea de guvern căutându-şi noi susţinători, astfel că imediat după ce s-a urcat pe tronul imperial l-a constrâns pe Foţie să abdice, l-a repus pe Ignaţiu în drepturi (noiembrie 867), şi a reluat legăturile cu Roma.
În perioada octombrie 869 - martie 870 s-a desfăşurat cel de-al VIII-lea Conciliu ecumenic, la Constantinopol, în prezenţa a trei delegaţi pontificali, în sintonie cu deciziile luate de papa Adrian al II-lea (867-872) într-un sinod ţinut la Roma în anul 869. Foţie a fost condamnat şi excomunicat ca un „intrus” şi „un nou Dioscor”, împreună cu apropiaţii săi, iar cei care au fost consacraţi de către el au fost readuşi la statul de laici. Cei trei delegaţi pontificali care conduceau Conciliul au cerut celor prezenţi să semneze un formular, prin care se solicita supunerea faţă de primatul papal; cei prezenţi au semnat documentul, însă au refuzat destituirea şi anularea consacrării lui Foţie. El a refuzat recunoaşterea greşelii, contestând, de asemenea, şi competenţa judecătorească a delegaţilor Romei (conciliul nu a fost considerat ecumenic de către orientali)289.
În urma subordonării Bisericii bulgare faţă de Constantinopol, în ciuda protestelor delegaţilor pontificali, relaţiile dintre Roma şi Bizanţ au redevenit tensionate. Bulgarii nu primiseră încă un episcop de la Roma, iar regele Boris a decis să se reorienteze către Constantinopol. Papa Ioan al VIII-lea va reacţiona cu fermitate împotriva Bizanţului, dar Ignaţiu, reîntors pe scaunul patriarhal, nu a luat în consideraţie protestele Romei şi numit un episcop grec pentru Bulgaria.
După moartea lui Ignaţiu (877/878), Foţie s-a reîntors pentru a doua oară ca patriarh al Constantinopolului. În timpul exilului păstrase legătura cu susţinătorii săi şi reuşise să se reconcilieze cu Ignaţiu, bucurându-se şi de stima împăratului, care îi încredinţase educaţia fiilor săi.
Papa Ioan al VIII-lea avea nevoie de ajutorul bizantinilor împotriva sarazinilor, şi de aceea a transmis împăratului că-l va recunoaşte pe Foţie în funcţia de patriarh dacă acesta îşi va recunoaşte greşelile sale anterioare în cadrul unui sinod, şi dacă se va renunţa la jurisdicţia bizantină asupra bulgarilor. La sinodul din Constantinopol, din anul 879-880, Foţie a reuşit să-i câştige de partea sa pe delegaţii pontificali (în traducerea greacă a documentelor pontificale s-a omis retractarea impusă lui Foţie) şi să fie recunoscut ca patriarh legitim, iar conciliul din 869-870 a fost repudiat (de aceea Biserica Ortodoxă consideră şi astăzi conciliul din 879-880 ca fiind cel de-al VIII-lea conciliu ecumenic). În ultimele două sesiuni ale conciliului a fost reînnoit simbolul niceno-constantinopolitan, condamnând orice omisiune sau adăugire. Problema bulgară nu a fost rezolvată, iar regele bulgar s-a folosit de situaţia creată pentru a-şi întări Biserica naţională. Chiar dacă această situaţie nu era favorabilă pentru Roma, nu s-a ajuns la o nouă ruptură cu Constantinopolul. Papa Ioan al VIII-lea şi succesorii săi l-au recunoscut pe Foţie ca şi patriarh, chiar dacă acesta a reînceput să polemizeze cu latinii referitor la „Filioque” în opera sa „Mystagogia Spiritus Sancti” (885-886). Se pare că în timpul pontificatului lui Formosus (891-896) au apărut noi tensiuni, dar izvoarele nu confirmă o altă schismă.
După urcarea pe tronul imperial a lui Leon al VI-lea Filozoful (886-912), Patriarhul Foţie a fost destituit a doua oară chiar de fostul său elev, care i-a oferit demnitatea patriarhală fratelui său de numai 16 ani, prinţul Ştefan. Foţie a fost trimis într-o mănăstire, unde va muri în anul 892.
Biserica orientală, începând cu sfârşitul secolului al X-lea, l-a considerat un adevărat „maestru apostolic şi ecumenic”, şi l-a cinstit ca pe un „sfânt”290 până în zilele noastre. Opinia negativă din Occident despre Foţie, larg răspândită până nu demult, reprezintă un exemplu caracteristic al puterii pe care o pot avea prejudecăţile, atunci când sunt însoţite de o lipsă de critică istorică. În general a fost prezentat ca tipul clasic de bizantin cult, dar arogant şi cu multe defecte: omul care pentru interesul său personal i-a învrăjbit pe greci împotriva „barbarilor” şi „ereticilor” din Occident, pregătind astfel mai mult decât oricine marea schismă din 1054. De câteva decenii, unii istorici catolici au revăzut această poziţie şi au recunoscut în Foţie nu doar un mare erudit, ci şi o profundă spiritualitate şi iubire faţă de Biserică291.
