Capitolul I



Yüklə 1,81 Mb.
səhifə30/32
tarix02.11.2017
ölçüsü1,81 Mb.
#27644
1   ...   24   25   26   27   28   29   30   31   32

2. Izvoare creștine

Tradiția sinoptică: Izvorul „Q” (Quelle) și Marcu stau la baza Evan­gheliilor lui Matei și Luca. Critica literară influențează istoriografia bise­ricească:

Formgeschichte descoperă Sitz im Leben-ul comunității creștine;

Redaktionsgeschichte, concepția teologică a fiecărui autor;

Marcu creează genul literar numit „evanghelie”. Nu are scopul de a scrie o biografie a lui Isus;

Luca intenționează să-l întărească în credință pe cititor. Pentru aceasta, scrie o „biografie” a lui Isus, încadrată în istoria mântuirii.

Tradiția ioanică prezintă materialul primit într-un plan teologic pro­priu. Este Evanghelia cea mai târzie. Se îndepărtează de tradiția sinopti­cilor; din acest motiv se ridică anumite rezerve în a considera cea de-a patra Evanghelie ca o relatare exactă a vieții lui Isus. Reprezintă mai mult o prezentare a caracteristicilor comunității „ioanice”.

Faptele apostolilor. Nu este vorba de o „schiță istorică”. Scopul scrierii este acela de a face cunoscută dezvoltarea creștinismului pornind de la Ierusalim și trecând prin Samaria, Galileea și Siria, până la Roma. Personajele principale sunt Paul și Petru.

Corpus paulinum. Scrisorile lui Paul reprezintă izvoarele cele mai interesante referitoare la istoria creștinismului primar.

Scrisorile pastorale. 1-2Tim, Tit ne prezintă formarea ministerelor în Biserică.





4 K.H. Rengstorf, „”, în GLNT, I, 1088-1196.

5 Cf. J. Dupont, Etudes sur les Actes des Apôtres, Paris 1967.

6 Cf. N. Adler, Das erste christliche Pfingsfest, Münster 1938.

7 Cf. O. Cullmann, La Samaria e le origini della missione cristiana, în Dalle fonti dell’Evangelo alla teologia cristiana, Roma 1971, p. 53-62.

