Capitolul I

HE=EUSEBIU DIN CEZAREA, Istoria Bisericească VI, 17.

7 ⁷Secta a supravieţuit pînă în zilele noastre; cu cîteva decenii în urmă era prezentă în zonele Tigrului şi Eufratului de Jos şi cuprindea mai multe mii de membri: Cfr. Storia della Chiesa [ed. H. Jedin], vol. 1, Milano 1983⁴, pp. 201-208.

139 Cf. J. Lenzenweger, ed., Storia della Chiesa, p. 57-58.

140 H. Jedin, Storia della Chiesa, I, p. 239.

141 Cf. Iustin Martirul, Dialogul cu Trifon, 35, 1-6.

142 Gnosticii nu înţeleg că mesajul creştin reprezintă un complex (simplu în esenţa sa) de adevăruri revelate, imutabile şi cu valoare absolută. De asemenea, nu admit că Isus Cristos este revelaţia ultimă şi definitivă a Tatălui, şi că în persoana sa se realizează mântuirea.

143 Cel de-al VI-lea Conciliu ecumenic (680-681) îi numeşte în mod explicit pe cei doi ca şi convocatori ai Conciliului din Nicea. Mărturia are o importanţă deosebită pentru autoritatea papalităţii, mai ales că în acel timp Constantinopoli şi Roma erau deja într-o relaţie tensionată.

144 În formula profesiunii de credinţă propusă de Eusebiu de Cezareea lipsea atât expresia „necreat”, cât şi importantul „homo-ousios”.

145 Această afirmaţie îşi păstrează valabilitatea, chiar dacă a fost şi un papă, Liberius, care datorită exilului şi presiunilor împăratului, în anul 358, a acceptat formula de compromis prin care renunţa la expresia referitoare la „homo-ousios” şi îl condamna pe Atanasiu. Totuşi, în anul 360 a retractat, şi a reafirmat crezul de la Nicea.

146 Ca răspuns la trimiterea în exil la Treviri, Atanasiu, aflat la Tir, a rostit cuvintele care vor deveni celebre: nubila est, praeterit („este doar un nor trecător”).

147 Cf. J. Lortz, op. cit., p. 192.

148^ Cât de aprinsă era această dispută teologică la doar aproape 60 de ani de la încetarea persecuţiilor, rezultă din descrierea pe care o face Vasile din Cezareea: „…situaţia era aşa de confuză încât se asemăna cu două flote aflate în război, a căror nave s-au aruncat atât de mult în iureşul bătăliei, încât prietenii şi duşmanii nu se mai puteau recunoaşte.

149 Trebuie să amintim, totuşi, că tocmai arienii foloseau expresii biblice.

150 Collectio Avellana 116b: CSEL 35, 521.

151 Cf. H. Jedin, Storia della Chiesa, III, 17-43.

152 Analizând contextul pur istoric și doctrinar neclar în care papa Honoriu se pronunță în favoarea „monoteismului”, nu se poate trage concluzia certă că dânsul s-ar fi pronunțat cu claritate ex cathedra în favoarea unei erezii. Totuși, la Conciliul ecumenic întâi din Vatican, poziția sa a trezit obiecțiile istoricilor împotriva dogmei infailibilității pontifului roman.

153 Îndepărtându-se tot mai mult de politica imperială, ca și de elenismul cultural, monofizismul se menține în Armenia, Siria, Mesopotamia, Egipt și Abisinia, înființând Biserici naționale în toate aceste țări: Bisericile armeană, siro-iacobită, copto-egipteană și abisiniană. În Egipt, monofiziții și-au luat numele de copți, adică urmași ai anticului creștinism egiptean, în timp ce toți cei din Egipt și Siria, rămași în comuniunea doctrinară a Bisericii, primesc numele de melchiți (apartenenți la Biserica imperiului). În Siria și în țările vecine acesteia, monofiziții s-au numit iacobiți, de la numele episcopului de Edessa (541-578), Iacob Baradaios, care a consolidat Biserica monofizită în aceste regiuni, stabilin­du-l și pe Sergiu ca patriarh al Antiohiei (544).

154 Din cele 102 canoane aprobate aici, foarte multe erau în contrast cu Roma. Printre altele, canonul 36 reînnoiește faimosul canon 28 din 451, care acordă scaunului constanti­nopolitan aceleași drepturi ca cele ale Romei. În alte canoane atacă dur Occidentul și pri­matul pontifului roman. Canonul 30 afirmă că celibatul ecleziastic reprezintă o inovație ce poate fi tolerată doar printre națiunile barbare. Papa Sergiu I (687-701) dezaprobă sem­năturile depuse pe actele sinodului de apocriziarii săi și nu semnează actele ce-i fuseseră trimise.

