Capitolul IX anabaptişTH. (1516—1556). 1) Originea lor

168

pentru ei o sugestie ne mai auzită, căci cea mai mare parte a locuitorilor

din Miinster erau religioşi şi obişnuiţi cu o viaţă de renunţare.

Condiţiile morale ale oraşului erau excelente. Cu cîteva

săptămîni mai înainte se publicase în oraş un tratat în care era

vorba între altele şi despre căsătorie şi zugrăvind-o ca pe o instit

u ţ i e sacră şi o unire indisolubilă între un bărbat şi o femeie.

Propunerea lui Bochelsohn a fost deci rău primită de către predicatori

şi bătrîni, care o respinseră. însă Bochelsohn persistă

în planul său şi timp de opt zile el discută şi insistă cu elocvenţă.

El a citat greşelile cîtorva oameni evavlioşi din Vechiul Testament,

pentru a dovedi că Scriptura autorizează poligamia. Acest fals

raţionament ar fi putut fi aplicat oricărui alt păcat. Principalul

său argument a fost acela al necesităţii din cauza marei preponderenţe

a femeilor asupra bărbaţilor (că existau mai multe femei

decît bărbaţi) la Miinster. El obţinu în sfîrşit cîştig de cauză şi

timp de cinci zile predicatorii propovăduiră poligamia la tot poporul

în piaţa catedralei. Apoi Bernard Rothmann promulgă

o lege stabilind că toate femeile tinere trebuie să se mărite şi cele

mai în vîrstă să facă parte din casa unui om, pentru ca să fie protejate.

Bochelsohn—ceea ce ne ajută să înţelegem entuziasmul

pentru noua credinţă — s-a căsătorit imediat cu Divara, văduva

lui Jan Matthys, distinsă prin frumuseţea şi talentele sale. Totuşi

opoziţia a fost atît de mare, încît a izbucnit războiul civil în oraş-

Un meşter fierar Heinrich Mollenbecker se puse în fruntea revoltei.

Ei ocupară hotelul oraşului, prinseră cîţiva predicatori şi ameninţ

a r ă că vor deschide porţile cetăţii asediatorilor, dacă nu va fi

stabilit vechiul guvern. Se părea mai întîi că domnia lui Bochelsohn

va lua sfîrşit, însă predicatorii îl sprijiniră ca şi multe femei.

Opoziţia a fost învinsă. Hotelul oraşului a fost luat cu asalt şi

orice rezistenţă încetă. Efectele noii legi a fost a t î t de dezastroase

încît legea a trebuit să fie abolită încă înainte de sfîrşitul anului

Cu toate aceste dezordini interne, apărarea cetăţii se urmărea

mai departe cu energie. Multe victorii importante au fost obţinute.

Se nădăjduia tot mereu că va veni ceva ajutor din afară;

î n t r - o bună zi Bochelsohn se proclamă rege. El avea proorocul

său, un fost aurar, care în piaţa oraşului a aclamat pe Jan de

Leyde ca rege al întregului pămînt şi a instaurat regatul „Noul

Sion". încoronarea s-a făcut de asemenea în p i a ţ a oraşului cu mare

pompă. Poporul a furnizat aurul care a servit la facerea coroanelor

şi a altor embleme regale. Dintre numeroasele femei ale lui Jan,

Divara a fost aleasă ca regină. Totul era din plin aranjat ca la

curtea regală, cu gărzi, suită regală şi doamne de onaore pentru

regină. Totul era somptuos pînă în cele mai mici detalii. însă

169

poporul care suferea lipsuri din cauza asediului se lăsa greu l i niştit

prin promisiunea că împărăţia nu va întîrzia să triumfe.

Cu toate acestea locuitorii au rezistat şi oraşul nu ar fi putut fi

luat, dacă nu ar fi fost deschis episcopului prin trădare. Atunci

începu masacrarea locuitorilor; nimic nu a fost cruţat. Trei sute

de oameni s-au apărat cu disperare în piaţa oraşului. Li s-a promis

un permis de liberă trecere pentru a părăsi oraşul, dacă ei

vor depune armele. Ei acceptară aceste condiţii, care însă nu au

fost ţinute (respectate), astfel că ei muriră ca şi ceilalţi. Un t r i bunal

a fost înfiinţat pentru a judeca pe anabaptiştii care au

supravieţuit. Divara ar fi fost eliberată dacă ea ar fi abjurat, însă

ea a refuzat să facă acest lucru şi a murit. Jan de Leyda şi alţi

conducători au fost torturaţi în mod public şi executaţi în acelaşi

loc unde au fost încoronaţi. Trupurile lor au fost expuse în cuşti

de fier aşezate pe turnul bisericii St. Lambert (1535).

