Capitolul IX anabaptişTH. (1516—1556). 1) Originea lor

185

s-ar fi lucrat astfel în timpul lui Pavel, dacă numai cei ce erau

desemnaţi de autorităţi ar fi avut dreptul să propovăduiascăr

atunci pînă unde ar fi fost răspîndită credinţa creştină ? Cum ar

fi ajuns Evanghelia şi pînă la noi ? Printre credincioşi, unii s î n t

aleşi pentru o slujbă specială, pregătiţi şi puşi deoparte pentru

misiunea lor, nu prin studii, alegere sau consacrare, ci prin îndemn,

descoperite şi o manifestare a Duhului Sfînt că Hristos este cu ei,,

prezenţa Sa fiind dovedită prin har, putere, viaţă şi binecuvîntare".

Deoarece ei sînt chemaţi şi trimişi numai de Dumnezeu,

în harul, lui Isus Hristos, ei lucrează cu putere şi mare siguranţă

prin Duhul Sfînt : „sufletele se nasc din nou, inimile sînt reînnoite

şi împărăţia lui Hristos se zideşte".

Niciodată credincioşii, care vor auzi astfel de propovăduitori

apostolici şi duhovniceşti nu vor obosi, căci cuvintele lor sînt

însoţite de putere divină şi hrănesc sufletele. Vorbind despre

astfel de oameni, Domnul Hristos a spus : „Adevărat, adevărat

vă spun, că cel care primeşte pe cel care îl t r i m i t Eu, pe Mine

Mă primeşte" (Ioan 13,20). Nici o persoană neîntoarsă la Dumnezeu,

sau care nu umblă în sfinţenie, nu poate fi cu adevărat un adevărat

slujitor, lucrînd la creşterea bisericii, chiar dacă el ar fi doctor

şi profesor, dacă ar cunoaşte Biblia pe dinafară şi ar fi un mare

orator. Dacă unii susţin că persoana şi slujba sînt două lucruri

deosebite, astfel că dacă un episcop, un preot sau un predicator

este un om rău (are o purtare rea) el poate să facă totuşi o slujbă

bună, aceea de a învăţa din Noul Testament şi de a fi un slujitor

al Duhului Sfînt, acest lucru este însă împotriva Scripturilor şi

a poruncilor lui Hristos. Ce fel de slujbă este aceasta, în care învăţătorul

însuşi nu a luat în inima lui nici o învăţătură... care nu

crede ceea ce el învaţă şi nu îndeplineşte ceea ce spune. Cuvintele

şi v i a ţ a trebuie să meargă împreună ; aceasta este adevărata slujbă

a Noului Legămînt, după învăţătura întregii Scripturi apostolice

şi după exemplul însuşi al Domnului Hristos".

In ceea ce priveşte botezul Schwenckfeld învăţa că el nu

mîntuieşte şi că poţi fi mîntuit şi fără ca să fii botezat. Totuşi

el vedea importanţa acestui act, că atunci cînd credincioşii se

botează, ei fac mărturisirea lor de credinţă. în ceea ce p r i v e ş t e

copii din leagăn, spunea el, ei nefiind în stare să aibă credinţă

ei nu sînt în stare să fie botezaţi.

El nu s-a alipit de aşa numiţii anabaptişti. Cu toate că îi descria

ca oameni evlavioşi, despărţiţi de marea mulţime a celor i n d i ferenţi,

remarcaţi pentru purtarea lor bună şi pentru convingerilor

lor serioase, el îi acuza de legalism şi ignoranţă. El a confundat,

ea şi mulţi alţii oameni, pe fraţii evlavioşi şi care sufereau».