8 Cf. J. Blinzler, Rechtgeschichtliches zur Hinrichtung des Zebedaien Jakobus (Act XII, 2), NovT 5 (1962) p. 191-206.

9 Cf. H. v. Campenhausen, Die Nachfolge des Jakobus, ZKG 63 (1950), p. 133-144.

10 Cf. J. Dupont, Pietro e Paolo ad Antiochia e Gerusalemme, în Studi sugli Atti degli Apostoli, Roma 1971, p. 313-366.

11 Cf. H. Schlier, Ecclesiologia del Nuovo Testamento, în MS VII, Brescia 1972.

12 Cf. H. Schiler, Il tempo della Chiesa, Bologna 1965.

13 Cf. A. Lemaire, Le ministère aux origines de l’Eglise, Paris 1971.

14 Cf. Y. Congar, L’episcopato e la Chiesa universale, Roma 1965.

15 Cf. E. Stauffer, Petrus und Jakobus in Jerusalem, în Festchr. O. Karrer, Fankfurt 1960, p. 361-372.

16 Cf. J. Lécuyer, Le diacre dans l’Eglise et le monde d’aujourd’hui, Paris 1966, p. 15-26.

17 Cf. J. Dupont, Studi sugli Atti degli Apostoli, Roma 1971, p. 547-574.

18 Cf. O. Cullmann, Cristologia del Nuovo Testamento, Bologna 1970.

19 Cf. H. Jedin (ed.), Storia della Chiesa, vol. I, Ed. Jaca Book, Milano 1992.

20 Cf. B. Neunheuser, Baptême et confirmation, Paris 1966.

21 Cf. J. J. von Allmen, Saggio sulla cena del Signore, Roma 1968.

22 Cf. E. Galbiati, L’eucarestia nella bibbia, Milano 1968.

23 Cf. C. S. Mosna, Storia della Domenica dalle origini fino agli inizi del V secolo, Roma 1969.

24 Cf. A. M. Nola, Apocalittica e Apocalissi, în Enciclopedia delle Religioni, Firenze 1970, p. 516-519.

25 Cf. E. Zeller, La filosofia dei Greci nel suo sviluppo storico, Firenze 1967.

26 Cf. A. J. Festugière, Épicure et ses dieux, Paris 1946.

27 Cf. K. Prümm, Die Religion des Hellenismus, Freibourg 1961.

28 Cf. C. Koch, Religio, Studien zu Kult und Glauben der Römer, Nürnberg 1960.

29 Cf. K. Latte, Die Religion der Römer, München 1960.

30 Cf. L. Cerfaux, J. Tondriau, Un concurrent du Christianisme. Le culte des souverains romains, Tournai 1957.

31 Cf. R. Étienne, Le cult impérial dans la péninsule ibérique d’Auguste à Dioclétien, Paris 1959.

32 Cf. K. Scott, The Imperial Cult under the Flavius, Stockholm 1936.

33 Cf. W. Wittman, Das Isisbuch des Apuleius von Madaura, Stockholm 1938.

34 Cf. H. Rahner, Miti greci nell’interpretazione cristiana, Bologna 1971.

35 Cf. G. Oggioni, Bibliografia. I misteri pagani e i sacramenti cristiani, în Problemi e Orientamenti di teologia dommatica, II, Milano 1957.

36 Cf. N. Turchi, Le religioni misteriche del mondo antico, Milano 1948.

37 Cf. W. Nestle, Griechische Religiosität III, Berlin 1934, p. 86-98.

38 Cf. M. Pohlenz, La Stoa – Storia din un movimento spirituale, Firenze 1967.

39 Cf. W. Gundel, Astrologie, în RAC I, p. 817-831.

40 Cf. E. Massonneau, La magie dans l’antiquité romaine, Paris 1934.

41 Cf. A. Kurfless, Sibyllinische Weissagungen, München 1951.

42 Cf. K. Kerényi, Der göttlichte Artz. Studien über Asklepios und seine Kultstätte, Basilea 1952.

43 Cf. J. Carcopino, Vita quotidiana a Roma, Bari 1995.

44 Cf. W. Weber, Die Vereinheitlichung der religiösen Welt, Stockholm 1930.

45 Suetonius Tranquillus, Vieţile Cezarilor, 5, 25.

46 Tertulian, Ad nationes, I, 7, 9.

47 Clement Romanul, Épitre aux Corinthiens, cap. 5-6: SCh 167, 107-111.

48 Ignațiu de Antiohia, Scrisoarea către Romani, 4, 3: „Nu vă dau dispoziții ca Petru și Paul: ei sunt apostoli...”, în J. Quasten, Patrologia, I, 69.

49 Eusebiu de Cezareea, Histoire ecclésiastique, II, 15: SCh 31, 70-71.

50 Tertulian, De Baptismo, 4, 3.

51 Irineu de Lyon, Adversus haereses, 3, 3, 2-3: SCh 211, 32-39.

52 Gli Apocrifi del Nuovo Testamento, II, Casale Monferrato 1966, 163-168.

53 H. Sienkiewicz a scris celebrul roman Quo vadis, în care se folosește și de această scriere apocrifă.

54 Eusebiu de Cezareea, Histoire ecclesiastique, II, 13-14: SCh 31, 66-70.

55 Eusebiu de Cezareea, Histoire ecclesiastique, II, 25, 7: SCh 31, 92-93. Un studiu aprofundat referitor la mormântul apostolului Petru a fost făcut de Margherita Guar­ducci, care a condus săpăturile arheologice de sub bazilica Sfântul Petru: Pietro ritrovato, Verona 1970. Printre alte inscripții, ea a descoperit una de o importanță deosebită: „[] ” (=Petru este aici): Cf. Ibidem, 56.

56 Ieronim, De viris illustribus, 1: PL 23, 639.

57 Damasus, Epigrammata, Citt del Vaticano 1942, 139 ș.u.

58 Vincențiu de Lérins, Commonitorium primum, 23, în J. Quasten, Patrologia, III, Casale Monferrato 1978, 519.

59 Această scrisoare, Ignațiu o scrie romanilor în timpul călătoriei sale de la Antiohia spre Roma, unde a fost martirizat în timpul împăratului Traian. Data martiriului este fixată de Eusebiu din Cezareea în anul al zecelea al domniei lui Traian, deci în 107-108. Cf. Eusebiu de Cezareea, Histoire ecclesiastique, 3, 36, 3-15: SCh 31, 147-150.