S-a profitat de aceste evenimente pentru a aplica numele

detestat de anabaptişti tuturor celor care nu se alăturau celor trei

biserici admise. S-au bucurat de a putea da un asemenea nume

şi adunărilor de creştini evlavioşi, care erau paşnici şi răbdători.

La fel ca şi celor dela Miinster, care au întemeiat un regat şi au

instituit poligamia, pentru ca să poată trata pe toţi fără nici o

deosebire, ca aparţinînd unor secte primejdioase şi subversive.

Graţie controlului exercitat multă vreme asupra literaturii religioase,

a fost posibil pentru partidul victorios, de a amesteca

intenţionat diferitele grupări de oameni credincioşi, pentru a induce

în eroare generaţiile de mai tîrziu. Cu toate că Melanchton

şi Luther au scuzat poligamia în anumite cazuri, nimeni nu a tras

concluzia că luteranismul în totalitatea sa ar fi un sistem favorabil

poligamiei. Totuşi această deducţie ar fi tot atît de logică,

la fel ca şi prima.

Multe biserici şi creştini au fost atît de des şi de violent acuzaţi

de erezii şi crime enorme, încît calomnia a sfîrşit prin a fi în mod

general acceptată şi fără vreo umbră de îndoială. Acest lucru nu

trebuie să ne mire, căci atunci cînd Domnul nostru a vestit apropiatele

l u i suferinţe, moartea şi învierea Sa, El a adăugat imediat

că ucenicii Săi vor avea de urmat acelaş drum. El nu a fost înţeles

şi a fost acuzat în mod fals. în locul Lui au preferat un tîlhar.

Conducătorii ca şi mulţimea cerură cu strigăte mari răstignirea.

La moartea Sa, El a fost pus la un loc cu răufăcătorii şi învierea

Sa pe care lumea a tăgăduit-o — a fost primită cu greutate chiar

de proprii Lui ucenici. Cum să ne mai mirăm deci, că cei care

L-au urmat aveau să sufere aşa ca El ! Caiafa şi Pilat, puterea

religioasă şi puterea civilă s-au asociat pentru a-i osîndi, ca să

170

fie scuipaţi, să li se dea palme şi daţi unei morţi crude. Mulţimea —

cărturari şi ignoranţi nu aveau altceva decît un strigăt de u r ă

împotriva lor. Ei (creştinii) erau răstigniţi între doi tîlhari, învăţ

ă t u r a falsă şi viaţa nelegiuită, cu care ei nu au avut nici o legătură,

decît de a fi ţ i n t u i ţ i la mijloc. Cărţile lor au fost arse; s-au

inventat şi s-au pus pe seama lor anumite doctrine, ca să le aducă

condamnarea. Cu toate că au t r ă i t în evlavie şi dragoste, ei au fost

arestaţi ca avînd o purtare care nu putea exista decît în imaginaţia

î n t i n a t ă a acuzatorilor lor, dornici de a scuza cruzimea călăilor

lor. Ei au fost numiţi paulicieni, albigenzi, valdenzi, lollarzi, anabaptişti,

etc. nume a căror simplă menţionare sugera ideea că era

vorba despre eretici, schismatici, şi revoluţionari. însă toţi mergeau

spre acelaşi Judecător, care stătea în picioare pentru a primi

pe Ştefan, ucis cu pietre de către învăţaţii timpului său. Apoi

îndemnurile lor pentru îngăduinţă, dragoste şi milă pentru cei

oprimaţi au devenit moştenirea unei mulţimi care nu a cunoscut

niciodată numele lor.

5) MENNON.

I a t ă ce scria Mennon Simon, care trăia la această epocă

(1492—1539) şi care vorbea în cunoştinţă de cauză, deoarece el

era unul din principalii învăţători, printre cei ce practicau botezul

celor credincioşi : „Nimeni nu poate să mă acuze cu adevărat că

sînt de acord cu învăţătura dela Munster. Dimpotrivă, iată că

de şaptesprezece ani eu mă opun cu tărie, în particular şi în public,

prin grai şi prin scris. Noi nu recunoaştem niciodată ca fraţi

şi surori pe aceia care, ca la Munster, refuză crucea lui Hristos,

dispreţuiesc Cuvîntul Domnului şi se dedau la poftele cărnii,

pretinzînd că fac bine. Acuzatorii noştri vor să spună că, deoarece

noi am fost botezaţi în acelaş mod ca aceştia, noi formăm în fond*

un singur trup şi o singură comunitate. Noi le răspundem : „Dacăi

botezul exterior are o atît de mare valoare, atunci ei cu cine s î n t

în legătură, deoarece este evident că numeroşii adulteri şi criminali

au primit acelaş botez ca ei ?,"