155 Cf. H. Jedin, Storia della Chiesa, III, 44-51; 252-255. Biserica greacă consideră și conciliul din 691-692 ca ecumenic.

156 Cf. J. Lortz, op. cit., p. 209.

157 „Ce importanţă are care este înţelegerea în interiorul căreia încercăm să căutăm adevărul? Nu este doar o singură cale pentru a ajunge la marele mister!”.

158 Augustin afirmă că sunt situaţii, totuşi, în care Providenţa permite ca inocenţii să fie excomunicaţi. Aceştia îşi pot găsi mântuirea în afara Bisericii dacă, cu toată bunăvoinţa lor, nu reuşesc să reintre în ea, dar mărturisesc până la moartea credinţa lor şi o apară. Dumnezeu Tatăl îi ascultă în tăcere.

159 Cf. J. Lortz, op.cit., p. 219.

160 Ibidem, p. 127: „Nimeni nu poate elabora o erezie, decât dacă este dotat cu un zel înflăcărat şi cu calităţi naturale. Aşa au fost atât Valentin cât şi Marcion, despre a cărui mare erudiţie ne vorbesc izvoarele” (Ieronim)

161 Referitor la izvoarele paleocreștine (inscripții, edificii de cult, obiecte de artă) din Ro­mânia, cf. I. Barnea, Les monuments paléochrétiens de Roumanie, Vatican 1977.

162 Eusebiu de Cezareea, Historia ecclesiastica, 3, 1.

163 Origene, Commentarium in Genesim, III, 24.

164 De altfel, în Biserica antică nici nu exista ideea unui creștinism sau a unei biserici naționale. Tendințele de diviziune, de separare din trupul Bisericii, sunt prezente numai la eretici. Astfel de tendințe sunt favorizate apoi și de un important (decisiv) factor politic: noua Romă (Constantinopolul) vrea să devină și capitala creștinismului din Orient.

165 Eusebiu de Cezareea, Historia ecclesiastica, 4, 35, 1.

166 Sozomene, Istoria bisericească, 7, 9, 6.

167 Sozomene, Istoria bisericească, 7, 26.

168 Iordanes, Getica, 24, 121.

169 Sozomene, Istoria bisericească, 6, 112.

170 Sozomene, Istoria bisericească, 12, 45.

171 PG 96, 241-242; 319-320; 364; 519-520; 525-526; 533.

172 Teodoret din Cyr, Istoria bisericească, 5, 31.

173 Ieronim, Epistula 107.

174 Socrate, Istoria bisericească, 6, 12.

175 A.J. Festugiére, Actes du Concile de Calcédonie, Cahiers d’Orientalisme 4, Geneva 1983, 52.

176 Marius Mercator, Monumenta ad haeresim Nestoriana: PL 48, 1087-1088.

177 Epistula Theotimi episcopi Scythiae ad Leonem Imperatorem: MANSI 7, 545.

178 Istoricul Procopiu ne-a lăsat o listă a cetăților întărite acum: Abrittus, Tropaeum Traiani, S. Cyrillus, Capidava, Carsium, Troesmis, Ibida, Aegyssus, Halmyris, Callatis (De aedificiis, 4, 7).

179 V. Monachino, Il canone 28 di Calcedonia, 75-76.

180 I. Barnea, Les monuments paléochrétiens de Roumanie, 46.

181 M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, I, București 1980, 160.

182 Evul mediu preia artele liberale antice și le împarte în două: Trivium (materiile ling­vistice: gramatica, retorica și dialectica) și Quadrivium (științele matematice: geometria, aritmetica, astronomia și muzica).

183 A trăit în sec. al VI-lea și este fondatorul în Italia meridională a unui Vivarium, o mănăstire cu o bibliotecă în care se traduc fragmente din sfinții Părinți și se comentează Biblia.

184 Începând cu anul 600, el este episcop al acestui oraș. Spirit enciclopedic, împreună cu un staff de colaboratori, elaborează o operă în 20 de cărți (Etymologiae), în care sunt rezumate cele mai diverse aspecte ale culturii timpului său.