60 Eusebiu de Cezareea, Histoire ecclesiastique, 4, 23, 11: SCh 31, 205.

61 Eusebiu de Cezareea, Histoire ecclesiastique, 4, 23, 11: SCh 31, 205.

62 Irineu de Lyon, Adversus haereses, 3, 3, 2: SCh 211, 32.

63 Eusebiu de Cezareea, Histoire ecclesiastique, 4, 22, 3: SCh 31, 200.

64 Tertulian, De praescriptione haereticorum, 20: „Si autem Italiae adiaces, habes Romam unde nobis quoque auctoritas praesto est. Ista quam felix ecclesia cui totam doctrinam apostoli cum sanguine suo profuderunt, ubi Petrus passioni dominicae adaequatur”. Cf. și Ibidem, 32.

65 Eusebiu de Cezareea, Histoire ecclesiastique, 5, 23, 3-4: SCh 41, 66-67.

66 Eusebiu de Cezareea, Histoire ecclesiastique, 5, 28: SCh 41, 74-79.

67 Nu trebuie uitat totuși faptul că Ciprian avea divergențe cu Roma în ceea ce privește botezul ereticilor.

68 Episcopul Faustic îl denunțase pe Marcian la Roma și la Cartagina pentru faptul că poziția lui față de acești căzuți în timpul persecuțiilor (lapsi) era în contradicție cu atitudinea pe care o luaseră față de ei episcopii Galiei.

69 Ciprian de Cartagina, De catholicae Ecclesiae unitate, 4, în: J. Quasten, Patrologia, I, 583-584; 605-607.

70 Ciprian de Cartagina, De catholicae Ecclesiae unitate, 4: „Qui cathedram Petri, super quem fundata ecclesia, deserit, in ecclesia se esse confidit – hoc erant utique ceteri, quod fuit Petrus, sed primatus Petro datur et una ecclesia et cathedra una mostratur”.

71 Ciprian de Cartagina, Ep., 55, 21, 2: „Manente concordiae vinculo et perseverante catholicae ecclesiae individuo sacramento, actum suum disponit et dirigit unusquisque episcopus, rationem propositi sui Domino redditurus”.

72 Tertulian, De baptismo, 15.

73 Clement de Alexandria, Strommata, 1, 19.

74 Ciprian de Cartagina, Ep., 69, 1-2 ș.u.

75 Ciprian de Cartagina, Ep., 71, 3.

76 Ciprian de Cartagina, Ep., 75, 17: „de episcopatus sui loco gloriatur et se successionem Petri tenere contendit, super quem fundamenta ecclesiae collocata sunt”.

77 Referitor la Ciprian, trebuie adăugat că el nu are o poziție coerentă în ceea ce privește diferitele intervenții ale episcopilor Romei. Temperamentul său pragmatic îl face să se pronunțe în mod contradictoriu referitor la poziția și rolul pe care îl au succesorii lui Petru. Mai multe detalii se pot găsi și în J. Quasten, Patrologia, I, 605-607.

78 Cf. H. Rahner, Symbole der Kirche. Die Ekklesiologie des Väters; trad. italiană L’ecclesiologia dei Padri, Roma 1971, 809-863.

79 Cf. H. Rahner, L’ecclesiologia dei Padri, 830-833. Tema primatului roman în primele patru secole este analizată în detalii de G. Falbo, Il primato della Chiesa di Roma alla luce dei primi quattro secoli, Roma 1989. Despre creștinismul primar, vezi și: Rizzo, F. P., Biserica în primele trei secole. Linieri istorice, traducere de prof. dr. Antonel-Aurel Ilieş, (titlul original: La Chiesa dei primi secoli. Lineamenti istorici, Bari 1999) Roman 2002

80 Cf. H. Bruns, Barnabas, Berlin 1937.

81 Cf. G. Lohfink, La conversione di san Paolo, Brescia 1969.

82 Cf. L. Cerfaux, Il cristiano nella teologia paolină, Roma 1969.

83 Cf. F. J. Schierse, Zellen und Gruppenbildung in Urchristentum, în Die Zelle in Kirche und Welt, Graz 1960, p. 111-128.