După evenimentele dela Miinster, adunările de credincioşi,

în mod fals acuzate de complicitate în aceste excese fanatice, au fost

persecutate cu mai multă violenţă decît oricînd, în aşa fel încît

ele au trebuit ca să abandoneze orice speranţă de a obţine libertatea

conştiinţei şi a cultului precum şi de a deveni o putere pentru

binele popoarelor de limbă germană. Restul celor împrăştiaţi,

171

izgoniţi şi urmăriţi, au fost vizitaţi şi încurajaţi cu preţul celor

mai mari primejdii de către Mennon Simon. De aici şi numele de

menoniţi, dat unora din adunările neorganizate, cu toate că ele

nu şi-au ales acest nume după bunul lor plac.

în autobiografia sa, scrisă după optsprezece ani, după ce el

a fost angajat în această lucrare, Mennon Simon, povesteşte

cum la vîrsta de douăzeci şi patru de ani, el a devenit preot al

bisericii romano-catolice în satul Pingjum (Friesland din nordul

Olandei). „ î n ceea ce priveşte S c r i p t u r a — d e c l a r ă el — eu nu am

atins-o niciodată — căci eu mă temeam că mă rătăcesc dacă citesc

în ea

Un an mai tîrziu mi-a venit gîndul că pîinea şi vinul de care

mă serveam la liturghie, ar putea foarte bine că nu fie trupul şi

sîngeîe Domnului !... Eu am presupus că acest gînd îmi venea din

partea Satanei care voia să mă întoarcă dela credinţă. Eu am mărturisit

adeseori această greşeală, şi mă rugam însă eu nu am putut

să mă debarasez de astfel de gînduri".

împreună cu alţi preoţi, el petrecea timpul său bînd şi distrîndu-

se şi cînd venea vorba despre Scriptură, el lua Scriptura

în batjocură.

„ î n sfîrşit — scrie el — eu m-am hotărît să citesc odată tot

Noul Testament cu grijă. Eu nu eram încă departe în citirea mea

cînd am observat că noi ne-am înşelat... Prin harul lui Dumnezeu,

eu am făcut progrese zilnice în cunoştinţele mele despre Scriptură

şi cîţiva m-au numit pe nedrept predicator evanghelic. Toţi mă

căutau şi mă lăudau, căci lumea mă iubea şi eu iubeam lumea.

Părerea generală era că eu sînt un predicator şi că sînt un om

de bine".

?,Mai tîrziu, cu toate că nu auzisem niciodată vorbindu-se

despre fraţi, eu am aflat că au decapitat la Leeuwarden pe un om

evlavios numit Licke Snyder, pentru că el a făcut din nou botezul.

Eu am găsit foarte extraordinar case vorbeşte despre un al doilea

botez. Eu am examinat cu grijă Scriptura şi am cugetat mult

asupra acestui punct, însă nicăieri în Biblie eu nu am găsit vreo

menţiune despre botezul copiilor. Eu am vorbit atunci conducătorului

meu spiritual şi după o lungă conversaţie, el a trebuit

să admită că botezul copiilor nu putea fi întemeiat pe Scriptură.

Mennon a consultat apoi cărţi şi a cerut sfat lui Luther, Bucer şi

altora. Fiecare i-a dat o altă bază pentru a apăra botezul copiilor,

dar nici una nu corespondea Scripturilor.

El a fost apoi transferat în satul său natal Wittmarsum (tot

în Friesland) unde el a continuat să citească Biblia, a avut succes,

a fost admirat, continuînd mai departe să trăiască o v i a ţ ă fără

172

grijă şi uşoară. „Ascultă cititorule — urmează el mai departe — eu

obţin cunoştinţele mele asupra botezului şi Sf. Cine prin marele

har al lui Dumnezeu, prin iluminarea Sfîntului Duh, citind şi

meditînd asupra Scripturilor şi nu prin acţiunea unor secte înşelătoare,

aşa cum mi se reproşează. Dacă totuşi cineva m-a ajutat

de o manieră sau alta ca să progresez, pentru acest lucru îi mulţumesc

Domnului. După ce am petrecut un an în satul meu, s-a întîmplat

că au sosit nişte oameni — eu nu ştiu cine erau nici de unde

veneau — care începură să vorbească despre botez. Eu nu i-am

văzut niciodată. Apoi secta dela Munster s-a format şi multe

suflete evlavioase dintre noi au fost induse în eroare. Eu m-am

î n t r i s t a t foarte mult căci am constatat că aceşti oameni erau

zeloşi, însă în ceea ce priveşte doctrina lor ei erau în eroare.