185Referitoare la istoria educației în antichitate și la rolul pe care l-a avut creștinismul în formarea intelectuală și morală a lumii antice, o importanță deosebită o au două opere ale lui H. I. Marrou, Istoria educației în antichitate, II, București 1997, 130-182; Idem, Sfântul Augustin și sfârșitul culturii antice, București 1997. Există și un excelent com­pendiu al istoriei educației creștine în evul mediu timpuriu: P. Riché, Le scuole e l’insegna­mento nell’Occidente cristiano dalla fine del V secolo alla met dell’XI secolo, Roma 1985.

186 La origine, parohia înseamnă comunitatea orășenească condusă de episcop. Cu tre­cerea timpului, în orașe, comunitatea se împarte în mai multe biserici. Pentru comunitățile rurale, acest termen este folosit pentru prima dată de papa Zosim, în anul 417. Astfel de comunități, ca unități administrative ale bisericii locale sub jurisdicția episcopului, se numesc dioecesis. Începând cu secolul al VII-lea, teritoriul jurisdicției unui episcop se numește dieceză, iar comunitățile din teritoriu, parohii.

187 Orléans 541; Lérida 546; Toledo 633; Châlon 650.

188 Primul sinod diecezan, ale cărui acte le cunoaștem, este cel din Auxerre. Cu inter­mitențe, actele lui sunt datate între 561 și 605.

189 Cf. H. Jedin, Storia della Chiesa, III, 266-281.

190 Biserica greacă instituise o sărbătoare a tuturor martirilor în octava Rusaliilor. În anul 609 sau 610, papa Bonifaciu dedică templul tuturor marilor zei ai imperiului (Pan­teonul) cultului Fecioarei Maria și a tuturor martirilor, punând astfel bazele sărbătorii de mai târziu a Tuturor Sfinților.

191 În sec. al IV-lea sunt compilate liste ale martirilor (aniversarea sau comemorarea lor). Astfel de liste sunt alcătuite la Roma (Depositio [episcoporum et] martyrum din Crono­graful din anul 354), Cartagina și Neapole (Calendarul de marmoră) și în Siria (calendarul din jurul anului 400). În Occident, aceste liste stau la baza martirologiilor, în Orient ele fiind numite menologii sau sinaxare. Cel mai important martirologiu este Martyrologium hieronymianum (începe cu Crăciunul și cuprinde aprox. 6.000 de nume de martiri și sfinți). Acest martirologiu a fost alcătuit în jurul anului 450, în Italia de sud, și amplificat în Galia spre anul 600. Pentru Orient, calendarul sfinților este fixat la sinodul Trullan din 692.

192 Așa cum am menționat deja, locurile de pelerinaj cele mai frecventate erau mormin­tele apostolilor Petru și Paul. La acestea se adaugă mormântul sfântului Hipolit din Roma, al sfântului Ciprian din Cartagina. În viitor, catolicii din Galia și Spania vor face peleri­naje anuale la mormântul sfântului Martin din Tours. Spaniolii au și propriile locuri de pelerinaj: mormintele martirului Vincențiu din Zaragoza și al sfintei Eulalia din Mérida.

193 Botezul copiilor este atestat de Irineu de Lion, Adversus haereses, 2, 22, 4; și Hipolit, Trad. apost., 46, 1. Origene afirmă că acesta reprezintă o tradiție apostolică (Hom. in Epist. ad Rom., 5, 9). Din câte cunoaștem, o cateheză specială pentru copii nu există înainte de sec. al VI-lea.

194 În Biserica latină, alături de botezul apei (administrat de cele mai multe ori printr-o triplă scufundare), a fost recunoscut și botezul dorinței. În cap. 53 din necrologul pentru împăratul Valentinian al II-lea, asasinat în 392, Ambroziu afirmă că pietatea și dorința acestuia de a primi botezul l-au „curățat” de păcate („hunc sua pietas abluit et voluntas”). De aceeași părere este și Augustin de Hippona, De bapt. c. Donat., 4, 22, 29. În Biserica greacă, în schimb, s-a impus convingerea că doar botezul sângelui poate fi considerat ca un adevărat botez.

195 În fond, „inițierea misterică” însemna aprofundarea misterelor creștine de către cei botezați. De la această inițiere erau excluși cei „nechemați”. Lor li se refuza și prezența în comunitatea creștină, în timp ce aceasta participa la celebrarea misterelor. Numai în celebrarea euharistică ce-și atinge punctul culminant în „consacrare”, creștinului i se oferă posibilitatea de a pătrunde în mistere, iar semnificația ultimă a Botezului și Euharistiei este cunoscută de neofit numai după consacrare. Nechemați erau toți aceia cărora le lipseau premisele necesare pentru o înțelegere corectă a experienței misterice. Așa cum afirmă Teodor de Mopsuestia, cine nu este botezat, chiar dacă se roagă Tatăl nostru, nu înțelege această rugăciune și nici nu o poate recita cu folos (In Rom., 8, 15). Este posibil ca în această inițiere ezoterică (disciplina arcani) să fi contribuit și concepțiile și cultele misterice păgâne, însă între acestea din urmă și inițierea ezoterică creștină există o diferență de conținut ce le face diametral opuse.

196 După conciliile din Efes și Calcedon, monofiziții și nestorienii vor dezvolta liturgii proprii, ale căror forme se cristalizează în secolele VI-VII, chiar dacă ulterior ele vor mai suferi modificări și îmbunătățiri.

197 Apostolii l-ar fi însărcinat pe papa Clement cu scrierea sau răspândirea acestei opere. În realitate, ea aparține unei perioade posterioare, probabil sfârșitului sec. al III-lea.

198 De exemplu, canonul, adică partea centrală a Misei romane dintre Sanctus și Pater Noster, dobândește o formă stabilă spre sfârșitul sec. al VI-lea. Cu excepția Sacramenta­riului Leonian (sau Veronense, de la localitatea unde a fost descoperit), care cel puțin în parte aparține perioadei lui Leon cel Mare, izvoarele principale (sacramentariile: culegeri de rugăciuni ale Misei și binecuvântări) pentru cunoașterea liturgiei romane au suferit transformări care ne împiedică să stabilim o cronologie precisă în evoluția acestei liturgii.

Sacramentarium Gelasianum are caracteristicile unei cărți oficiale; forma în care ni s-a păstrat aparține perioadei franco-carolingiene (700-750).

Sacramentarium Gregorianum (baza viitorului Misal roman) conține elemente care, în forma cea mai veche la care se poate ajunge, aparține perioadei lui Grigore cel Mare. Este misalul folosit pentru celebrările papale în 754 și pe care Pepin l-a introdus în regat cu ocazia încoronării și a prezenței papei ªtefan al II-lea.

199 Conform unui palimpsest descoperit în abația din Weissenburg (Alsacia), originile acestei liturgii pot fi stabilite în secolele al V-lea sau al VI-lea.

200 Deși studiile ulterioare ale marilor liturgiști au clarificat multe probleme în domeniu, credem că Istoria liturgiei în patru volume (2371 pagini) a lui M. Righetti, Manuale di storia liturgica, Milano 1945-1953, merită să fie menționată aici. Alte lucrări de istorie a liturgiei: B. Neunheuser, Storia della liturgia attraverso le epoche culturali, 1983², 160 pagini; E. Cattaneo, Il culto cristiano in Occidente; note storiche, Roma 1984², 658 pagini. Pentru o sinteză a liturgiei, pastoralei și pietății creștine din secolele IV-VII, cf. H. Jedin, Storia della Chiesa, I, 316-335; III, 282-297.

201 Călugării însă au participat deseori la controversele doctrinare, aşa cum a fost monofizismul şi iconoclsmul.

202 Chemarea spre viața eremitică i-a venit în urma unei predici ascultate în satul natal, predică bazată pe cuvintele din Mt 19, 21.

203 Această regulă este o inovație pentru timpul în care ne aflăm.

204 Acesta scrie despre el: „A fost un om dintr-o bucată, care a devenit celebru nu cu scrierile, nici cu înțelepciunea lumii, nici cu ajutorul vreunei forțe oculte, ci numai cu pie­tatea care-l caracteriza”.

205 Viața sfântului Anton ne este cunoscută din biografia pe care i-a scris-o sfântul Ata­nasiu, un an după moartea lui: Vita Antonii: PG 26, 835-978. Atanasiu a văzut în el mona­hul ideal, care își prezintă autenticitatea vocației prin darul discernerii spiritelor și prin minuni. Chiar dacă scrierea sfântului Atanasiu ne prezintă și aspecte curioase ale vieții sfântului din deșert, datele biografice rezultă autentice și de necontestat în ansamblul lor. Biografia lui a influențat hagiografia și literatura religioasă ulterioară, ca și pe diferiți pic­tori, care au excelat mai ales prin redarea ispitirii sfântului Anton.