3. Saeculum obscurum
Cesare Baronio († 1607) a definit perioada cuprinsă între anii 882 (anul asasinării papei Ioan al VIII-lea) şi 1046 (anul în care au fost destituiţi trei papi rivali de către Henric al III-lea) cu expresia „saeculum obscurum”292. În această perioadă pe scaunul pontifical s-au succedat 45 de papi, cei mai mulţi ocupându-l doar pentru câţiva ani. Chiar dacă pentru unii dintre aceşti papi se pune chiar şi astăzi problema legitimităţii alegerii lor, nu trebuie să generalizăm, deoarece au fost şi papi care au condus cu demnitate Biserica Romei (Benedict al IV-lea şi papii din epoca ottoniană, după anul 962). Oricum, imaginea de ansamblu oferită de pontifii acestui saeculum obscurum nu a fost una pozitivă pentru Biserică în general şi pentru caracterul de universalitate al papalităţii în special. Autoritatea papală s-a diminuat, reducându-se la cea a unui episcop teritorial293, iar scaunul pontifical a devenit ţinta partidelor politice ce doreau să-şi instaleze propriul candidat. Istoricul austriac A. Zimmermann susţine „că 15 papi au fost destituiţi, 14 au murit în închisoare, în exil sau asasinaţi, 7 au fost alungaţi de la Roma şi privaţi de autoritatea lor pontificală, şi că au existat, în perioada respectivă, 6 schisme minore”294. În mijlocul luptelor şi diviziunilor interne, papii, rămaşi fără protecţia imperială, cad în mâinile familiilor romane, care încearcă să-i manipuleze în funcţie de propriile interese.
Benedict al IV-lea (893-901), în anul 901, îl încoronează împărat pe Ludovic, rege în Provence. Acesta însă nu rezistă în faţa lui Berengario I din Friuli, care aspiră la hegemonia asupra întregii Italii. În 904, cu ajutorul ducelui Alberico de Spoleto şi a partidei romane conduse de Teofilact, se întoarce la Roma papa Sergiu al III-lea (904-911). Acesta fusese ales în 897, însă a fost constrâns să cedeze în faţa forţei mai mari a lui Ioan al IX lea (Leon al V-lea şi Cristofor, predecesorii imediaţi ai lui Sergiu, au fost eliminaţi).
În istoria papalităţii din aceşti ani, figura lui Teofilact, comandant al miliţiei romane, ce se numea „dux, senator Romanorum, consul et dux”, este strâns legată de trei femei ce-i stau alături: soţia Teodora şi fiicele Maroţia şi Teodora jr. Aceste femei vor exercita o influenţă decisivă în politica romană şi cea papală295.
Pontificatul lui Sergiu al III-lea înseamnă victoria decisivă a antiformozienilor (partid care se opusese papei Formosus [891-896]). Într-un sinod, aceştia constrâng clerul roman să declare invalide toate consacrările sacerdotale ale papei Formosus. După papa Sergiu, scaunul papal este ocupat de persoane neînsemnate. Mai important este papa Ioan al X-lea (914-928), fost arhiepiscop de Ravenna, care, conform aceleiaşi cronici de scandal a lui Liutprand, ajunge papă datorită legăturilor afective pe care le avea cu Teodora, soţia lui Teofilact (aşa cum Sergiu al III-lea îşi întărise puterea în Roma datorită graţiilor Maroţiei). În 915, Ioan al X-lea îl încoronează împărat pe margravul de Friuli, Berengario I. Împotriva lui se ridică Ludovic al III-lea din Burgogne, revoltă care îi este fatală: Berengario îl învinge şi apoi îi scoate ochii. Margravul de Ivreea se aliază cu maghiarii împotriva lui Berengario, care este asasinat la Verona (924). Rămânând fără protector, Ioan al X-lea îl sprijină pe Hugo din Viene, care devine rege al Italiei (926-946). La începutul pontificatului său, acest papă încercase să rezolve şi problema sarazinilor, care constituiau un real pericol pentru peninsulă. Organizând o ligă a principilor creştini, în care intră şi Teofilact şi Alberico de Spoleto, papa participă personal la bătălia de la Garigliano (915), unde se dă o gravă lovitură organizării musulmane din Mediterana. Ioan al X-lea moare în 928, în închisoare (probabil ştrangulat), deoarece se opusese politicii Maroţiei.
În urma morţii lui Alberico de Spoleto (probabil în anul 924), văduva Maroţia se căsătoreşte cu margravul Guido de Tuscia (926), pentru a contrabalansa politica imperială a lui Hugo de Viene. Murindu-i şi al doilea soţ, Maroţia îşi oferă mâna şi, implicit, stăpânirea Romei regelui Hugo, care atunci era în culmea gloriei. Însă ambiţiosul proiect al celor doi soţi contravine total conştiinţei de libertate a romanilor care, instigaţi de Alberico, fiul Maroţiei şi al lui Alberico de Spoleto, iau cu asalt castelul Sant’Angelo, unde tocmai se celebra căsătoria mamei cu Hugo. Acesta reuşeşte să fugă, iar Maroţia este aruncată în închisoare. Alberico preia puterea şi devine mai celebru decât înaintaşii săi. Este rege între anii 932-954. Toţi papii din acest timp au fost complet dependenţi de dânsul. Cu toate acestea, el era convins că, în virtutea dreptului, Roma şi statul pontifical trebuie conduse de papa, pentru care motiv o atare situaţie nu putea dura la nesfârşit.
Pentru a-şi asigura în viitor puterea familiei sale, cu puţin timp înainte de a muri, Alberico îi determină pe romani să jure că vor alege ca papă pe fiul său Octavian. Promisiunea a fost menţinută şi, la moartea papei Agapit al II-lea (946-955), pe scaunul pontifical urcă Ioan al XII-lea (955-963). În această unire dintre princeps şi pontifex se realiza visul tatălui pontifului, care voise unirea puterii laice cu cea bisericească. Însă noul pontif nu era persoana cea mai indicată pentru a realiza un asemenea proiect.
Dostları ilə paylaş: |