84 Cf. J. Dupont, Studi sugli Atti degli Apostoli, Roma 1971.

85 Cf. J. Colson, Paolo apostolo e martire, Milano 1974.

86 Cf. J. Dauvillier, A propos de la venue de S. Paul à Rome, în BLE nr. 61 (1960), p. 3-26.

87 Acest lucru este sugerat de Prima Scrisoare a lui Clement papă.

88 Cf. Spicq, Les épîtres pastorales, Paris 1947.

89 Cf. N. Brox, Le lettere pastorali, Brescia 1970.

90 Cf. R. Schnackenburg, Ecclesiologia del Nuovo Testamento, în MS VIII, Brescia, 1972, p. 115-265.

91 Cf. H. Schlier, Il tempo della Chiesa, Bologna 1965.

92 Cf. AA. VV., Le ministère et les ministères selon le Nouveau Testament, Paris 1974.

93 Cf. H. Schlier, Lettera agli Efesini, Brescia 1965.

94 Cf. R. Schnackenburg, La chiesa nel Nuovo Testamento, Brescia 1968.

95 Cf. R. Schnackenburg, Das Heilsgescheben bei der Taufe nach dem Apostol Paulus, München 1950.

96 Cf. L. Dequeker, W. Zuidema, L’Eucarestia secondo San Paolo, în „Concilium”, 10 (1968), p. 59-69.

97 Cf. O. Cullmann, Cristologia del Nuovo Testamento, Bologna 1970, p. 319-329

98 Cf. S. Zedda, Prima lettura di S. Paolo, Brescia 1973.

99 Cf. G. Lohfink, La conversione di san Paolo, Brescia 1969.

100 Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, 3, 32, 1-3.

101 Irineu de Lyon, Adversus haereses, 1, 10, 2.

102 Actele martirice, București 1997, 104-131.

103 Un tratat juridic de la sfârşitul secolului al III-lea, ce conţine sentinţe inspirate din scrierile lui Iulius Paul, unul dintre cei mari jurişti romani din timpul Severilor (sfârşitul secolului al II-lea şi începutul secolului al III-lea)

104 Există 4 diferite tipuri de documente care abia în perioada lui Diocleţian şi Constantin (circa 300 d. C.) vor pierde această distincţie, convergând toate în ceea ce se va numi constitutum. În perioada lui Traian se făcea distincţie între: edictum (edict), mandatum (mandat), decretum (decret) şi rescriptum (rescript). Edictul este acel tip de legislaţie pe care împăratul o emana pentru întreg Imperiul. Mandatul era o dispoziţie imperială adresată unui anume funcţionar; iniţiativa aparţinea împăratului. Decretul era o decizie imperială referitoare la un proces care, început de un funcţionar, găseşte soluţie doar prin sentinţa imperială. Rescriptul era un răspuns dat în scris din partea împăratului la o problematică înaintată de un funcţionar referitor la un caz juridic. În general răspunsul îşi pierdea valoarea juridică fie în momentul în care funcţionarul era schimbat, fie la moartea împăratului, dar dacă nu erau elaborate alte decizii putea să constituie un precedent juridic pentru posteritate.

105 O acuzaţie adusă de păgâni creştinilor era aceea că se făceau vinovaţi de ateism: faptul de a nu crede în toate divinităţile păgâne, ci într-un singur Dumnezeu, era considerată o crimă de ateism şi o ofensă adusă divinităţilor, iar guvernatorul politic era obligat să intervină.

106 Minucius (proconsul în Asia între 124 şi 125) era prieten cu Plutarh.

107 Cf. Mario Sgarbossa, I Santi e Beati della Chiesa d’Occidente e d’Oriente, Milano 2000, p. 190.

108Pentru perioada persecuțiilor de la Septimiu Sever la Dioclețian, vezi: Storia della Chiesa [ed. H. Jedin], vol. 14, p 282-295; 467-491; 503-51. Informațiile pentru această perioadă reprezintă o prelucrare a paginilor menționate.

6 26Nu avem textul edictului; el poate fi refăcut în liniile sale esenţiale din alte izvoare contemporane.