206 În anul 404, Ieronim se interesează de traducerea în latină a regulii lui Pahomie. În secolele următoare, aceasta a influenţat mult formarea altor reguli monastice: Regula Vigilii (Regula Orientalis), scrisă în Galia către anul 420; Regula Sfântului Benedict (cca. 540), regulile lui Cezar din Arles şi a succesorului său Aurelian (cca. 512-550); Regula Tarnatensis (sec. VI-VII). Benedict de Anian († 821) a preluat versiunea latină a regulii lui Pahomie şi face dese referinţe la ea în Concordia regularum.

207 Codex Theodosianum, 12, 1, 63.

208Ideea fecioriei din sec. al III-lea pregătește ideea celibatului sacerdotal.

209 Spre sfârșitul sec. al IV-lea, din ce în ce mai mulți bogați intră în rândul creștinilor; din acest motiv, Biserica începe să-și mărească numărul proprietăților sale.

210 Cf. H. Jedin, Storia della Chiesa, II, Brescia 1977, 434-452.

211 Istoriografia contemporană se confruntă cu această problematică de câteva decenii: lipsa unui periodizări general acceptată este cauzată şi de evoluţia istorică diferită a popoarelor şi civilizaţiilor.

212 Cf. A. A. Ilieş, Istoria Bisericii Medievale (604-1492), p. 7.

213J. Lortz, op. cit., p. 265.

214J. Lortz, op. cit.; H. Jedin, Storia della Chiesa. Il primo medioevo, vol. IV; A. Fliche – V. Martin, Storia delle Chiesa, vol. VI, K. Bihlmeyer – H. Tuechle, Storia della Chiesa, vol. II.

215 Cf. J. Lortz, op. cit., p. 240.

216 Cf. H.G. Beck, „Christliche Mission und politische Propaganda im byzantinischen Reich”, în La conversione al cristianesimo nell’Europa dell’alto medioevo, Spoleto 1967, 649-694.

217 Sozomene, Istoria bisericească, 2, 9-14.

218 Cf. A. Franzen, Breve storia della Chiesa, Brescia 1980, p. 129.

219 Cf. A. Franzen, op. cit., p. 129.

220 Cf. E. Dumea, op. cit., p. 116.

221 Cf. A. Franzen, op. cit., p. 132.

222 Cf. E. Dumea, op. cit., p. 117.

223 Cf. A.-A. Ilieş, op. cit., p. 49.

224 Cf. R. A. Bartoli, F. Cigni, Benedeit. Il viaggio di San Brandano, Parma 1994.

225 Cf. M. A. Grignani, S. Carla, La navigazione di San Brandano, Milano 1975.

226 Cf. A. Franzen, op.cit., p. 133.

227 Ibidem.

228 Pentru o înțelegere corectă a acestei „Capitulatio”, cf. H. Jedin, Storia della Chiesa, IV, 92-93; Lexikon des Mittelalters, II, München 1983, 1483-1484.

229 În viitor, istoria acestui regat va aparține Rusiei de Kiev, și nu vichingilor propriu-ziși.

230 Cf. J. Lortz, op. cit., p. 269.

231 Grigore de Tours, Historia Francorum, II, 30: „O, Isuse Cristoase, pe care Clotilda îl proclamă fiul lui Dumnezeu cel viu... implor gloria măreției tale: acordă-mi victoria asupra acestor dușmani... iar eu voi crede în tine și mă voi boteza în numele tău”. Deși Grigore aparține generației nepoților lui Clovis, totuși opera lui rămâne cea mai impor­tantă pentru cunoașterea acestei perioade.

232 Grigore de Tours, Historia Francorum, II, 31.

233 Cf. H. Jedin, Storia della Chiesa, vol. III, p. 131.

234 Cf. Vita Eligii, I, 33.

235 Cf. P. D. de Moreau, St. Amand, apôtre de la Belgique et du Nord de la France, Museum Lessianum, Section misionologique n. 7, 1927.

236 Cf. J. Lortz, op. cit., p. 272.

237 Ibidem.

238 Cf. site-ului htt://ro.wikipedia.org/wiki/List%C4%83_de_regi_franci.

239 La începutul sec. al V-lea, locuiesc pe cursul mijlociu al Rinului și pe Neckar. Pătrun­derea catolicismului printre dânșii este menționată de istoricii Orosiu,