Capitolul I

9. Marii sfinți părinţi ai Bisericii Latine
9.1. Ambroziu
Personalitatea marcantă a lui Ambroziu este vie în primul rând în istoria Bisericii prin faptul că este unul dintre cei patru mari părinţi ai Bisericii Latine. Desigur, aspectul spiritual este fundamental pentru întreaga sa operă, dar importanţa sa depăşeşte sfera teologică, el fiind unul dintre artizanii noii structuri ecleziale şi socio-politice din timpul său¹⁵⁶. Ambroziu s-a născut în anul 339 la Treviri, unde tatăl său avea funcţia de prefect al Galiei, dar a fost educat la Roma. După o strălucită carieră de înalt funcţionar al statului şi de guvernator al provinciilor italiene nordice, a fost ales episcop de Milano, oraşul său de reşedinţă (374).

Ambroziu va deveni prin imensa sa activitate un personaj-cheie a timpului său, un reprezentant al Bisericii Occidentale, care în acea perioadă, datorită şi altor teologi de renume, începea să-şi organizeze structurile şi să-şi elaboreze gândirea teologică proprie, având mereu în atenţie bogăţia spiritualităţii orientale. Erau anii în care împăratul Teodosiu a decis la Conciliul de la Constantinopol (381) ca în Imperiu să nu mai existe o altă religie decât cea creştină, iar Biserica trebuia să fie „ortodoxă” prin acceptarea profesiunii de credinţă de la Niceea.

În Occident, Biserica nu era bine informată de toate subtilităţile teologice ale controverselor din Orient, sau de diferitele forme de erezii, ramificate la rândul lor în mai multe nuanţe. Doar Ilarie de Poitiers, care a fost exilat în Orient deoarece rămăsese fidel Conciliului din Niceea, după întoarcerea sa pe scaunul episcopal (360-361) s-a angajat să implementeze în Occident preocuparea faţă de aceste probleme teologice. Ambroziu va duce la îndeplinire această operă, chiar dacă la începutul episcopatului său nu avea o bogată cultură teologică. Fundamentul gândirii sale pleacă de la teologia greacă dar elaborarea se dezvoltă într-un mod cu adevărat genial, creativ, autonom, corespunzător mentalităţii occidentale, nu înclinată spre speculaţie, ci mai ales spre simplă claritate şi fermitate: „Trebuie să preferăm să ne fie teamă, decât să cunoaştem abisurile divinităţii”.

Ambroziu a reuşit să depăşească confuzia teologico-dogmatică din Iliria şi Italia, alimentată de împărăteasa mamă Iustina, de episcopii semiarieni şi de arianismul gotic: a înţeles raportul substanţial dintre doctrina şi instituţia Bisericii. Pentru a nu devia de la misiunea sa şi pentru a-şi păstra autonomia, Biserica trebuie să pună în practică ceea ce crede şi anunţă. S-a angajat cu toate puterile să susţină deciziile Conciliului din Niceea atât din punct de vedere teologic, pentru puritatea credinţei, cât şi din punct de vedere politico-ecleziastic, pentru independenţa Bisericii faţă de intervenţiile statului.

Fundamentul ministerului său episcopal a fost predicarea: se baza în special pe explicarea Sfintei Scripturi, Ambroziu dovedindu-se un excelent exeget, bun cunoscător ale scrierilor pauline, susţinător al rigorii legii dar şi predicator al milostivirii lui Dumnezeu. Atenţia sa a fost mereu îndreptată spre modul în care trebuie pusă în practică învăţătura religioasă. Preocupările teologice au fost însoţite de o intensă activitate pastorală, în calitate de păstor al diecezei sale, desfăşurată mai ales în folosul catecumenilor care se pregăteau pentru a primi botezul, şi de o viaţă de rugăciune şi de pocăinţă.

Înainte ca papa Gelaziu şi papa Leon I să proclame, în secolul al V-lea, diviziunea dintre puterea spirituală a Bisericii şi puterea politică, Ambroziu a susţinut cu tărie autonomia celor două puteri şi independenţa Bisericii. Tot ceea ce se referă la religie, la probleme de credinţă şi de organizare ecleziastică ţine de autoritatea episcopului. Dacă este cazul, episcopul trebuie „să opună rezistenţă” împăratului, excluzându-l de la cele sfinte: Biserica trebuie să fie independentă, iar „împăratul face parte din Biserică, nu este deasupra ei”.

Pe de altă parte, Ambroziu nu vrea nici să domine sfera politică, sau să o includă în cea ecleziastică. Dimpotrivă, Ambroziu a fost poate exemplul cel mai echilibrat al raportului dintre cele două puteri: el susţine deplina independenţă a puterii de stat, pentru că reprezintă o necesitate pentru stabilirea ordinii în lume.

În diferitele conflicte pe care le-a avut cu împărăteasa mamă, cu curtea imperială sau chiar cu împăratul, Ambroziu s-a dovedit a fi un diplomat foarte abil şi rafinat. În orice circumstanţă a acţionat în primul rând pentru binele creştinismului, de aceea a acţionat în mod public împotriva păgânismului pentru ca acesta să nu fie recunoscut de către stat: se opune proiectului de reconstrucţie a altarului zeiţei Victoria în Senat, sacrificiilor păgâne, finanţării preoţilor păgâni de către stat, sau poziţiei sceptice ale rectorului Simmacus¹⁵⁷ ce lăsa spaţiu diferitelor opţiuni religioase. Refuză să dea biserica episcopului anti-niceean propus de curtea imperială, chiar dacă împăratul printr-un edict îi luase sub protecţia sa pe semiarieni şi îi ameninţa cu moartea pe opozanţii acestora pentru delictul de lezmajestate. Adevărat păstor carismatic al maselor, a ştiut să le domolească manifestările ce puteau deveni violente. L-a constrâns pe împăratul Teodosiu, printr-un discurs ţinut în mod public în biserică, să revoce decretul pentru construirea unei sinagogi care fusese incendiată de unii călugări fanatici. După masacrul sângeros de la Tesalonic din anul 390, îl ameninţă pe împărat cu excomunicarea, dar Teodosiu face penitenţă publică, merge în biserică fără podoabele împărăteşti şi îşi recunoaşte vina, rămânând astfel prieten cu marele episcop până la moarte.

În sfârşit, Ambroziu poate fi privit ca un exemplu de păstor şi ghid spiritual şi din perspectiva activităţii sale de părinte şi ocrotitor al celor săraci, model pentru acele timpuri caracterizate de invaziile barbare: în opinia sa săracii sunt tezaurul Bisericii, care la rândul său trebuie să fie săracă.
9.2. Augustin
În momentul în care partea occidentală a Imperiului începuse să se clatine sub loviturile primite din partea invaziilor barbare, iar declinul civilizaţiei antice intrase într-o fază acută, Dumnezeu a oferit Bisericii Sale o persoană excepţională care a însumat în opera sa toată activitatea Bisericii de până atunci şi valorile antice ale civilizaţie greco-romană, plăsmuind în mod creativ moştenirea acestora cu sfinţenia şi personalitatea sa eminentă, astfel încât toată această bogăţie a fost capabilă să conducă în mod determinant formarea spirituală şi politică a noii lumi medievale: Augustin din Hippona.

Augustin s-a născut în anul 354 la Tagaste, în Numidia. Tată său era păgân, dar mama, Monica, fiind creştină (mai târziu va deveni şi ea sfântă), l-a orientat pe adolescentul Augustin spre o viaţă creştină introducându-l în grupul catecumenilor. În timpul studiilor din tinereţe a avut o viaţă zbuciumată, căutând împreună cu prietenii săi distracţiile şi plăcerile acestei lumi. La sfârşitul studiilor, după ce a devenit maestru de retorică, a început să parcurgă un drum de profundă cunoaştere interioară. Prima aprofundare a gândirii sale i-a oferit-o opera filozofică a lui Cicero, „Hortensius”. La vârsta de 20 de ani, în 375, neliniştit şi în căutarea adevărului a devenit „auditor” (gradul cel mai mic) în rândul maniheilor. Timp de nouă ani a făcut parte din această sectă creştină, care l-a făcut să devină sceptic. Nesiguranţa sa interioară a devenit tot mai mare, chiar dacă a continuat neîncetat să găsească adevărul.

În anul 383 a plecat la Milano în calitate de profesor de retorică. Aici va avea loc momentul decisiv pentru dezvoltarea sa spirituală: dacă înainte Sfânta Scriptură i se părea a fi doar o culegere de „poveşti pentru copii”, acum, sub influenţa lui Ambroziu, lectura Bibliei a devenit tot mai captivantă. În această perioadă Augustin a fost influenţat şi de neoplatonism, din care se inspirase şi Ambroziu, aspect decisiv pentru formarea gândirii sale: a preluat principiile vieţii spirituale şi intuiţiile speculative fundamentale. Atât forma concepţiei sale de Dumnezeu (summum bonum), cât şi religiozitatea sa mistică (contemplaţia acestui summum bonum) derivă din neoplatonism. Acesta i-a deschis lui Augustin o nouă lume spirituală, în care se poate să întâlnească speranţa de mântuire şi comuniune cu Dumnezeu. Pregătit în acest mod, sufletul lui Augustin a fost puternic influenţat de scrierile apostolului Paul. Augustin a ascultat chemarea harului lui Dumnezeu, iar în noaptea sărbătorii Paştelui din anul 387, la vârsta de 33 de ani, a fost botezat împreună cu fiul său şi un prieten de către Ambroziu.

Înainte de a se întoarce în Africa, pe drum, mama sa Monica moare la Ostia (noiembrie 387). Au urmat trei ani de singurătate dedicaţi studiului şi rugăciunii, în locuinţa sa din Tagaste. În anul 391 Augustin a fost consacrat preot, iar în anul 395 a devenit episcop auxiliar de Hippona.

În calitate de episcop (din 396) trăia împreună cu preoţii săi ca un călugăr. S-a dedicat cu mult zel în toate sectoarele vieţii pastorale: activitate caritativă, predicare, cateheză pentru cler şi popor, activitate literară şi rugăciune.

Augustin a murit în anul 430, în momentul în care vandalii asediau deja cetatea sa. O nouă epocă se prefigura la orizontul istoriei: evul mediu.

Scrierile lui Augustin sunt de diferite genuri literare: filozofice, filozofico-istorice, exegetice, dogmatice, apologetice, catehetice şi o autobiografice. La acest ultim gen literar aparţin faimoasele sale „Confesiuni”, una dintre cele mai valoroase opere ale literaturii mondiale, care a exercitat o imensă influenţă în toate timpurile, până în zilele noastre, şi „Retractationes” – lucrare în care aruncă o privire retrospectivă şi autocritică asupra numeroaselor sale scrieri apărute până în anul 427.

Opera care a exercitat cea mai mare influenţă este însă, fără îndoială, capodopera sa filozofico-teologică „De civitate Dei”, îndreptată împotriva acuzelor care considerau cursul istoriei universale ca pe o negare a doctrinei creştine, sau contrastantă cu bunătatea lui Dumnezeu. Augustin expune o genială filozofie a istoriei creştine care a influenţat în mod esenţial asupra mentalităţii feudale, mai mult, a fondat-o. El explică dintr-o perspectivă apologetică, răspunzând obiecţiilor creştine şi păgâne, folosindu-se de conceptul de providenţă, liberul arbitru, eternitate, şi, mai ales, de voinţă a lui Dumnezeu ce nu poate fi cunoscută. Încearcă să dea un răspuns la sensul răului şi durerii de-a lungul istoriei: sunt două civitates (cetăţi): una este a lui Dumnezeu, cealaltă este a diavolului. Cetatea lui Dumnezeu are puterea spirituală, dar datorită revelaţiei divine este deţinătorul de drept şi al puterii temporale, chiar dacă în acel secol este supusă acestei puteri. Prin intermediul „legii eterne” judecătorul divin stabileşte, după principii necunoscute oamenilor, numărul aleşilor cărora le va aparţine cetatea lui Dumnezeu. Comuniunea aleşilor este adevărata cetate a lui Dumnezeu, prin urmare este invizibilă! De aceea, până la judecata finală aceste două cetăţi, a lui Dumnezeu şi a diavolului, se încrucişează reciproc. Cei drepţi nu sunt uşor şi întotdeauna de identificat, până în ziua judecăţii. Unii pot fi duşmani ai Bisericii, dar nu sunt duşmani ai lui Dumnezeu, şi vor fi primiţi ca fii ai Săi; alţii, care acum sunt semnaţi de sacramentul botezului, nu se vor salva. Într-un cuvânt, planul de mântuire al lui Dumnezeu este misterios şi de nepătruns.

Importanţa teologică a lui Augustin se fondează în principal pe două aspecte: 1) a susţinut doctrina păcatului şi a harului (împotriva pelagianismului); 2) a apărat Biserica vizibilă, constituită în mod ierarhic ca unică mediatoare a mântuirii¹⁵⁸, şi sfinţenia sa obiectivă (împotriva donatismului). Cristologia sa ne arată că înainte de Efes şi Calcedon, Augustin învăţa credinţa cea dreaptă referitor la unicitatea persoanei lui Cristos cu două naturi.

Din punct de vedere intelectual, Augustin se inspiră în primul rând din filozofia stoică şi din neoplatonism, iar ca teolog foloseşte opera spirituală a părinţilor Bisericii Orientale. Religia pentru Augustin este văzută ca o cunoaştere, la fel ca apologeţii din secolul al II-lea, dar într-un mod mai profund, căreia el îi adaugă două caracteristici esenţiale: 1) contactul intim şi natural cu Dumnezeu - principiul fiecărei fiinţe, care depăşeşte orice reflecţie sau teorie; 2) experimentează personal în sine puterea păcatului, nevoia de mântuire a omului, atotputernicia harului. De aceea, teologia paulină a păcatului şi a harului se află în centrul atenţiei sale, iar analiza sa va sta la bazele teologiei medievale.

Augustin reprezintă una din maximele sinteze ale gândirii catolice, nu doar prin ampla deschidere a spiritului său şi pentru că el a fost un model de speculaţie şi mistică, ci mai ales pentru legătura dintre pietatea sa profundă şi sensul de fidelitate faţă de Biserică. El a trăit în sine experienţa religioasă la un nivel la care puţini au ajuns, şi cu toate acestea a susţinut în mod ştiinţific obiectivitatea Bisericii sacramentale. În Augustin găsim un model strălucitor a sintezei creştine dintre înţelegerea subiectiv-personală şi acceptarea valorilor obiective: nimic nu are valoare, dacă în spate nu se află omul interior. Acesta, însă, nu este măsură pentru sine însuşi şi pentru celelalte lucruri, ci deasupra lui se află singura Biserică, instituţie a harului, fondată de Cristos. Convingerea individuală, decisivă, este integrată de formarea conştiinţei, indispensabilă, asupra revelaţiei, şi prin intermediul comuniunii religioase sacramentale, ecleziastice. Printr-o extraordinară intuiţie, Augustin a susţinut şi proclamat tensiunea între aceşti doi poli, de necesitate vitală. Luther va prelua unele aspecte ale teologiei augustiniene referitoare la mântuire şi har, dar, lipsindu-i puterea de sinteză a aspectelor prezentate anterior, va ajunge la erezie.
9.3. Ieronim
Ieronim s-a născut într-o familie creştină din Stridon, în Dalmaţia, în jurul anului 345. A fost botezat în adolescenţă, iar ca adult se decide să îmbrăţişeze o formă de viaţă monahală, împreună cu câţiva prieteni, la Aquileia. A fost un susţinător al vieţii ascetice şi a virginităţii, pe care o considera forma cea mai perfectă de urmare a lui Cristos. A cunoscut viaţa monahală la Treviri, unde Atanasiu a scris „Viaţa Sfântului Anton Pustnicul”. Prin scrierile sale a răspândit idealul monastic în Occident. A scris nenumărate predici şi comentarii exegetice în mănăstirea din Betleem, unde s-a stabilit, iar ca filolog (cunoştea limba greacă şi ebraică) a adus un serviciu incomensurabil Bisericii, pe care a slujit-o cu credinţă toată viaţa, furnizându-i un text mai precis al Sfintei Scripturi al Vechiului şi Noului Testament.

Pe lângă aceste calităţi pe care le-a folosit pentru progresul cultural al Bisericii, temperamentul său nu l-a ajutat să devină o persoană care să corespundă modelului clasic de sfinţenie. Cu o fire foarte uşor iritabilă, se lăsa prins deseori de invidie, şi folosea o ironie muşcătoare în polemicile cu adversarii săi.

Ceea ce l-a caracterizat a fost aspiraţia sa continuă pentru cultură. A fost atât de pasionat de cărţi, încât îşi transporta mereu biblioteca personală, ce devenea tot mai mare, în diferite localităţi: la Aquileia, la Roma (ca secretar al papei Damasus), la Betleem (superior al mănăstirii).

Ieronim a trăit cu intensitate problema umanistică de mai târziu „raportul dintre cultura mondenă şi dorinţa de perfecţiune creştină”, dar nu a găsit un răspuns concret. Lui Ieronim i s-a imputat faptul că nu a vrut să participe la controversele teologice, că a fost un tip adogmatic. Pentru el formulele teologice aveau aspectul unor teorii greceşti sofisticate, sau erau considerate nişte certuri între călugări. În timpul controverselor cristologice nu a avut niciodată o poziţie univocă¹⁵⁹, mai mult, poate în mod hilar pentru noi astăzi, se opreşte la aspectul erudiţiei celor care susţineau o anumită poziţie, fie ei şi eretici¹⁶⁰.

Marea operă a lui Ieronim rămâne traducerea Bibliei din limba greacă şi ebraică în cea latină („Vulgata”). Modelul său a fost Origene, dar i-a combătut modul de interpretare alegoric al Bibliei, el folosind o metodă de interpretare literală, ferm convins de veridicitatea istorică a informaţiilor biblice.

9. Creștinismul în Scythia Minor (Dobrogea): sec. III-VII
1. Informații generale¹⁶¹
Înainte de a prezenta cadrul general al creștinismului antic dobrogean, trebuie să precizăm un aspect, și anume: apostolatul sfântului apostol Andrei în Dobrogea nu poate fi susținut cu argumente istorice valide. Afirmațiile istoricului Eusebiu din Cezareea¹⁶² și ale lui Origene¹⁶³ despre o activitate misionară a apostolului în aceste părți nu reprezintă pentru istorici o adevărată mărturie istorică. Putem afirma doar că, încă din primul secol, circumstanțele istorice erau favorabile pentru o pătrundere a creștinismului în Scythia Minor (= SM) și nimic mai mult.

Începuturile creștinismului în SM trebuie căutate în spațiul geografic, cultural și economic în care se găsea această provincie. SM este înglobată în imperiul roman spre sfârșitul domniei lui Cezar August (31 î.C.-14 d.C.). Porturile acestei provincii aveau legături continue cu celelalte por­turi ale Asiei Mici și ale Macedoniei, și nu numai cu acestea. Schimburile comerciale ale acestor porturi cu lumea greco romană reprezintă pentru localitățile de pe malul Mării Negre calea și mijlocul prin care creștinismul a pătruns în cetățile Pontului Euxin. Lipsa probelor istorice care ar putea să ateste o prezență creștină înainte de secolul al IV-lea își poate găsi o explicație în faptul că, până la Constantin cel Mare, noua religie era încă o „religio illicita”, nepermisă, iar numele de creștin era proscris de secole, încă din timpul împăratului Nero. O altă explicație a acestei grave lipse de mărturii istorice în favoarea prezenței creștinilor în SM, pe parcursul primelor trei secole, o poate reprezenta și situația materială a populației acestor cetăți portuare: oameni cu o condiție economică modestă care, în afară de mărturiile epigrafice (în majoritate fiind pietre de mormânt) și de temeliile mai multor biserici, au lăsat puține urme în istorie.

Din analiza inscripțiilor funerare vom prezenta unele aspecte ale cre­dinței creștinilor dobrogeni, ale vieții lor, ca și ale originii lor etnice.

Inscripțiile de pe pietrele funerare creștine sunt în limba greacă (cca. 60), în latină sau bilingve (latină și greacă). Din conținutul lor putem constata lipsa oricărei referințe la vreun conflict deschis între creștinism și religiile tradiționale păgâne. La fel, lipsește orice referință la disputele doctrinale care caracterizează primele secole creștine. De aici putem deduce faptul că în SM creștinismul a fost acceptat și trăit în mod pașnic, natural, am putea spune.

Biserica este considerată „sfântă și catolică”. Expresia provine probabil din simbolul de credință niceno-constantinopolitan și ne redă convingerea acestor creștini că fac parte dintr-o Biserică universală, deschisă tuturor popoarelor¹⁶⁴. În alte inscripții găsim invocată mila divină pentru sufletele răposaților, este exprimată speranța în viața viitoare, sunt elogiați martirii.

Localitățile de unde provin sunt următoarele: Tomis (35 de texte epi­grafice), Callatis (8 inscripții), Histria (6), Axiopolis (2), Tropaeum Traiani (1), Ulmetum (8 texte), Dinogetia (7 inscripții), Salsovia (1), Niculițel (1) și Lazu (1). Datarea inscripțiilor: începutul secolului al IV lea – prima ju­mătate a secolului al VI-lea.

Simbolurile creștine prezente pe aceste pietre de mormânt sunt: porum­belul, peștele, monograma lui Cristos și frunza de palmier. Ornamentul care se repetă cel mai des este crucea, de diferite dimensiuni și forme. De la mijlocul secolului al IV-lea, aceasta este prezentă pe toate mormintele creștine. Semnificația ei este aceea de a-l proteja pe cel răposat, de a înlă­tura spiritele rele, dar mai ales garanția vieții veșnice, împreună cu Cristos. Această idee este clar exprimată într-o inscripție de la Tropaeum Traiani: „Crux mort(is et) resurect(ionis)” = „Crucea morții și a învierii”.

Limba în care sunt scrise este simplă și nu lipsesc nici greșelile ortogra­fice, aceasta reflectând nivelul cultural al creștinilor. Mai mult de jumătate din inscripții sunt funerare. Altele ne prezintă texte scripturistice („Emanuel † Dumnezeu cu noi”; „Domnul este lumina și mântuirea mea, de cine mă voi teme?” ; „Vă dau pacea mea”), liturgice, sau simple invocații sau aclamații religioase („Fiul lui Dumnezeu, Atotputernic, vino în aju­torul nostru! Salvează-ne! Dumnezeu, Maria!”).

Textele nu ne spun multe despre ocupațiile creștinilor. Sunt menționați soldați, funcționari civili, comercianți („Pedatura militum lanciarum iunio­rum” („Lucrarea soldaților legiunii lanciarii iuniores”), „Aici se odihnește Anthousa, fiica nobilă a marelui comite”; „Symplicius...sirian de origine, expert în legi”).

Analiza numelor ne ajută să cunoaștem și originea etnică a creștinilor, de altfel, destul de variată. Mai mult de 30 de nume sunt grecești; aproape tot atâtea sunt latine. Comitele Gibaste pare a fi un got, fiica lui însă are un nume grecesc: Anthousa. Spre sfârșitul secolului al V-lea și începutul celui următor, inscripțiile ne prezintă nume creștine noi, turanice, proto­bulgare: Tzeiuk și fiul acestuia, Atala. Putem constata, așadar, că în SM este prezentă lumea romană, Asia Mică, Constantinopolul, Siria, Egiptul, iar din secolul al VI-lea, sunt prezenți și noii cuceritori, bulgarii. Inscrip­țiile creștine nu ne dau încă nici un nume de autohtoni. Putem presupune una din cauze: populația locală locuia la sate, continuând să trăiască în vechile ei credințe religioase. Este posibil totuși ca noua credință să fi pă­truns în rândul băștinașilor, însă, așa cum am putut constata, pentru perioada de care ne ocupăm acum (secolele IV-VI), nu avem nici un docu­ment care să ne vorbească despre așa ceva.

2. Episcopii de Tomis
Forma de organizare bisericească din Schytia Minor (SM = Dobrogea) o reprezintă Episcopia de Tomis. Orașul Tomis devine cetate episcopală grație poziției sale de prim rang în cadrul comunității pontice, adică în acea uniune de cinci cetăți care formau această comunitate: Tomis, Histria, Callatis (Mangalia), Dionysopolis (Balcik, în Bulgaria) și Odessos (Varna, în Bulgaria). La Tomis locuia pentarhul, adică capul acestei confederații. În urma reformelor administrative ale lui Dioclețian (284-305), Tomisul devine capitala provinciei SM. În secolul al VI-lea, sub Iustinian, orașul va cunoaște o altă perioadă de înflorire, pentru ca apoi să cadă sub loviturile migratorilor.

Prima mărturie creștină la Tomis o avem din secolul al IV-lea. Este o gemă pe care se poate observa figura lui Cristos. La dreapta și la stânga se găsesc cei 12 apostoli, iar deasupra, cuvântul grecesc „ihtyus” (pește, simbol al lui Cristos, fiecare literă din acest cuvânt reprezentând o denu­mire a lui Cristos: I=Isus, H=Cristos, T=Dumnezeu, Y=Fiu, S=Mântuitor).

Atestarea documentară a episcopiei Tomisului o avem din anul 369. Menționăm că ne lipsesc izvoarele istorice referitoare la fazele anterioare care au dus la formarea acestui episcopat. Trebuie să amintim aici și faptul că, înainte de această dată, avem unele nume de „episcopi de Tomis” (Evangelicus și Efrem), însă analiza documentelor nu ne permite să afirmăm cu certitudine existența acestor persoane ca episcopi în capitala Schythiei Minor.

Primul episcop al Tomisului, asupra căruia nu planează nici un dubiu, este sfântul BRETANION. În anul 369, el intră în conflict cu împăratul Valens, un susținător înverșunat al omeismului (o derivație a ereziei ariane). Acesta, după o lungă luptă cu goții, pe care-i învinge, încheie o pace cu ei la Noviodunum (Isaccea), spre sfârșitul anului 369. În drum spre Constantinopol, se oprește la Tomis. Intrând în biserică, împăratul încearcă să-l convingă pe episcopul Bretanion să intre în comuniune cu arianii. Episcopul refuză deschis și categoric; ține un discurs în fața în­tregii comunități adunate în care apără credința sfinților Părinți ai Conci­liului ecumenic de la Niceea, iar apoi, în semn de protest față de împărat, iese din biserică împreună cu toată comunitatea, îndreptându-se spre o altă biserică din oraș, lăsându-l pe împărat singur, însoțit doar de escorta sa. Iritat, Valens îl exilează pe sfântul episcop, însă, nu după mult timp, îi permite să se întoarcă, deoarece se temea de o revoltă a sciților. Istoricul Teodoret scrie că Bretanion era „plin de credință... și a atacat coruperea dogmelor și crimele comise de Valens împotriva sfinților” (= creștinii ce urmau credința de la Niceea). El ne mai spune că „Bretanion se ocupa de cetățile din întreaga Schytie”¹⁶⁵. Din confruntarea episcopului cu împăratul putem constata că scaunul episcopal de Tomis era destul de bine consti­tuit, că exista o strânsă legătură între episcop și credincioșii săi, și ceea ce este mai important, că aici era urmată dreapta credință stabilită la Conciliul din Niceea. Acest ultim aspect, deloc secundar, ne spune, indi­rect, că relațiile dintre SM și celelalte zone creștine erau destul de dezvol­tate.

Rămâne deschisă problema dacă sfântul Bretanion a colaborat cu sfântul Vasile cel Mare pentru transportarea în Capadocia a osemintelor sfântului Sava, martirizat în Gothia (Dacia meridională). Cu această ocazie, docu­mentele ne dau multe informații referitoare la creștinismul nord-danu­bian. Alte informații despre episcopul Bretanion nu mai avem.

În anul 381, printre participanții la Conciliul ecumenic din Constanti­nopol, îl întâlnim pe GERONTIUS sau Terentius, probabil succesorul lui Bretanion. El semnează actele acestui conciliu cu numele de „Gerontius Tomensis”¹⁶⁶. Împăratul Teodosiu cel Mare (379-395) îl invită să se ocupe de păstrarea autenticității și purității credinței în provincia lui (Codex Theodosianus, XVI, I, 3). Presupunem că acest episcop era foarte bine pregătit din punct de vedere teologic, din moment ce-l vedem printre primele 10 personalități bisericești ale imperiului, care trebuia să garan­teze păstrarea și aplicarea deciziilor conciliare.

Un alt episcop de Tomis, mai cunoscut nouă, este TEOTIM, căruia, în anul 392, sfântul Ieronim i-a consacrat câteva rânduri în cartea sa De viris illustribus: „Teotim, episcop în Schytia, la Tomis, a scris în forma dialogului, în stilul elocvenței antice, opere mici și comatice. Aud că scrie și alte opere” (CXXXI). Istoricul Sozomene adaugă că era scit de origine, capul Bisericii din Tomis și din toată SM și că era cunoscut și educat în știința filozofică. Din acest motiv, adaugă istoricul, purta părul lung, în maniera filozofilor. Descrierea sa se încheie cu mențiunea că Teotim avea un mod de viață propriu călugărilor¹⁶⁷. Hunii care locuiau lângă Dunăre îl numeau „Dumnezeul romanilor”¹⁶⁸. Lui i se atribuie diferite minuni săvârșite printre acești barbari, considerați de Iordanes ca fiind tribul cel mai crud dintre toate celelalte. Din prezentarea lui Iordanes desprindem unele aspecte ale vieții acestui episcop, ca și relațiile lui cu populația locală și cu hunii invadatori. Aceștia din urmă au un respect deosebit față de dânsul. Interesantă ne pare expresia „Dumnezeul romanilor”. De aici deducem nu numai prezența romanilor în această provincie, ci și faptul că, dacă episcopul era considerat într-un fel ca „dumnezeul” lor, aceasta ne face să credem că acești romani erau creștini. Istoricul Socrate îl caracte­rizează pe Teotim ca „om strălucit datorită pietății și sfințeniei vieții sale”¹⁶⁹. Nu cunoaștem nici locul și nici anul nașterii sale. Dacă în 392 sfântul Ieronim scrie că Teotim era unul ce scrisese deja diferite opere, iar acum continua să scrie, aceasta înseamnă că episcopul nostru era în plinătatea forțelor sale. Poate că înainte fusese un filozof păgân, iar după îmbrățișarea religiei creștine fusese consacrat episcop. Dacă trăia ca un călugăr, este posibil să se fi ocupat și de promovarea vieții monastice în provincia sa. Calificativul de kometes (om cu părul lung) era atribuit și persoanelor din clasa inferioară a dacilor: comații. Atunci, era Teotim unul dintre aceștia. Nichifor Calixt îl numește „om de origine scită și barbar”¹⁷⁰. Ce fel de filozofie poseda Teotim? Poate că studiase printre greci; sau cunoștea o monastica philosophia, adică teoria și practica vieții monahale pe care el o trăia. În opera sa Sacra parallela, sfântul Ioan Damaschin s-a servit și de operele lui Teotim. Din puținele fragmente rămase deducem că episcopul de Tomis se ocupa mai ales cu probleme de natură morală¹⁷¹.

Nu cunoaștem în ce mod episcopul Teotim a intrat în relații cu sfântul Ioan Gură de Aur, episcopul Constantinopolului († 407). Acesta, spre anul 399, trimite misionari pentru „sciții, nomazi la Istru”¹⁷². Acești nomazi sunt migratorii prezenți aici: goții și hunii. La dânșii se referă sfântul Ieronim atunci când scrie că „hunii învață psaltirea, frigul Schytiei se încălzește cu căldura credinței”¹⁷³. Este foarte posibil ca episcopul Teotim să fi colaborat în regiunile Dunării de Jos la opera misionară a episcopului de Constantinopol.

De mai multe ori, documentele ni-l prezintă la Constantinopol, în cadrul unor sinoade. Într-unul din acestea, ținut în anul 403, Teotim este alături de episcopul acestui oraș, Ioan Gură de Aur, pentru a-l apăra de falsele acuze ce i se aduceau. Din discursul pe care-l ține în apărarea operei și vieții teologului din Alexandria, Origene, ne putem da seama că episcopul de Tomis cunoștea foarte bine tot ce scrisese Origene. Teotim declară: „Știu că în cărțile lui Origene nu se găsește nici o învățătură falsă”¹⁷⁴.

Ca și pentru episcopii prezentați anterior, nici pentru Teotim nu cu­noaștem anul morții sale. În Acta sanctorum este numărat printre sfinți la data de 20 aprilie.

Scriitor de limbă greacă, cunoscut contemporanilor prin viața și opera sa, Teotim rămâne un personaj important pentru SM. Era un misionar ca și sfântul Nichita din Remesiana; în plus, era un ascet. Intervenția sa în apărarea lui Origene ni-l prezintă ca pe unul ce stăpânea bine cultura teologică a timpului. Este primul episcop denumit „scit”. Aceasta ne face să ne gândim la o Schytia Minor ce-și dezvoltă propriile caracteristici creștine, în contextul diferitelor populații prezente aici: greci, romani, daco-geți, huni, goți.

Mai târziu, în cadrul celui de-al patrulea Conciliu ecumenic (Calcedon, 451), arhimandritul Carasos din Constantinopol invocă pentru apărarea sa numele lui Teotim ca fiind numele unei autorități de prim rang în apărarea și păstrarea credinței Părinților de la Niceea: „Când sfântul Teotim m-a botezat la Tomis, el mi-a poruncit să nu am alte simboluri de credință (în afară de cel de la Niceea)”¹⁷⁵. Dacă după atâta timp, Carasos a invocat memoria lui Teotim, aceasta înseamnă că episcopul de Tomis reprezenta într-adevăr o autoritate în ambientul bisericesc de atunci.

După Teotim, pe scaunul episcopal de Tomis îl întâlnim pe episcopul TIMOTEI, fără a ști însă dacă a fost succesorul său direct. Este prezent la Conciliul ecumenic de la Efes (431). Timotei se află în grupul episcopilor care păstraseră intactă credința; alături de dânsul se afla Atanasiu, episcop de Develtum. Episcopul nostru a semnat aici cele „12 anateme” ale lui Ciril de Alexandria, ca și condamnarea ereticului Nestoriu. Între semnătu­rile participanților, el se află la numărul 170: „Timotheus episcopus... provinciae Scythiae decernens subscripsi”. Nu avem alte detalii despre viața sa.

Este foarte probabil ca ultimii ani ai vieții sale să nu fi fost deloc liniș­tiți. Hunii invadaseră din nou provincia, coborând apoi în teritoriile impe­riale. Armata bizantină reușește cu greu să stăvilească atacurile lor repe­tate. În anul 477, aceștia ocupă Tomisul.

Înainte de anul 448, ca episcop de Tomis era IOAN. Bun cunoscător al teologiei timpului, dânsul apăra credința în disputele cu ereticii nestorieni monofiziți. Tradusese în limba latină extrase din scrierile lui Teodor de Mopsuestia, Teodoret din Cyr și Euteriu din Tyana¹⁷⁶.

În cadrul sinodului din Constantinopol, din luna noiembrie a anului 448, îl întâlnim pe ALEXANDRU, „reverendissimus episcopus Tomitanorum civitatis, provinciae Scythiae”. El semnează actele sinodului pe locul al șaptelea. Numele său îl întâlnim și la Conciliul ecumenic din Calcedon (451).

Activitatea lui Alexandru ca episcop de Tomis a fost de scurtă durată. În anul 458, într-o scrisoare trimisă împăratului Leon (457-474), îl întâl­nim pe episcopul TEOTIM al-II-lea¹⁷⁷. În această scrisoare episcopul îi recomandă împăratului să se ocupe de binele și pacea Bisericii. În conti­nuare, își exprimă adeziunea totală față de deciziile Conciliului din Calce­don. Alte știri despre acest episcop nu mai avem.

După o pauză de jumătate de secol, la Tomis îl întâlnim pe episcopul PATERNUS. Numele său se află pe un disc de argint descoperit la Poltava (Ucraina), disc care aparținea probabil Bisericii din Tomis. El intră în disputele cristologice, unde vor fi prezenți și „călugării sciți”, călugări care proveneau, cu multă probabilitate, de la gurile Dunării. Aceștia îl acuză de nestorianism în fața împăratului Iustinian. Paternus sosește în capi­tala imperială pentru a se apăra. Aici îl întâlnește pe împărat și pe legații papei Hormizda (514-523). Deși Iustinian era favorabil convingerilor doc­trinale eronate ale călugărilor sciți, totuși nu ia nici o măsură împotriva episcopului de Tomis.

În anul 520, îl întâlnim din nou pe Paternus la Constantinopol, unde participă la un sinod pentru alegerea patriarhului orașului. În urma alegerii, conform uzanței timpului, alegătorii îi scriu papei, comunicându-i numele celui ales. Acest fapt intra în practica canonică a Bisericii, practică ce consfințea dreptul papei de a recunoaște și aproba numirile înalților clerici ai Bisericii. De fapt, acest drept al pontifului roman recunoscut atunci, și mai târziu (până la 1054) și de Bisericile orientale, demon­strează puterea și autoritatea primațială a urmașului sfântului Petru, garantul unității Bisericii.

Nu știm dacă Paternus s-a întors la Tomis. Provincia era invadată de slavi, care, după puțin timp, amenință și cetatea imperială. Iustinian își dă seama de gravitatea pericolului; în urma unei campanii victorioase, întărește un mare număr de cetăți ale Scythiei Minor. În centrul atenției era orașul Tomis¹⁷⁸.

Seria episcopilor de Tomis se încheie cu VALENTINIAN, al cărui nume apare în cadrul disputelor cu ereticii monofiziți. În anul 549, doi clerici îi scriu episcopului de Tomis despre confuziile cauzate de aceste dispute, confuzii în care era implicat și papa Vigiliu (537-555). Valentinian îi scrie papei, care îi răspunde pe data de 15 martie 550. Din scrisoare aflăm că în Scythia Minor pătrunseseră tot felul de zvonuri false referitoare la per­soana papei. Acesta îl îndeamnă pe episcopul de Tomis să-i avertizeze pe credincioșii săi să nu dea crezare zvonurilor. Papa încheie, exprimându-și hotărârea de a respecta toate deciziile conciliilor ecumenice, iar dacă Valentinian mai are și alte probleme, îl invită în capitala imperială pentru a discuta personal cu dânsul.

Informațiile pe care le avem despre episcopii de Tomis ne ajută să vedem într-înșii persoane care au menținut mereu calea cea dreaptă în păstrarea credinței și păstorirea poporului încredințat, aceasta în pofida nenumăra­telor dificultăți cu care se confrunta această provincie. Deși circumstanțele politice de afirmare a Constantinopolului deveneau destul de accentuate, ei au păstrat unirea cu Biserica mamă (Roma), ca și cu celelalte Biserici creștine.