9 29«De altfel, toţi s-au înspăimîntat: mulţi dintre locuitorii mai cu vază s-au prezentat imediat, alţii împinşi de frică, alţii, care erau funcţionari publici, determinaţi de însăşi funcţia lor, iar alţii au fost conduşi de către prieteni. Chemaţi pe nume, se apropiau de sacrificiile impure şi nelegiuite, unii palizi şi tremurînd, ca şi cum ar fi fost nu sacrificatorii, ci ei înşişi victimile de sacrificat la idoli, aşa încît au devenit obiectul de dispreţ al marii mulţimi ce-i înconjura... alţii, în schimb, se apropiau mai decişi de altare, afirmînd cu neruşinare că nu au fost nicicînd Creştini... Dintre cei rămaşi, unii urmară exemplul acestora, alţii fugiră...»: Eusebiu din Cezarea, Istoria Eccleziastică, VI, 41, 10-13.

6 46Referitor la răspîndirea creştinismului în perioada premergătoare persecuţiei lui Diocleţian, vezi: Storia della Chiesa [ed. H. Jedin], vol. 14, pp. 467-491.

5 55In cadrul controverselor şi schismei donatiste din timpul lui Constantin cel Mare, cei ce rezistaseră în faţa persecutorilor vor atribui acest apelativ celor ce au încredinţat autorităţilor imperiale cărţile sacre.

5 65După încetarea persecuţiei, tocmai în Egipt s-a pus imediat problema dacă şi cum pot fi readmişi în comuniunea Bisericii.

109Cfr.: Fr. P. Rizzo, Biserica în primele secole. Linieri istorice, trad. Antonel-Aurel Ilieş, Roman 2002, p. 68.

110 Cfr. W. SCHNEEMELCHER, Il cristianesimo delle origini, Bologna 1987.

111 Cfr: J. DANIÉLOU, H. MARROU, Dalle origini a Gregorio Magno, Torino 1980.

112Unii istorici o consideră ca făcând parte din „perioada apostolică”, de aceea a fost amintită şi anterior.

113 Acest scriitor foloseşte expresia mai puţin fericită: „compasiunea pentru cei aflaţi în suferinţă…este mai degrabă o atrocitate, în timp ce duritatea este adevărata compasiune”.

114 J. Lortz, op. cit., p. 163.

115 Rizzo, F. P., Biserica în primele secole. Linieri istorice, trad. Antonel-Aurel Ilieş, p. 93, Roman 2002.

116Ioan Paul al II-lea, la fel ca şi actualul papă Benedict al XVI-lea, au atras atenţia asupra acestei probleme extrem de actuale: Europa, dacă nu-şi reconsideră originile şi valorile sale profund creştine, nu doar pe cele ale culturii greco-romane, nu poate fi cu adevărat unită.



117Ammian Marcelin 21, 10, 8.

118„Eu, Constantin Augustus, precum şi eu, Licinius Augustus, adunaţi cu fericit prilej la Milano pentru a discuta probleme privind siguranţa şi binele public, am crezut de cuviinţă să hotărâm mai întâi, între alte dispoziţii de natură a asigura, după părerea noastră, binele majorităţii, asupra acelora pe care se sprijină respectul pentru divinitate, adică să dăm creştinilor, ca şi tuturor, libertatea şi posibilitatea de a îmbrăţişa religia pe care o doresc, astfel încât tot ce sălăsluieşte în ceresc locaş să ne fie binevoitor şi prielnic nouă şi tuturor celor aflaţi sub autoritatea noastră. De aceea am crezut de cuviinţă, în scop mântuitor şi de dreptate, să hotărâm să nu lipsim pe nimeni de această posibilitate, fie că şi-a alipit sufletul de religia creştinilor sau de alta care i se pare mai potrivită, pentru ca divinitatea supremă, căreia îi aducem firească închinare, să ne arate cu orice prilej mila şi bunăvoinţa-i obişnuite. Se cuvine aşadar ca Înălţimea ta să ştie că am hotărât, desfiinţând compet restricţiile cuprinse în scrierile trimise mai înainte birourilor tale privind numele de creştini, să anulăm prevederile care ni se par cu totul nepotrivite şi străine blândeţii noastre şi să îngăduim de acum înainte tuturor celor ce au hotărât să urmeze legea creştinilor să o facă în deplină libertate, fără a fi hărţuiţi sau a avea necazuri [...]”: EUSEBIU DIN CEZAREA, Istoria Bisericească, X, 5.



