152
3) DISENSIUNI ŞI PERSECUŢII ÎN ELVEŢIA,
AUSTRIA ŞI GERMANIA.
Disputele doctrinale nu s-au întemeiat întotdeauna pe apărarea
.adevărului de către un partid împotriva învăţăturii greşite ale
unui alt partid. Discuţiile au fost provocate adeseori din exagerarea
unei anumite părţi a adevărului în detrimentul unei alte părţi
ale aceluiaşi adevăr. De o parte şi de alta se insista asupra unor
porţiuni din Scriptură care sprijinea un punct de vedere special,
subestimîndu-se alte porţiuni puse înainte de adversari ca foarte
importante. S-a tras concluzia că totul se poate dovedi prin
Scriptură şi din această cauză ea nu poate fi o călăuză sigură.
Dimpotrivă, această caracteristică este tocmai aceea care stabileşte
desăvîrşirea sa. Biblia nu prezintă adevărul numai sub un singur
aspect, ci a r a t ă fiecare parte a adevărului. Astfel doctrina îndrept
ă ţ i r i i prin credinţă fără fapte este î n v ă ţ a t ă foarte lămurit, însă
Scriptura ne prezintă de asemenea şi adevărul corespunzător pentru
necesitatea faptelor bune care sînt consecinţa şi dovada credinţei.
Se î n v a ţ ă de asemenea în mod lămurit că omul decăzut este incapabil
de a face ceva bine, sau de a avea vreo afecţiune faţă de
Dumnezeu şi că mîntuirea vine din dragostea şi harul lui Dumnezeu
faţă de oameni. Dar că de asemenea ea zace şi în capacitatea de a
răspunde la lumina divină şi la Cuvînt, prin aceea că condamnă
păcatul şi acceptă dreptatea descoperită. De fapt toată doctrina
esenţială a Scripturii se găseşte în a avea complementul ei în altul
{de a avea pereche) şi amîndouă împreună sînt necesare pentru
cunoaşterea sau înţelegerea întregului adevăr. în aceasta Cuvîntul
l u i Dumnezeu se aseamănă cu lucrarea l u i Dumnezeu în creaţiune,
unde noi vedem forţe opuse care lucrează împreună la împlinirea
scopului dorit.
Se presupune că după introducerea Reformei, Europa a fost
î m p ă r ţ i t ă în două părţi : protestanţii (luterani sau elveţieni) şi
romano-catolicii. Se pierde din vedere marele număr de creştini
care nu aparţin nici uneia din aceste două părţi. Cea mai mare
parte din ei formau biserici independente. Nesprijinindu-se ca
ceilalţi pe puterea civilă, ele s-au s t r ă d u i t de a practica principiile
Scripturii aşa ca în timpurile apostolilor. Aceste biserici erau
a t î t de numeroase, încît cele două mari confesiuni legate cu statul
se temeau de ele, socotind că ele constituiau o ameninţare pentru
propria lor putere sau chiar pentru existenţa lor. Dacă o mişcare
a t î t de importantă ocupă a t î t de p u ţ i n loc în istoria acestei epoci,
este pentru că marile biserici catolice şi protestante, făcînd tot
153
mereu apel la puterea civilă le-au nimicit aproape în totalitate..
Cei cîţiva aderenţi care au supravieţuit, au fost exilaţi sau nu au
format decît cercuri religioase slabe şi comparativ fără importanţă..
Partidul victorios a mai reuşit însă să nimicească şi o parte considerabilă
a literaturii fraţilor şi constituindu-se ei înşişi ca istorici,
ai acestor biserici independente, le reprezentau ca ataşate la doctrinele
pe care ei le-au respins încontinuu şi le dădeau nume careaveau
o semnificaţie odioasă.
Mihai Sattler era neobosit în a propovădui Cuvîntul în multe
ţinuturi. în primăvara anului 1527, el a plecat la Strassburg şi la
Wurtenberg. El a fost arestat la Rottenburg şi condamnat la
moarte pentru doctrinele sale. Potrivit hotărîrii tribunalului el
a fost mutilat în chip groaznic în diferite părţi ale oraşului; apoi
dus la poarta cetăţii unde ce a mai rămas din el a fost aruncat
în foc. Soţia lui şi alţi creştini au fost înecaţi şi un mare număr
de fraţi care au fost împreună cu el în închisoare au fost decapit
a ţ i . Acestea au fost primele execuţii ale unei teribile serii la Rottenburg.
Numeroasa adunare dela Augsburg a fost risipită prin
mijloace asemănătoare. Primul martir a fost Hans Leopold. un
b ă t r î n al bisericii. El a fost arestat împreună cu alţi optzeci şi
şapte în timpul unei adunări şi decapitaţi la 1528. în închisoare
el a compus o cîntare care a fost cuprinsă în colecţia de cîntări*
ale fraţilor. Multe cîntări ale acestor baptişti au fost scrise în
captivitate şi exprimau experienţele profunde ale suferinţelor
şi a dragostei pentru Domnul a acestor martiri nobili. Aceste
cîntări s-au răspîndit în mod rapid şi au adus putere şi mîngîiere
sfinţilor atît de încercaţi. Două săptămîni mai tîrziu, Eitelhans
Langenmantel, un om talentat, cu toate că era înrudit cu familii
influente, a fost executat împreună cu alţi patru fraţi. Mulţi au
fost bătuţi şi alungaţi din oraş, uneori marcaţi cu fierul roşu cu
o cruce pe frunte. La Worms, congregaţiunea credincioşilor era
a t î t de numeroasă, încît toate sforţările de împrăştiere au eşuat.
Ea a continuat să existe în secret.
Landgravul Filip de Hessa a făcut o nobilă excepţie printre
ceilalţi suverani ai epocii. Singur el a înfruntat cu curaj toate
consecinţele pe care le putea aduce refuzul său de a semna sau
de a executa decretul împăratului Carol Quintul emis la Spire,
care impunea în mod solemn tuturor principilor şi magistraţilor
din împărăţia sa, că : „orice persoană, bărbat sau femeie în stare
să priceapă — care făcea rebotezarea sau se reboteza, trebuia
să fie judecat şi pedepsit cu moartea prin foc, sabie sau alt mijloc
după împrejurările individuale, şi acest lucru fără cercetare prealabilă
a vreunui judecător spiritual". împăratul a mai ordonat
154
ea t o ţ i acei care nu aduceau copiii, ca să fie botezaţi, să sufere aceiaşi
pedeapsă. Apoi, ca nimeni să nu primească sau să ascundă oameni
care ar încerca de a se sustrage acestei legi, ci să-i predea justiţiei.
Electorul de Saxa, sfătuit de către teologii dela Wittenberg a
silit pe langgravul Filip să izgonească sau să închidă pe unii baptişti,
însă el nu a obţinut nimic mai mult şi Filip s-a putut
lăuda că el nu a dat la moarte nici măcar un om. El era de părere
că atunci cînd există diversitate de păreri, cei care sînt în eroare
trebuie convertiţi, nu prin forţă ci prin învăţătură. El a declarat
că a văzut vieţi mult mai frumoase printre cei aşa zişi „fanatici"
decît printre luterani şi că conştiinţa lui nu îi permite de a da la
moarte sau măcar a pedepsi un om pentru credinţa sa, atunci
cînd nimeni nu îi poate reproşa nimic.
în Palatinat au existat mulţi fraţi, în districtele Heidelbergului,
Alzey şi Kreuznach. Numai în 1529 au fost executaţi trei
sute cincizeci. Indignat de unele persecuţii deosebit de crude la
Alzey, un brav pastor evanghelic Johann Odenbach, a ridicat
un protest care îl cinsteşte. El este adresat: „către judecătorii
sărmanilor prizonieri din Alzey care se numesc „anabaptişti". Se
citeşte acolo cele ce urmează : „Voi lume ignorantă, fără învăţăt
u r ă , voi trebuie să strigaţi către Dreptul Judecător cu perseverenţă
şi înfocare şi să cereţi ajutorul divin, înţelepciunea Sa,
harul Său, ca să nu vă mînjiţi mîinile voastre cu sînge nevinovat,
chiar dacă majestatea sa imperială şi toţi principii lumii v-ar
porunci să o faceţi. Cu botezul lor aceşti sărmani prizonieri nu
au păcătuit a t î t de grav faţă de Dumnezeu, ca sufletele lor să fie
osîndite la muncile iadului. Ei nici nu au lucrat în mod atît de
criminal împotriva guvernului sau contra speciei umane pentru
a merita moartea. Căci adevăratul sau al doilea botez nu posedă
nici o putere capabilă de a salva un om sau de a-1 pierde. Noi
trebuie să recunoaştem botezul simplu ca un semn prin care noi
declarăm că sîntem creştini, morţi faţă de lume, duşmani ai diavolului,
nenorociţi, răstigniţi, necăutînd binecuvîntările vremelnice
ci cele veşnice ; luptînd fără încetare împotriva cărnii, păcatului
şi diavolului şi trăind o viaţă creştină. „Printre voi, o
judecători, sînt puţini care ştiu să se explice asupra adevăratului
î o t e z , dacă aţi fi legaţi şi daţi t o r t u r i i ; oare trebuie ca pentru
acest motiv să se dea morţii ? Nu ! Eu nu spun acest lucru pentru
a apăra al doilea botez, care ar trebui să dispară prin Scriptură şi
nu p r i n mîna călăului . Nu luaţi deci asupra voastră acest drept
scumpi prieteni, care aparţine Majestăţii Sale divine, de teamă,
ca nu cumva mînia lui Dumnezeu să vă lovească mai aspru decît
pe Sodomiţi şi pe alţi răufăcători aici jos. Adeseori voi aţi tra-
155
tat pe hoţi, criminali şi derbedei cu mai multă indulgenţă decît
pe aceste sărmane creaturi, care nici nu au furat, nici nu au omorît,
nu sînt nici incendiatori sau trădători şi nu au comis nici o
faptă ruşinoasă, deoarece ei se ridică împotriva tuturor acestor
crime. Din sinceritate şi cu bună intenţie ei au căzut în această
„mică eroare" a botezului a doua oară şi acest lucru în cinstea,
lui Dumnezeu, fără să dăuneze nimănui. Cum puteţi găsi voi în
inimile voastre sau în conştiinţa voastră motive pentru a spune
că ei să fie decapitaţi sau să fie condamnaţi din cauza aceasta T
Dacă voi aţi acţiona împotriva lor aşa cum ar trebui să facă nişte
judecători creştini, dacă voi aţi şti cum să-i învăţaţi prin Evanghelie,
nu ar fi nevoie de călău. Prin aceasta adevărul ar învinge
fără îndoială şi închisoarea ar fi o pedeapsă suficientă. Preoţii,
voştri ar trebui să facă acelaşi lucru, să-i poarte pe umerii lor şi
să-i aducă înapoi în turma lui Hristos ca pe nişte sărmane oi rătăcite.
Ei ar trebui să-i facă să înţeleagă că misiunea lor constăîn
aceea de a le arăta harul şi dragostea frăţească, să-i susţină şi
să-i restabilească prin dulcea doctrină evanghelică . Nu vă lăsaţi
induşi în eroare condamnînd la moarte pe aceşti sărmani oameni.
Voi ar trebui să vă îngroziţi la acest gînd, voi ar trebui să transpiraţi
sînge în agonia voastră, căci voi nu ştiţi unde este greşeala.
Voi nu trebuie să vă astupaţi urechea cînd aceşti nenorociţi văi
spun : „Noi dorim mai bine să fim învăţaţi de Sfînta Scriptură
şi sîntem gata să ascultăm dacă ni se arată o cale mai bună după
Evanghelie". Gîndiţi-vă la ruşinea veşnică care rezultă în urma
acţiunii voastre ! Gîndiţi-vă la dispreţul şi mînia omului din popor,
cînd aceşti oameni sînt masacraţi ! Se va spune despre e i : „ce
răbdare, ce dragoste, ce duh de adorare la aceşti oameni evlavioşi
în ceasul morţii ! Nu au luptat ei oare în mod eroic împotriva
lumii ? Ah, de am putea fi înaintea lui Dumnezeu a t î t de nevinovaţi
ca şi ei ! Ei nu au fost biruiţi, ei au îndurat j i g n i r i ; aceştiai
sînt martorii sfinţi ai lui Dumnezeu î Dacă voi veţi pronunţa
această judecată crudă, t o a t ă lumea va spune că aţi făcut-o nu
pentru a desrădăcina eroarea acestor sărmani anabaptişti, ci
pentru a distruge prin violenţă Sfînta Evanghelie şi curatul adevăr
al lui Dumnezeu".
Efectul acestei pledorii a fost acesta că judecătorii refuzară
de a se mai pronunţa în materie de credinţă.
Zwingli a efectuat o mare operă de reformă în special în Elveţia
Germană. El a exercitat o autoritate predominantă în cantonul
şi oraşul Ziirich. în 1523 el a introdus sistemul de biserică naţională
la Ziirich şi Marele Consiliu şi-a asumat răspunderea de a lua
măsuri disciplinare privitoare la biserică şi doctrină. Această,
156
autoritate şi-a îndreptat-o în curînd şi asupra fraţilor. Adus î n a i n t e a
Consiliului, un credincios numit Miiller a spus aşa : „Nu siliţi
conştiinţa mea, căci credinţa este un dar liber al harului lui Dumnezeu
şi nimeni nu trebuie să intervină în această problemă. Taina
lui Dumnezeu rămîne ascunsă, asemenea unei comori ascunse
într-o ţarină pe care nimeni nu o poate descoperi decît dacă Duhul
lui Dumnezeu i-o descoperă. Eu vă rog deci, slujitori ai lui Dumnezeu
lăsaţi-mă liber cu privire la credinţa mea". Acest lucru nu
i s-a îngăduit. Noua biserică de stat şi-a revendicat principiul vechii
biserici, că este drept de a lupta împotriva „ereticilor" prin
închisoare sau chiar prin moarte. Mai înainte Zwingli avusese
legături strînse cu fraţii. El s-a preocupat în mod serios cu problema
botezului şi a stabilit că în Sfînta Scriptură nu era nimic
care să favorizeze botezul copiilor mici. însă atunci cînd el a adoptat
planul unei biserici naţionale, sprijinindu-se pe autoritatea
civilă pentru executarea hotărîrilor sale, el fu obligat să părăsească
pe fraţi.
Aceştia din urmă erau numeroşi şi activi la Ziirich. Trei dintre
ei, din care şi un prieten al lui Zwingli, erau oameni cu vază.
Acesta, Konrad Grebel, era fiul unui membru al Consiliului oraşului.
El era un om distins al universităţii din Paris şi Viena şi la
reîntoarcerea sa la Ziirich el s-a unit cu congregaţiunea fraţilor.
Un altul, Felix Munz era un cunoscător distins al ebraismului.
Mama sa, o creştină zeloasă şi-a oferit casa sa pentru ţinerea adunărilor.
Al treilea a fost un călugăr. Influenţat prin Reformă el
a ieşit din biserica romano-catolică. I s-a dat numele de Blaurock
(haină albastră) sau „George cel puternic" din cauza s t a t u r i i
sale înalte şi a vigoarei sale.
Toţi trei erau neobosiţi, călătorind, cercetînd din casă în casă,,
propovăduind şi sfătuind ; mulţi oameni au primit Evanghelia,
au fost botezaţi şi s-au adunat în biserici. La Ziirich au fost adeseori
botezuri publice şi credincioşii se strîngeau regulat pentru a prăznui
Cina Domnului pe care o numeau „frîngerea pîinii". Ei se considerau
a fi adunarea adevăraţilor copii ai lui Dumnezeu şi se ţ i neau
despărţiţi de lume, adică de biserica reformată ca şi de cea
romano-catolică. Consiliul interzicînd toate aceste lucruri, o dispută
publică a fost ordonată. Cu toate acestea, avînd dreptul de a
hotărî în ultimă instanţă, Consiliul decretă ca toţi copiii mici care
nu fuseseră încă botezaţi, trebuiau să fie botezaţi în decurs de
opt zile şi că era oprit fraţilor de a mai boteza, sub ameninţarea cu
pedepse grele. însă Grebel, Manz şi Blaurock şi-au redublat activitatea.
Sute de persoane veneau să asculte Cuvîntul lui Dumnezeu
şi se lăsară să fie botezaţi. Grebel şi Manz au lucrat cu moderaţie,
157
întrebuinţînd stăruinţa şi convingerea, în timp ce Blaurock însufleţit
de un zel excesiv întrerupea uneori slujba în biserici pentru
a predica el însuşi. Poporul era foarte ataşat de el, însă conflictul
•cu autorităţile s-a înveninat în mod rapid şi mulţi dintre fraţi
au fost aspru pedepsiţi.
Blaurock a îndrăznit să se adreseze chiar lui Zwingli însuşi
în aceşti termeni: „Ah dragul meu Zwingli ! tu ai atacat
adeseori pe papistaşi spunînd că ceea ce nu este întemeiat pe Cuvîntul
lui Dumnezeu nu are valoare ; şi acum tu declari că există
multe lucruri care nu sînt în Cuvîntul lui Dumnezeu dar care pot
totuşi să se facă în prezenţa lui Dumnezeu. Unde este astăzi puternica
elocvenţă cu care tu ai rezistat episcopului Faber şi tuturor
călugărilor ?" în final, cei trei predicatori şi alţi cincisprezece,
din care şase femei, au fost condamnaţi la închisoare—la
pîine şi apă şi paie pentru a ş t e r n u t — p î n ă ce vor muri acolo,
în afară de aceasta s-a ordonat ca de aici înainte cei care botează
şi care sînt botezaţi să fie aruncaţi în apă (1526). Prizonierii scăpară
într-un fel sau altul, căci ei aveau mulţi prieteni. Totuşi
persecuţia nu s-a încetinit şicantoanele Berna şi St Gali s-au unit
printre altele cu cel din Ziirich în efortul lor de a extermina bisericile
independente.
în cantonul Berna treizeci şi patru de persoane au fost executate,
iar unii care fugiseră la Bienne — unde există o mare adunare
de fraţi — au fost urmăriţi şi aici. Adunările care se ţineau
noaptea într-o pădure au fost descoperite şi împrăştiate. Au trebuit
să se găsească alte locuri pentru a se întîlni. în acest timp
Grebel muri de ciumă (1526), Blaurock a fost prins şi condamnat
să fie b ă t u t nu nuiele pe străzile oraşului „pînă ce a curs sînge" şi
apoi izgonit. Manz a fost arestat şi înecat.
Bisericile nu au progresat mai puţin, însă persecuţia a alungat
pe fraţi în provincia austriacă vecină cu Tirolul, unde propovăduirea
lor şi mărturia lor au dus la formarea de noi biserici. George
cel tare a parcurs toată provincia ignorînd pericolul şi a eîştigat
multe suflete prin slujba sa în deosebi la Klausen şi împrejurimi,
unde credincioşii deveniră numeroşi şi zeloşi pentru a răspîndi
î n v ă ţ ă t u r a evanghelică. în sfîrşit Blaurock şi unul din tovarăşii
săi Hansen Langegger au fost prinşi şi arşi pe rug la Klausen
în 1529.
în acelaşi an, Michael Kirschner, care a dat o bună mărturie
la Innsbruck, a fost ars pe rug în mod public în acest oraş. Iacob
Huter şi alţii au continuat slujba primejdioasă a lui Blaurock.
în anul morţii lui Blaurock, Huter prezida un serviciu al Sf. Cine,
cînd a fost surprins de soldaţi. Patrusprezece fraţi şi surori au fost
158
arestaţi şi alţii au scăpat printre care şi Huter. Mereu în primejdie
el a s t r ă b ă t u t ţara, aplanînd conflictele, încurajînd pe cei mîhniţi
şi propovăduind Cuvîntul. Persecuţia a devenit atît de intensă
încît mulţi au fugit în Moravia, unde ei s-au bucurat de libertate
pentru cîtva timp. însă frontierele erau strict supravegheate de
această parte. Un acord a fost de asemenea încheiat cu guvernul
de la Veneţia pentru a împiedica pe sărmanii oameni urmăriţi
de a scăpa în această direcţie. Evanghelia s-a propagat prin toată
Austria. Multe biserici s-au născut atunci, însă după lungi şi eroice
suferinţe, ele au fost împrăştiate şi nimicite de persecuţie, circa o
mie de persoane au fost arse pe rug, decapitate sau înecate în Tirol
şi la Gorg. La Salzburg a fost surprinsă o adunare în casa unui
pastor şi un mare număr de credincioşi au suferit martiriul. O
fată tînără de şasesprezece ani a trezit atîta milă prin tinereţea
şi frumuseţea ei încît toţi au rugat pe călău să o cruţe, însă cum
ea a refuzat să retracteze, el a dus-o în braţele sale pînă la o adăpătoare
unde a menţinut-o sub apă pînă cînd s-a stins din viaţă,,
apoi a dat trupul ei flăcărilor. Ambrosie Spittelmeyer din Linz
a suferit martiriul la Nurnberg după o mărturie activă şi rodnică.
Biserica din Linz era sub conducerea evlavioasă a lui Wolfgang
Braudhuber, care a fost omorît în 1528 împreună cu şaptezeci de
membri ai adunării. Astfel din loc în loc s-au ridicat martori ai
Domnului, prin propovăduirea lui Isus Hristos cel răstignit, care
au mers în mod literal pe urmele L u i . Trupe de soldaţi străbăteau
t o a t ă ţ a r a pentru a descoperi şi pentru a omorî fără judecată pe
aşa zişii „eretici".
Cu toate că au fost numiţi anabaptişti, nu forma botezului
a fost aceea care le-a dat curajul de a suferi totul. Ei erau conştienţi
de o părtăşie imediată cu Răscumpărătorul lor. Nici preot,,
nici ritual religios nu venea ca să se aşeze între El şi sufletul lor.
Aşa ca şi misticii, ei au făcut experienţa că faptul de a rămînea în
Hristos şi El în ei îi făcea ca să fie părtaşi la biruinţa Sa asupra
lumii. Această părtăşie cu El îi unea într-un mod cu totul special
cu aceia care împărtăşeau aceleaşi suferinţe şi aceiaşi biruinţă.
Aceste biserici nu au avut nici aceleaşi începuturi nici aceiaşi
istorie. Ele se deosebeau una de alta, după caracterul persoanelor
care o compuneau. însă ele aveau o singură şi aceiaşi dorinţă :
să urmeze modelul creştinismului primitiv indicat în Noul Testament.
De aceea ei refuzau să boteze copii mici, ceea ce nu puteau
face reformatorii, şi rămîneau independenţi de orice sprijin omenesc,
fără de care marile biserici care erau atunci nu credeau că
vor putea exista. Totuşi aceste lucruri nu erau decît părţi dintr-un
tot care consta în a accepta Scriptura ca suficientă pentru desco-
159»
perirea voiei lui Dumnezeu pentru a le călăuzi şi de a-şi pune
încrederea în E l , ca să asculte vocea Sa. Urmînd această cale credincioşii
erau expuşi la t e n t a ţ i i speciale şi ar fi avut o cădere gravă
dacă ar fi cedat dorinţelor fireşti, ambiţiei politice sau poftelor,
însă în general ei au dat o bună mărturie faţă de credincioşia lui
Dumnezeu. Ei descriau biserica creştină după cum urmează :
„Adunarea tuturor credincioşilor uniţi prin Duhul Sfînt despărţiţi
de lume prin învăţătura curată a lui Hristos, uniţi prin dragostea
divină şi aducînd Domnului dintr-o inimă curată jertfe
duhovniceşti. Cine vrea să aparţină acestei biserici — spuneau
e* ~ ş*. s ă d e v i n ă membru al Casei lui Dumnezeu, trebuie să trăiască
şi să umble în Domnul. Cine este în afara acestei biserici este
şi în afara lui Hristos ". Respingerea botezului copiilor a provocat
adeseori problema : ce se va întimpla cu copiii care mor cînd sînt
mici ? Răspunsul lor era că ei participă la viaţa veşnică din pricina
lui Hristos.
In cronicele anabaptiştilor din Austro—Ungaria, unul din ei
scria : „Temelia credinţei creştine a fost aşezată de către apostoli
în diverse ţ ă r i , însă din cauza tiraniei şi-a falselor doctrine a primit
lovituri şi a fost stingherită, încît se putea pune întrebarea dacă
In starea ei a t î t de scăzută, ea mai există încă în adevăr ca biserică ?
Aşa cum spunea Ilie .. „Altarele Tale le-au surpat (dărîmat), proorocii
Tăi au fost omorîti cu sabia şi am rămas numai eu singur".
Dar Dumnezeu nu a îngăduit ca biserica Lui să dispară complet,
altfel acest articol al crezului creştin şi-ar fi pierdut sensul său.
„Eu cred că există o sfînta biserică universală şi o comuniune a
sfinţilor". Dacă nu se poate arăta cu degetul, dacă uneori nu se
găsesc decît doi sau trei credincioşi, Domnul, după făgăduinţa Sa,
este cu ei şi El nu i-a părăsit niciodată pentru că ei au crezut Cuvîntul
Său (au fost credincioşi Cuvîntul ui Său). El a făcut ca ei
chiar să propăşească. însă cînd ei au fost neglijenţi şi au uitat
b u n ă t a t e a l u i Hristos, Dumnezeu le-a luat înapoi darurile pe care
îe-a încredinţat, apoi ridicînd oameni credincioşi, El i-a împuternicit
(le-a dat daruri) pentru lucrarea de a întemeia biserici în alte
locuri. Astfel, încă din timpurile apostolice şi pînă azi, împărăţia
lui Dumnezeu s-a propagat dela o naţiune la alta şi a ajuns pînă
la noi".
„ î n alte părţi (ţări) — continuă scriitorul — biserica a avut
un început bun şi uneori chiar şi un sfîrşit bun, atunci cînd credincioşii
au fost martirizaţi, căci tirania bisericii romano-catolice a
ş t e r s aproape orice urmă de viaţă. Singuri Picarzii şi Valdenzii
au r e ţ i n u t ceva din adevăr. La începutul domniei l u i Carol Quintul,
Domnul a făcut ca din nou să strălucească lumina Sa. Luther şi
Dostları ilə paylaş: |