186

cu toate elementele fanatice ale războiului ţăranilor, cu excent

r i c i i dela Munster şi cu făptuitorii de des ordini. El susţine că a

cunoscut pe „primii b a p t i ş t i " şi descrie apoi Ministerul care a fost

distrus din cauza războiului ţăranilor. El menţionează oameni

de tipul lui Balthazar Hubmeyer, ca fiind ucenici ai lui Hans

Hut, cu toate că Hubmeyer era un adversar hotărît al învăţăturilor

exagerate şi neponderate ale lui Hut. El aminteşte din nou

.zvonul că Hut s-ar fi sinucis în închisoare, însă el adaugă că acest

act a fost probabil involuntar şi el dă numele de „baptişti H u t i ţ i "

tuturor acelora care au fost numiţi în general „anabaptişti". El

povesteşte anumite anecdote defavorabile, care i-au fost comunicate

p r i n scrisoare şi repetă părerea unei persoane care părăsise

una d in adunările „Hutiste" cu toate că el nu avea decît o sărmană

opinie despre creştinismul său. El spune că aceşti baptişti nu aveau

decît cunoştinţe superficiale asupra credinţei, asupra mîntuirii

prin har şi a siguranţei mîntuirii şi că peste tot ei nu au înţeles

idealul adevăratei biserici apostolice.

„Ei îşi închipuie, spunea el, că... de îndată ce ei sînt primiţi

în mod vizibil... în propriile lor adunări, ei aparţin poporului

sfînt al lui Dumnezeu, poporului pe care El şi 1-a ales dintre toate

celelalte, bisericii curate şi fără pată. Totuşi darurile Duhului

Sfînt, frumuseţea şi ornamentele bisericilor creştine aşa cum sînt

descrise în Scripturi, nu se manifestă deloc la ei. Pentru ei o drept

credincioşie exterioară este semnul adevăratei biserici a lui Hristos.

De asemenea un duh de critică antibiblic şi de mîndrie spirituală

îi caracterizează. Ei sînt atît de satisfăcuţi de ei înşişi şi de tot

ceea ce fac ei, încît condamnă pe toţi aceia care nu gîndesc ca ei,

adică pe cei care nu au acceptat modul lor de botez şi nu frecventează

adunările lor. Ei îi consideră ca afară din adunarea sfinţilor

şi sub puterea lui Satan. Chiar dacă ceilalţi fraţi erau plini de

credinţă ca Ştefan, umplut de Duhul Sfînt şi de înţelepciune divină,

acest lucru nu are decît puţină valoare pentru aceşti baptişti,

căci ei sînt a t î t de mult legaţi, mai ales conducătorii lor, în judecăţi

uşuratice, de dragoste de ei înşişi şi de mîndrie duhovnicească,

în adunările lor ei frîng întotdeauna p î i n e a ; cina şi botezul ocupînd

în sinea lor locul cel mai important. Dacă vizitaţi una din

adunările lor, îi veţi socoti pe ei drept poporul lui Dumnezeu,

căci nu se poate îndoi nimeni de evlavia lor în conduita lor ext

e r i o a r ă " .

El a r a t ă apoi că fariseul din pildă, avea o mai mare aparenţă

de evlavie decît vameşul. Eu, adaugă el, eu nu blamez evlavia

^exterioară la baptişti sau la călugări, însă acest lucru nu este

îndeajuns pentru a spune : „veniţi aici să fiţi botezaţi". El mai

187

constată apoi că se tiranizează conştiinţa membrilor, că legalismuF

se ataşează la numite obiceiuri, la lucrări exterioare, cum ar fi

îmbrăcămintea. Apoi în sfîrşit, el combate vederile lor în ceea ce

priveşte prestarea de jurămînt, războiul şi participarea la guvernarea

civilă. Din toate acestea se poate trage concluzia că printre

aceşti credincioşi ca şi în orice comunitate puţin mai mare, au

existat slăbiciuni şi erori şi că îngustimea şi legalismul despre

care vorbeşte Schwenckfeld erau limitări la care a n a b a p t i ş t i i

erau supuşi şi împotriva cărora cei mai buni dintre ei nu încetau

să protesteze. Schwenckfeld condamna cruzile persecuţii

îndreptate împotriva lor. „Eu aş fi vrut să cruţ pe oamenii simpli

şi evlavioşi întîlniţi la ei", spunea el, şi reaminteşte auditorilor

săi că există printre aceşti fraţi, adevăraţi creştini, care chiar

dacă nu au cunoştinţă, au totuşi viaţă din Dumnezeu. El menţionează

bucuria lor în mijlocul suferinţelor şi adaugă că, dacă

cum se spune, sînt răsvrătiţi, este treaba guvernului civil de a se

ocupa de acest lucru. După socoteala sa, el i-a găsit î n t o t d e a u n a

trăind în pace, fără cel mai mic gînd de răsvrătire.

Datorită lucrării sîrguincioase a l u i Schwenckfeld, s-au format

cercuri de credincioşi în toată Silezia, la Lignitz şi în împrejurimi.

Ei erau un model de adevărată evlavie pentru cei din jurul lor.

Abuzîndu-se prea mult de Sfînta cină, Schwenckfeld a oprit p r ă z -

nuirea ei un oarecare timp, şi influenţa învăţăturii sale — cum

să evite a lua cina în chip nevrednic — a fost aşa încît clerul luteran

din Liegnitz a început ca să urmeze exemplul său (1526). De

aici acuzaţia ce i s-a adus cum că el depreciază Cina Domnuluir

cu toate că tocmai contrariul 1-a împins ca să acţioneze astfel.

Dorinţa sa mare era de a realiza unitatea bisericii. ,,Ah Doamne t

binevoieşte ca noi să fim cu adevărat trupul lui Hristos, uniţi

prin legăturile dragostei... dar vai ! pînă în prezent noi nu vedem:

nimic care ar putea să se asemene cu prima biserică, unde credincioşii

erau o inimă şi un gînd..." „Noi voim cu toate acestea să

rămînem fermi în libertatea la care Hristos ne-a chemat, fără să

formăm secte omeneşti sau să ne întoarcem dela biserica creştină,

universală. Noi nu voim să ne punem din nou sub jugul robiei,,

ci noi ne ataşăm la secta divină cea a lui Isus Hristos. Dorinţa

inimii mele este de a putea ajuta pe fiecare să înţeleagă adevărul

şi unitatea lui Hristos şi a Sfîntului Său Duh ; eu nu vreau săpropag

duhul sectar de a fi cauza de împărţire şi separare de Hristos...

în prezent există patru aşa numite biserici : cea papală, ceai

luterană, cea zwingliană, şi cea b a p t i s t ă sau picardă. Fiecare din

ele anatemizează pe cealaltă căci este clar că Luther condamna

biserica lui Zwingli ca şi pe cei fanatici. Se poate pune deci î n t r e -

188

barea : care este adevărata adunare sau biserică a l u i Hristos — sau

vor fi ele toate !... sau care este aceea în care găsindu-te să p r i meşti

binecuvîntarea ? Noi răspundem la această întrebare cu

cuvintele apostolului Petru : „în adevăr văd că Dumnezeu nu

este părtinitor ci că în orice neam, cine se teme de El şi lucrează

neprihănire este primit de El (Fapt. Ap. 10, 34—35). Astfel cu

cît aceste biserici se condamnă mai mult unele pe altele, cu a t î t

mai mult aceia care se tem de Dumnezeu, trăiesc în neprihănire

şi în mod creştinesc vor fi primiţi de Domnul şi nu condamnaţi.

Pînă în prezent eu nu m-am ataşat la nici una din aceste

biserici... însă eu nu am dispreţuit nici congregaţii, nici conducători,

nici î n v ă ţ ă t o r i ; eu doresc să servesc pe toţi oamenii în Dumnezeu,

să fiu prieten şi frate cu oricine este zelos pentru Dumnezeu

şi iubeşte pe Hristos din t o a t ă inima sa.... Eu îl rog deci pe Domnul

de a mă călăuzi în toate, de a mă face destoinic după regula apostolică

de a deosebi toate duhurile şi mai ales Duhul l u i Isus Hristos.

Dumnezeu să îmi ajute ca să cercetez toate lucrurile, apoi să aleg;

şi să păstrez ceea ce este bun î Apoi, în aceste timpuri de luptă

şi dezbinări, eu să ajung cu un cuget curat şi bun în Hristos, la

adevăr şi unitate... Libertatea mea nu convine tuturor... unii

mă tratează ca excentric... pentru alţii eu sînt suspect... însă

Dumnezeu cunoaşte inima mea.... Eu nu sînt un sectar şi cu ajutorul

lui Dumnezeu eu nu voi deveni un factor de turburare... Eu

aş vrea mai bine să mor, decît să distrug vreun lucru bun. De

aceea eu nu mă ataşez la nici un partid, la nici o sectă sau biserică

pentru ca să pot după voia lui Dumnezeu şi prin harul Său, să

servesc toate partidele, rămînînd în afara tuturor."

î n v ă ţ ă t u r a lui Schwenchfeld şi dezvoltarea cercurilor pe care

le-a creat, a atras asupra lui atenţia regelui Ferdinand, care vedea

în el un calomniator al sacramentelor cinei. El a fost deci obligat

(1529) să părăsească patria sa, unde el s-a bucurat î n t o t d e a u n a

de o frumoasă poziţie şi de o înaltă preţuire. Ultimii treizeci de

ani ai vieţii sale au fost cei ai unui nomad, persecutat de biserica

luterană care 1-a declarat în mod formal ca eretic. însă exilul său

i-a permis ca să dea o mai mare extindere grupelor de credincioşi pe

care le învăţa peste tot în Germania de sud, unde unele autorit

ă ţ i l-au protejat. Aceste grupări nu se considerau biserici, ci

ei credeau că luînd poziţie ca membri ai unei biserici, ei ridicau

o barieră între ei şi credincioşii din diverse părţi, pe care ei

doreau ca să-i servească. Ei lăsară la o parte botezul şi frîngerea

pîinii aşteptînd timpuri mai bune. Ei s-au dedat rugăciunii şi

căutau o nouă revărsare a Duhului Sfînt, înainte de revenirea

Domnului, care va face atunci unirea bisericii Sale. Misiunea l o r

im

consta în studii biblice, în vizite şi alt forme de mărturisire, în

scopul de a pregăti sfinţii pentru această „Reîntoarcere". Ei propo

v ăd ui au de asemenea Evanghelia celor neconvertiţi pentru

ca cel mai mare număr posibil să fie făcuţi participanţi la bine-

>cuvîntările promise.

Abţinîndu-se dela orice mărturie eclesiastică, în scopul de a

evita dificultăţile care decurgeau din aceasta, ei deveniră o sursă

de slăbiciune mai degrabă decît de putere pentru acei fraţi, care

după exemplul apostolilor se conformau învăţăturii Scripturii

în ceea ce priveşte bisericile. Aceste principii scripturare, practicate

aşa cum trebuie, nu au provocat nici înfiinţarea vreunei

secte, nici separarea de acei creştini care nu se alăturaseră lor, ci

numai formarea unui teren pe care era posibil de a se întîlni cu

t o ţ i credincioşii, terenul împărtăşirii lor cu Hristos şi în Hristos.

P i î g r am Marbeck, împreună cu alţii a răspuns în scris l u i

Schwenckfeld privitor la critica acestuia către credincioşii care se

^trîngeau în adevăr pentru a practica botezul şi frîngerea pîinii.

Schwenckfeld îşi exprimase dezaprobarea printr-o lucrare i n t i t

u l a t ă : „Asupra noilor scrieri ale fraţilor baptişti publicată în

anul 1542". Replica lui Marbeck avea un t i t l u de optzeci şi t r e i

de cuvinte. Citind obiecţiunile lui Schwenckfeld, el le opune o

sută de răspunsuri. El şi fraţii scriau între altele : „Nu este exact

spus, că noi nu recunoaştem ca creştini pe aceia care resping forma

noastră de botez şi că noi îi privim ca suflete rătăcite care tăgăduiesc

pe Hristos. Nu este treaba noastră de a judeca sau de a

condamna pe acela care nu se botează după porunca lui Hristos4