119 Constantin a fost şi a rămas prieten cu Eusebiu din Nicomedia (care l-a botezat), deşi acesta fusese excomunicat de Conciliul din Nicea. Constantin l-a exilat pe Atanasiu la Treviri în 335, ca şi pe venerabilul episcop de Cordoba, Osius.

120 Controversele asupra doctrinei lui Arie, pe care el l-a susţinut cu tărie la Nicea, erau considerate simple bârfe inutile.

121 Cf. J. Lortz, op. cit., p. 174.

122 Preluând termenul grec, au fost numiţi „corepiscopi”, adică episcopi de ţară. Această instituţie s-a menţinut în Occident, în teritoriile germanice, datorită necesităţii sale pentru evanghelizare, până în secolul al X-lea, şi în unele cazuri până în secolele XI-XII.

123 Primele şapte sinoade ecumenice şi aşa numitul „sinod al hoţilor” (429).

124 Eusebiu de Cezareea, De vita Costantini, III, 6 ș.u.

125 Catehezele sale mistagogice fac parte din capodoperele literare creștine ale antichi­tății.

126 Grigore din Nazians ne spune că atunci când au sosit episcopii egipteni, „un pătrun­zător vânt occidental” a început să sufle peste conciliu.

127 Profesiunea de credință niceno-constantinopolitană se bazează pe simbolul baptis­mal pe care episcopul Epifaniu din Constanța (Cipru) îl propusese în cartea sa Ancoratus și care provenea probabil de la Ierusalim. După prima parte, identică cu cea de la Niceea, urmează un text care confirmă divinitatea Duhului Sfânt: „Domnul și dătătorul de viață, care purcede de la Tatăl, care cu Tatăl și cu Fiul este în mod egal adorat și glorificat, care a vorbit prin Profeți”.

128 Conciliorum oecumenicorum decreta, Bologna 19733, 31.

129 „Ton mentoi Konstantinoupoleos episkopon ehein ta presbeia tes times meta ton Romes episkopon dia to einai autev nean Romen” (Episcopul de Constantinopol va avea primatul de onoare imediat după episcopul din Roma, deoarece acel oraș este noua Romă).

130 Leon cel Mare, Epistula 106; Grigore cel Mare, Epistula 34.

131 La închiderea lucrărilor, în relația pe care o trimit lui Teodosiu, părinții conciliari indică adunarea ca „sinodul episcopilor reuniți... din diferite eparhii (adică din Orient)”. Cf. MANSI 3, 557-560.

132 Teodoret din Cyr, Istoria bisericească, 5, 9, 13.15.

133 De fapt, noțiunile de ecumenic și ecumenicitate, în sensul dreptului ecleziastic, sunt de competența juriștilor bisericești. Lor le revine misiunea de a clarifica conținutul acestor termeni în devenirea lor istorică. Menționăm doar că prerogativele jurisdicționale ale Con­stantinopolului, devenite evidente la Calcedon, nu au fost nicicând recunoscute de către Roma.

134Conciliorum oecumenicorum decreta, 77-82.

135 V. Monachino, Il canone 28 di Calcedonia, Roma 1979.

136 Conciliorum oecumenicorum decreta, 86-87.

137 J. Lortz, op. cit., p. 182.

138 O întâlnire similară a avut loc între papa Leon şi regele Ienseric în anul 455: nu a putut să oprească jefuirea Romei, dar a evitat vărsarea de sânge şi incendierea oraşului.

3 3Confruntarea din sînul creştinismului primar este generată de iudeo-creştinismul care se concentrează asupra a două probleme fundamentale, ce necesitau neapărat o clarificare: cristologia şi valoarea normativă a legii mozaice.

4 4Storia della Chiesa cattolica [editori J. Lenzenweger, şi alţii; ediţia italiană îngrijită de L. Giovannini], Cinisello Balsamo 1989, p. 56.

5 5IRINEU DIN LION, Adv. haer. I, 26, 1; III, 1; 11; 34.

6 6
Yüklə 1,81 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   24   25   26   27   28   29   30   31   32




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin