Capitolul I

3. Winfrid Bonifaciu şi fondarea Occidentului creştin
Winfrid Bonifaciu a fost cel mai mare misionar al ţărilor anglosaxone şi una dintre cele mai importante personalităţi ecleziastice ale Occidentului, fiind considerat adevăratul pionier al comunităţii creştine din Europa centrală. Pe lângă activitatea misionară desfăşurată, care i-a adus supranumele de „apostol al Germaniei”, importanţa operei sale constă în organizarea şi reformarea Bisericii din regatul francilor, în special pentru deschiderea acestei Bisericii teritoriale către o viziune mai amplă şi universală. Bonifaciu a pus bazele alianţei dintre regatul francilor şi papalitate, eliberând Biserica francă de izolare şi punând-o în legătură cu Roma, centrul vieţii ecleziale din Occident, şi a creat cadrul propice pentru acea evoluţie istorică, care, urmată de Carol cel Mare, va atinge punctul său culminant la încoronarea acestuia ca împărat în anul 800 şi în timpul restaurării Imperiului lui Otto cel Mare (962). Fără Bonifaciu nu ar putea fi concepibilă ideea de imperiu universal în evul mediu²⁵⁴.

Winfrid, acesta era numele de botez, s-a născut între anii 672 şi 675, în regatul Wessex. A fost călugăr în mănăstirile din Exeter şi din Nursling. În abaţia din Nhustscelle a primit o înaltă educaţie care l-a pus în contact cu întreg patrimoniul cultural al timpului său. Pentru o scurtă perioadă a fost profesor, iar din anul 716 şi-a început activitatea misionară în Frizia, sub conducerea lui Willibrord. Din cauza războaielor dintre principele frizilor, Radbold († 719), şi majordomul franc, Carlo Martello, s-a văzut constrâns să se întoarcă în Anglia. În anul 718, Winfrid revine pe continent, dar înainte de a-şi relua activitatea misionară s-a îndreptat spre Roma pentru a primi de la papa Grigore al II-lea (715-731) aprobarea şi binecuvântarea sa. În oraşul succesorului lui Petru, Winfrid a primit numele martirului Bonifaciu.

Între anii 719 şi 722 Bonifaciu şi-a continuat activitatea misionară ca şi colaborator al lui Willibrord, în Frizia, iar mai apoi pe cont propriu în Assia şi Turingia. Bonifaciu a fondat mănăstirea din Amöneburg, care a devenit centrul misionar. Ţara nu era păgână în totalitate: misionarii irlandezi erau prezenţi în unele locuri izolate, dar prezenţa lor instabilă nu ajuta prea mult misiunea.

Bonifaciu a înţeles imediat că era necesară o mai mare autoritate pentru a putea să se impună în faţa confraţilor săi şi a nobililor din acea zonă, şi de aceea a plecat din nou la Roma, unde a ajuns în anul 722. Aici a obţinut de la papa Grigore al II-lea consacrarea episcopală şi scrisorile de recomandare pentru Carol Martel. Cu această ocazie el a depus aşa numitul jurământ de ascultare episcopală, pe care titularii celor şapte reşedinţe episcopale ale provinciei romane (Albano, Ostia, Porto-Santa Rufina, Palestrina, Sabina-Poggio Mirteto, Frascati şi Velletri) îl făceau papei, prin care se obligau să menţină o legătură deosebită cu Roma şi cu directivele sale ecleziastice.

Între anii 723-732 Bonifaciu şi-a reluat activitatea misionară în Assia cu recomandările primite din partea papei şi a lui Carol Martel. Pentru a demonstra populaţiilor semipăgâne că zeii lor nu sunt reali, a doborât stejarul sacru al axonilor de la Donar, lângă Geismar. Din anul 725 s-a dedicat în special organizării, consolidării şi aprofundării creştinismului în acele teritorii. În acest sens, el a ţinut un contact continuu cu patria mamă, din care i-au fost trimise în mod constant ajutoare, şi cu papa. Pentru a se bucura de o mai mare autoritate şi autonomie în activitatea sa, papa Grigore al III-lea (731-741) l-a numit arhiepiscop fără o reşedinţă fixă, în anul 732, şi l-a autorizat să consacre episcopi pentru noile dieceze. În acea perioadă Bonifaciu a fondat numeroase mănăstiri (Fritzmar şi mănăstirile feminine din Tauberbischofscheim, la conducerea cărora a fost pusă stareţa Lioba, şi mănăstirile din Kitzingene şi din Ochsenfurt, pe care le-a încredinţat stareţei Tecla).

Bonifaciu nu a mai avut, însă, permisiunea de a fonda noi episcopate. Se pare că această decizie i-a fost impusă de episcopatul franc şi de nobilime, care se simţeau ameninţaţi în drepturile lor de Bonifaciu, un străin. Constatând că demnitatea şi autoritatea episcopală nu îi erau îndeajuns pentru a-şi realiza planurile, Bonifaciu a mers pentru a treia oară la Roma, între anii 737-738, şi a fost numit de papă delegat pontifical pentru Bavaria, Alemannia, Assia şi Turingia, cu misiunea specială de a implementa o organizare ecleziastică mai rigidă. Pentru realizarea acestui deziderat Roma i-a oferit noi colaboratori: Lullus, Willibald şi Wunibald, călugări din mănăstirea de la Monte Cassino.

Între anii 738 şi 747 s-a dedicat în mod exclusiv organizării şi reformării Bisericii din regatul francilor. Înainte de toate el a dat Bavariei o nouă organizare ecleziastică, stabilind cu precizie graniţele episcopatelor de Passavia, Salisburg, Frisinga şi Ratisbona, iar mai târziu pentru Eichstatt. Ulterior, în Turingia, a fondat episcopatele din Würzburg, Buraburg şi Erfurt (după 741). Noii suverani ai francilor, Carloman în Austrasia şi Pepin în Neustria, i-au pregătit drumul pentru reforma Bisericii în regatul lor. Astfel, Bonifaciu a putut să ţină la 21 aprilie 743 primul „Concilium Germanicum” care, printre altele, a dus la îndeplinire reorganizarea Bisericii din Austrasia. Nu cunoaştem cu exactitate unde a avut loc acest conciliu, dar ştim că Carloman a proclamat deciziile care au fost luate ca şi legi ale regatului. Între anii 743 şi 744 au avut loc alte sinoade la Estinnes (în Hennegau) pentru Austrasia, şi la Soissons pentru Neustria. În anul 745 s-a putut ţine un sinod general franc.

Opera de reformă a lui Bonifaciu, care din anul 741 fusese numit delegat pontifical pentru întreg regatul francilor, a fost posibilă şi datorită acordului primit din partea suveranilor regatului. Aceştia au acceptat nu numai ideile reformatoare ale misionarului, ci şi unirea sa cu Roma. În anul 747, în cadrul unui sinod, episcopii prezenţi sub conducerea lui Bonifaciu au făcut un jurământ solemn de fidelitate faţă de papa, punând bazele alianţei dintre regatul francilor şi papalitate. Pepin, care de când Carloman intrase în mănăstirea de la Monte Cassino (747) deţinea puterea absolută, a ajuns să ducă tratative directe cu papa. El a putut să se consulte cu proprii consilieri franci, abatele Fulrad de la Sf. Denis, şi episcopul Krodegang din Metz. Activitatea lui Bonifaciu adusese roade. Cu toate acestea, ultimii ani ai lui Bonifaciu au fost marcaţi şi de unele deziluzii amare. Este adevărat că Pepin continua opera de reformare a Bisericii france, dar el lăsa în acelaşi timp tot mai mult spaţiu opozanţilor lui Bonifaciu, considerat un străin de aceştia, şi deseori a luat decizii fără să-l consulte.

În aceste condiţii, Bonifaciu decide să se retragă în abaţia de la Fulda pe care o fondase în anul 744, de unde şi-a continuat activitatea spirituală şi pastorală. Se pare, însă, că nu a mai participat activ la marile evenimente politice care au urmat. Probabil el nu mai avut nici un rol în tratativele dintre Pepin şi papa Zaharia (741-752) pentru înlocuirea dinastiei merovingiene în regatul francilor, şi nu a fost prezent la ungerea ca rege a lui Pepin din anul 751 sau 752 (Th. Schieffer).

Atunci când papa Ştefan al II-lea (752-757), în anul 753 sau 754, a venit în regatul francilor pentru a repeta ungerea şi încoronarea lui Pepin în mod solemn, Bonifaciu se pregătea să meargă ca misionar în Frizia. În această ţară, la 5 iunie a anului 754, a fost ucis, împreună cu 52 de însoţitori, lângă Dokkum, de către frizii păgâni. Martiriul său a impresionat întregul regat al francilor, iar trupul său a fost transportat la Fulda, într-o procesiune solemnă. În acelaşi an s-a încheiat şi importanta alianţă dintre papalitate şi regatul francilor, ale cărei baze fuseseră puse chiar de Bonifaciu.

Raporturi tensionate între papalitate și împăratul Leon al III-lea. Inceputurile iconoclasmului

1. Originea iconoclasmului
Raporturile dintre Roma și Constantinopol se agravează și mai mult din cauza unui decret imperial prin care împăratul Leon al III-lea inter­zicea cultul icoanelor. Acest cult se dezvoltase deja din timpul lui Ciril de Alexandria (380-444), mai ales cultul sfintei Fecioare.

În secolele al VI-lea și al VII-lea, cultul icoanelor este favorizat mai mult de devoțiunea populară bizantină, din capitală răspândindu-se în tot Orientul. Un fenomen similar are loc la Roma, însă puțin mai târziu. În timpul lui Grigore cel Mare, cultul icoanelor este deja un fapt normal în tot Occidentul, iar unul din scopurile sale era acela de a-i instrui pe cei neștiutori de carte, un catehism al lumii simple.

În Orient, cultul icoanelor era foarte simțit și iubit de popor, din care motiv nu lipseau unele excese, ajungându-se până la extreme: a nu mai distinge între icoană și ceea ce reprezintă aceasta. Împotriva acestor grave exagerări s-au ridicat mai mulți episcopi, chiar înainte de a fi promulgat decretul sau mandatul imperial. Afară de motivul prezentat anterior, între cauzele acestei lupte trebuie să mai vedem:

– atitudinea ostilă a Vechiului Testament față de orice reprezentare figurativă a divinității;

– dorința de purificare a religiei creștine de orice reminiscență păgână;

– influența musulmanilor și a evreilor și altele.

Oricare ar fi fost situația momentului, în anul 726, Leon al III-lea declanșează o aprigă campanie împotriva icoanelor. Decizia sa este ca acestea să fie înlăturate sau acoperite cu un văl. De pe poarta palatului imperial, el face să fie înlăturată o icoană a Mântuitorului, numită „Anti­phonetes” și venerată foarte mult de către popor. Acesta se revoltă și ucide câțiva funcționari imperiali. Împăratul își dă seama că, pentru a avea succes, trebuie să-i câștige de partea sa pe patriarhul de Constantinopol și pe papa Grigore al II-lea. Nici unul nu acceptă; patriarhul este depus, iar biograful papei ne spune că acesta s-a înarmat împotriva împăratului ca și cum acesta i-ar fi fost un dușman de moarte. Leon îi scrie papei că-i iartă toate datoriile dacă i se alătură în lupta împotriva icoanelor. În caz contrar, își va trimite trupele asupra Romei ca să distrugă icoanele sfân­tului Petru și ca să-l încarcereze, așa cum făcuse un predecesor al său (Constantin al II-lea) cu papa Martin. Papa Grigore scrie întregii creștină­tăți, avertizând-o să nu se lase înșelată de ceea ce făcea împăratul. Mai mult, îi scrie și lui două scrisori, în prima îndemnându-l să renunțe la planurile sale. A doua scrisoare reia doctrina papei Gelaziu despre cele două puteri și afirmă că dogmele provin de la Biserică prin reprezentanții acesteia, și nu de la puterea civilă. Apoi, combătând afirmația împăratului „Ego imperator sum et sacerdos”, îi răspunde că există o mare deosebire între datoriile papei și cele ale împăratului, între cele ale Bisericii și cele ale statului. Fiecare trebuie să fie liber și independent în propria-i sferă de activitate. Papa consideră că împăratul este deja „anatema”, dar nu vrea să se pronunțe împotriva lui printr-o condamnare explicită.

Ceea ce ne surprinde în aceste scrisori, este limbajul pasional folosit. În spatele acestui limbaj putem citi cu ușurință conștiința papei că repre­zintă suprema autoritate a Bisericii, autoritate ce-i derivă de la sfântul Petru și în baza căreia este gata să-l excomunice chiar și pe împărat. Între altele citim: „mergi în școala copiilor, spunând că intenționezi să distrugi icoanele și vei vedea cum aceștia îți vor sparge capul cu tăblițele lor, și ceea ce nu ai învățat de la înțelepți să poți învăța de la dânșii”.

La amenințarea papei, împăratul răspunde cu violență. Îl amenință cu arestarea și cu distrugerea statuilor sfântului Petru din oraș. Papa îi răs­punde că îi este suficient să se îndepărteze puțin de Roma pentru a-l lăsa să se lupte cu vântul. Mai mult, îi face cunoscut că întregul Occident, din devoțiune față de sfântul Petru, va împiedica, chiar prin folosirea forței, orice ofensare a icoanelor și a papei²⁵⁵, deoarece Occidentul îl venerează nu numai pe Petru, ci și pe succesorul acestuia.

Scrisorile papei ne prezintă și un alt motiv pe care se bazează siguranța sa: devoțiunea față de sfântul Petru, devoțiune prezentă la popoarele anglo-saxone, france și longobarde, un promotor al acesteia fiind apostolul germanilor, sfântul Bonifaciu. Acum încep să se dezvolte și pelerinajele acestor popoare la mormântul lui Petru, la Roma. Mai mult, în prima sa scrisoare, papa se arată dispus să facă o călătorie în Germania, pentru a-l ajuta pe Bonifaciu la botezarea păgânilor. Toate acestea ne arată cum papa și-a dat seama de creșterea importanței creștine și politice a Occidentului.

Evoluții ulterioare. În același an, 726, ca o consecință a atitudinii împă­ratului, papa îi neagă ascultarea, iar acesta continuă cu noi amenințări. Veneția și Pentapolis se ridică împotriva bizantinilor, îi depun pe ducii numiți de exarh și aleg alții noi. Liutprand se reconciliază cu italienii, pentru a-și putea însuși unele castele bizantine din ducatul romanilor, castele pe care ulterior papa încearcă să le recupereze în schimbul unor mari sume de bani. Ducii longobarzi de Spoleto semnează o alianță cu papa și cu forțele italiene, în dorința de a numi un alt împărat, de a-l duce la Constantinopol și de a-l încorona în locul lui Leon al III-lea. În speranța de a-l câștiga pe împărat și de a-l determina să renunțe la ideile sale ico­noclaste, ca și pentru a nu mări și mai mult distanțele dintre Occident și Orient, papa reușește să le schimbe planurile longobarzilor.

Împăratul continuă însă linia sa dură. Trimite la Ravenna un nou exarh cu misiunea de a-l judeca pe papă și pe nobilii romani rebeli, restabilind astfel ordinea pe teritoriile bizantine. La fel, dânsul nu este deloc dispus să renunțe la lupta iconoclastă. Exarhul este destul de inteligent ca să-și dea seama că planurile împăratului nu se pot realiza decât printr-o alianță cu Liutprand care, pe de altă parte, nu vedea cu ochi buni starea de semi-independență a ducilor de Spoleto și Benevento și dorea să le limiteze ten­dințele lor de autonomie. Între cei doi se ajunge la un acord conform căruia regele longobard trebuia să atace cele două ducate, iar apoi, împreună cu exarhul, să se întâlnească sub zidurile Romei, pentru a-i distruge atât pe romani, cât și pe papă. S-a întâmplat însă că Liutprand i-a învins foarte repede pe cei doi duci, iar acum, fără să fi sosit exarhul, ajunsese deja pe Monte Mario, la porțile Romei. La câteva zile, în bazilica „Sfântul Petru”, are o discuție cu papa Grigore. Papa reușește să-l câștige de partea sa, iar regele nu numai că-și oferă darurile pe mormântul principelui apostolilor, ci promite chiar că nu-i va face nici un rău și se va angaja ca intermediar între papă și exarh. Un atare succes al papei nu se poate explica decât prin profunda devoțiune pe care longobarzii o nutreau față de sfântul Petru, devoțiune care trebuie considerată atât sub aspectul ei pur religios, cât și sub cel politic. În tot acest context se observă și avantajul suveranității temporale a papalității; din natura lucrurilor, își croi drum ideea formării unui stat pontifical. Acesta începe să se contureze atunci când papii vor fi independenți față de imperiu, fapt ce se va realiza, într-un fel, fără con­tribuția nemijlocită a papilor.

La Constantinopol, Leon al III-lea își continuă lupta iconoclastă. În ianuarie 730, convoacă un sinod în care promulgă un decret prin care interzice cultul icoanelor și-i declară trădători pe toți aceia care nu vor respecta acest decret. Decât să se conformeze ordinelor imperiale, patri­arhul German renunță la scaunul său, în loc fiind ales Anastaziu. Papa nu-l recunoaște și-l amenință cu excomunicarea. La acest punct ajunseseră lucrurile când, în anul 731, papa Grigore al II-lea moare.

În locul său, romanii aleg un preot de origine siriană, ce-și ia numele de Grigore al III-lea (731-741). El este ultimul papă care-i cere exarhului de Ravenna confirmarea alegerii sale. Deși intenționează să ajungă la un acord cu împăratul, planurile sale de reconciliere nu ajung la nici un rezultat²⁵⁶.

2. Noua organizare patriarhală
Leon al III-lea își dă seama că vechiul sistem patriarhal al lui Iustinian, cel puțin pentru Italia, nu mai funcționează bine. Elaborează așadar o or­ganizare a imperiului mai descentralizată decât cea dinainte. Până acum, Italia depindea doar de exarhul din Ravenna. Acum sunt introduse trei centre administrative independente: exarhatul de Ravenna (cu Pentapolis), ducatul de Sicilia (cuprinzând Italia meridională) și ducatul de Roma (cu Tuscia și Campania). Hotărând apoi să centralizeze toate forțele disperse, împăratul separă de ascultarea față de patriarhia romană întreaga Italie meridională, Sicilia, Illyricum și Grecia, supunându-le direct patriarhului de Constantinopol, care devine astfel capul întregului creștinism oriental, aceasta și pentru motivul că patriarhiile de Antiohia, Alexandria și Ieru­salim se găseau în mâinile arabilor.

În acest fel, patriarhul Bizanțului poate să-și aroge pretențiile de su­premație orientală, așa cum fusese stabilit deja la conciliile din Constan­tinopol (anul 381, canonul 3), Calcedon (anul 451, canonul 28) și Trullan (692). În aceste concilii, așa cum se știe, în cadrul ierarhiei bisericești, patriarhul de Constantinopol este plasat imediat după cel de Roma. De fapt, deja din secolul al VI-lea, ei au început să-și atribuie titlul de „pa­triarh ecumenic”²⁵⁷.

În urma acestei organizări patriarhale a imperiului, episcopul de Bizanț se va transforma în capul indiscutabil al întregii Biserici orientale, iar consecințele acesteia se văd și astăzi. Provinciile Greciei, Macedoniei și o parte a peninsulei balcanice, unde, încă de la origini, creștinii erau înglo­bați în jurisdicția universală romană, deși aveau un vicar papal la Tesalonic²⁵⁸, trec acum sub ascultarea bizantină orientală. Pe plan poli­tico-re­ligios, restructurarea făcută de împărat însemna o incapacitate a acestuia de a menține controlul asupra Occidentului și manifestarea dezinteresului (a refuzului, chiar) față de Biserica romană²⁵⁹. Prima in­formație despre această restructurare o avem din timpul papei Adrian I (772-795), care cere Bizanțului restituirea zonelor din Italia meridională și din Illyricum²⁶⁰.
CAPITOLUL X
IMPERIUL CAROLINGIAN
1. Carol cel Mare
Carol cel Mare (768-814), cel mai puternic dintre suveranii evului mediu, a dus la îndeplinire opera începută de misionarul Bonifaciu şi continuată de Pepin, legătura strânsă a regatului francilor cu Roma, realizând pe această bază Imperiul creştin din Occident.

Fiind copil, la 12 ani, Carol participase la întâlnirea dintre tatăl său Pepin şi papa Ştefan al II-lea, la Ponthion, semnase acordurile încheiate şi primise ungerea ecleziastică.

În anul 768 a trebuit să împartă puterea, pentru o scurtă perioadă, împreună cu fratele său Carloman, dar după ce acesta va muri prematur († 771), a devenit unicul suveran şi şi-a putut extinde regatul prin expediţii militare conduse în întreaga Europă, consolidându-l pe plan intern şi extern.

Din dorinţa mamei sale Bertrada dar şi din interese politice, Carol s-a căsătorit cu Dezideria, fiica regelui Longobarzilor. Dar acest lucru nu a însemnat că războaiele dintre franci şi longobarzi au luat sfârşit, mai ales după ce Carol a repudiat-o pe soţia sa şi a trimis-o înapoi tatălui ei, Dezideriu. Acesta a încercat să-l atragă de partea sa pe papa Adrian (772-795), dar când pontiful l-a refuzat, i-a declarat război şi lui, mobilizându-şi trupele spre Roma. Papa Adrian i-a cerut ajutor lui Carol, care a coborât în grabă în Italia cu o armată puternică şi a nimicit trupele longobarde (773-774), anexându-şi teritoriul regatului longobard. În ziua sărbătorii de Paști a anului 774, în timp ce continua asediul capitalei longobarzilor, Pavia, Carol a venit la Roma. Cu această ocazie papa şi regele francilor şi-au jurat pe mormântul apostolilor fidelitate veşnică.

Carol şi-a asumat cu acest prilej, în calitate de Patricius Romanorum, apărarea militară a Romei. Din acel moment, apărarea Bisericii Romei (defensio Ecclesiae Romanae) a revenit ca misiune onorifică doar regatului Franţei, şi nu va trece mult timp până când regele francilor îşi va extinde, ca şi împărat al Imperiului din Occident, protecţia asupra întregii Europe.

La rândul său, Carol, în ziua de Paşti a anului 774, a reînnoit tatălui său Pepin făcută papei, dar, după victoria asupra lui Dezideriu, devenind el însuşi şi rege al longobarzilor, şi prin urmare având şi el interese politice în Italia, nu şi-a mai respectat promisiunea. Tratativele cu papa au fost tergiversate până în anul 781. Abia atunci Carol i-a „restituit” papei ducatul de Roma, exarhatul de Ravenna, Pentapoli şi Sabina, Toscana meridională şi alte mici teritorii, încredinţându-i stăpânirea autonomă. Se năştea, astfel, în mod oficial, Statul Pontifical, care va supravieţui până în anul 1870, şi care, datorită mai multor evenimente ecleziastico-politice, va conferi Bisericii Catolice o anumită independenţă, dar care va constitui pentru ea şi o povară greu de dus, instituţia spirituală cedând deseori locul intereselor pur umane. Istria şi provincia Veneţia nu au fost incluse în Statul Pontifical, şi nici ducatele longobarde din Benevento şi Spoleto. Carol a preferat să-şi reţină aceste teritorii, după ce le-a cucerit în anul 787, deoarece prin intermediul lor îşi putea asigura controlul asupra întregii peninsule Italice.

Primele decenii care au urmat acestor evenimente au fost ocupate cu întărirea şi apărarea graniţelor regatului francilor, dar după ce poziţia politică şi ecleziastică a lui Carol s-a consolidat pe deplin, mai ales datorită alianţei cu papalitatea şi cu Biserica Catolică, regele francilor şi-a reluat campaniile militare de cucerire, pe care le-a condus şi în numele credinţei catolice şi a Bisericii, deoarece se considera protectorul acestora.

Toate războaiele sale au avut atât un caracter politic-militar, cât şi un caracter ecleziastic-religios, fie că regele Carol lupta împotriva mahomedanilor în Spania, împotriva saxonilor păgâni, a avarilor, slavilor sau boemilor. Politica şi religia au fost strâns unite pentru Carol, amândouă fiind esenţiale, în viziunea sa, pentru binele statului şi al Bisericii. După ocuparea unui nou teritoriu, populaţia respectivă trebuia să fie încreştinată pentru a fi considerată cu adevărat supusă supremaţiei regatului francilor.

În anul 778, Carol cel Mare a luptat împotriva arabilor în Spania, iar pentru a-şi putea apăra teritoriile ocupate în nordul Spaniei, a fondat, în anul 795, „marca spaniolă” (o provincie ce depindea de regatul francilor).

În anul 789 a întreprins o campanie militară împotriva slavilor; în 791, 795 şi 797 a luptat împotriva avarilor; între 805-806 cu boemii; între 808-811 a condus războaiele împotriva danezilor. Cele mai lungi şi mai sângeroase războaie au fost cele duse împotriva saxonilor (772-807).

Victoria împotriva saxonilor era de importanţă vitală pentru crearea unui stat unitar franc. Realizarea acestui lucru a fost cu atât mai dificil, cu cât activitatea misionară la aceste popoare nu avusese succes, ele fiind păgâne. De fapt, tocmai pentru că aderarea la religia creştină era considerată un mod de a accepta supunerea faţă de regatul francilor, nu permitea misionarilor să transmită mesajul Evangheliei, ei căzând deseori victime ale saxonilor furioşi ce-i considerau trimişii francilor.

Începând cu anul 772 a fost declanşat un război sângeros împotriva saxonilor, care deseori treceau graniţele regatului franc devastând şi ucigând. A fost un război de durată: în fiecare an (până în anul 804) armatele francilor organizau expediţii punitive care au făcut nenumărate victime. În anul 777, Carol a convocat o Dietă regală, în inima Saxoniei, la Paderborn, în care a poruncit tuturor saxonilor să se convertească la creştinism, şi a împărţit ţara lor în zone de misiune. Mulţi nobili au trecut la creştinism, şi părea că activitatea misionară va face progrese rapide. După câţiva an, însă, pe când Carol era ocupat cu o expediţie militară în Spania, regele saxon Witichind a provocat o rebeliune sângeroasă (782-785) în care au fost ucişi mai mulţi creştini. De asemenea, saxonii au capturat o parte din armata lui Carol pe muntele Süntel şi au masacrat-o. La aflarea veştii, Carol a organizat în grabă represiunea: cu o armată puternică a înăbuşit rebeliunea şi a ucis 4500 de prizonieri lângă Verden. Acest masacru a stârnit şi mai multă furie în saxonii care au supravieţuit. Witichind, care fugise în Danemarca, a organizat noi rebeliuni, dar neavând nici un succes, s-a văzut nevoit să accepte condiţiile lui Carol şi să primească botezul în anul 785, la Attigny.

Revoltele saxonilor au continuat, însă cu o mai mică amploare (unele dintre ele foarte violente), până când, datorită repetatelor strămutări de coloni (cei franci în Saxonia, şi cei saxoni în regatul francilor), s-a ajuns la încheierea definitivă a conflictelor.

Au fost fondate noi episcopate (Münster, Osnabrück, Paderborn, Minden, Bremen, Verden, Aller, Hildesheim şi Halberstadt), şi au fost înfiinţate numeroase mănăstiri, care au fost subordonate episcopilor renani din Köln şi Magonza, ce au devenit arhiepiscopate. Arhiepiscopia de Köln avea în jurisdicţia sa episcopiile din Lüttich, Utrecht, Münster, Minden, Bremen şi Osnabrück; arhiepiscopia de Magonza avea în schimb în subordinea sa episcopiile din Speyer, Worms, Strasbourg, Augusta, Konstanz, Coira, Verden, Halberstadt şi Hildesheim.

Pentru organizarea acestor episcopate a fost stabilită o strânsă legătură a Saxoniei cu regatul francilor, uniune care se va dovedi foarte utilă ulterior. Creştinismul, după ce au încetat ostilităţile cu francii, a prins rădăcini în Saxonia cu o incredibilă rapiditate.

Mănăstirile s-au răspândit pe tot teritoriul Saxoniei. Pe la mijlocul secolului al IX-lea, un poet anonim din această ţară a compus frumoasa baladă Cântecul lui Heliand, care descrie istoria mântuirii ca şi cum s-ar fi întâmplat în Saxonia, iar Cristos era văzut ca un prinţ saxon căruia poporul i-a jurat fidelitate. În secolul al X-lea dinastia saxonă a Ottonilor va aduce o nouă splendoare Imperiului din Occident, care va purta un alt nume: Sacrul Imperiu German.