Eu mi-am întrebuinţat micul meu dar pentru a combate

această eroare, a t î t cît am fost în stare prin predici şi îndemnuri....

îndemnurile mele au rămas fără efect pentru că eu însumi ştiam

că ce făceam era rău. Totuşi se spunea despre mine, că numai eu

aş fi în stare să astup gura acestor oameni şi lumea avea o părere

î n a l t ă despre mine. Eu am văzut atunci că eu eram favoritul celor

nepocăiţi, care priveau cu toţii la mine. Acest lucru mi-a cauzat o

veritabilă frică în inimă, astfel că am strigat către Domnul şi l-am

rugat : „Doamne, ajută-mă de a nu mă încărca şi cu păcatele altora

!" Sufletul meu era tulburat; m-am gîndit apoi şi mi-am

spus că ce aş cîştiga dacă aş avea lumea întreagă şi aş t r ă i o mie

de ani şi apoi într-o zi aş fi lovit de mînia lui Dumnezeu".

„Apoi, aceste sărmane oi rătăcite şi fără păstor, victime ale

acestor crude edicte, al masacrelor şi omorurilor, se adunau într-

un loc numit „Mînăstirea veche" ; apoi vai ! ataşîndu-se de înv

ă ţ ă t u r a nelegiuită delia Munster—contrară Duhului Sfînt şi

Cuvîntului şi exemplului lui Hristos — pentru a se apăra, ele

au tras sabia pe care Hristos i-a spus lui Petru să o bage în teacă.

Cu toate că aceşti oameni se aflau în eroare, mi se părea atunci

că sîngele lor cădea asupra mea. Sufletul meu nu putea găsi odihnă.

Eu am examinat atunci sufletul meu necurat, firesc, î n v ă ţ ă t u r a

mea făţarnică, idolatria mea, lucruri care umpleau zi de zi v i a ţ a

mea, cu toate că nu le iubeam, deoarece ele făceau război sufletului

meu. Eu am văzut cu ochii mei cum aceşti zeloşi, foarte ataşaţi

de eroarea lor, erau gata de a sacrifica copii, bunuri şi v i a ţ a chiar

pentru convingerile lor şi pentru credinţa lor. Şi eu eram din aceia

care demonstram unora din aderenţii lor relele papismului. Cu

toate acestea, eu continuam să trăiesc în mod ordinar, să păcătuescu

cu bună ştiinţă, simplu, pentru că eu iubeam plăcerile

cărnii şi pentru că eu voiam să evit crucea lui Hristos. Aceste

173

gînduri mă chinuiau pînă într-atît, încît eu nu am putut să le

suport mai mult.

Eu mi-am zis : Mizerabil ce sînt, ce trebuie să fac ? Voi continua

eu să păcătuiesc cu bună ştiinţă ? Nu va trebui oare ca săi

mă conformez în întregime Cuvîntului Domnului care osîndeşte*

viaţa firească a omului nepocăit şi făţărnicia teologilor ca şi botezul

lor corupt, sacramentele şi falsele slujbe divine ? Dacă dini

cauza fricii cărnii, eu nu voi arăta adevărata temelie, dacă eu nu;

voi face tot posibilul pentru a îndruma aceşti mici nevinovaţi şi

r ă t ă c i ţ i — c a r e ar face binele dacă ar şti cum să-1 facă — spre

păşunea lui Hristos, sîngele vărsat, chiar dacă aceşti oamenii

sînt în eroare, nu va vorbi oare împotriva mea, nu va fi oare

acuzatorul meu cînd Atotputernicul Dumnezeu va judeca sărmanut

meu suflet ? Inima mea îmi tremura mereu. Eu strigai atunci la

Dumnezeu cu suspine şi lacrimi, cerîndu-i să dea darul harului

Său unui păcătos tulburat şi să zidească în mine o inimă curată,

rugîndu-L să mă ierte pentru sîngele lui Hristos de necuraţi ai

vieţii mele atît de zadarnice şi de ordinare, apoi să-mi dea înţelepciune,

putere, curaj şi un eroism bărbătesc pentru a propovădui

în mod sincer Numele suprem şi adorabil, ca şi pentru Sfîntul Său

Cuvînt şi să pună în lumină adevărul şi slava Sa.

Eu am început atunci să propovăduiesc dela înălţimea amvonului,

adevăratul cuvînt de pocăinţă şi să îndrept sufletele spre

calea îngustă. Eu am osîndit toate păcatele şi obiceiurile rele ca

şi idolatria şi cultele false. Eu am dovedit în mod lămurit, în măsura

harului primit dela Dumnezeul meu, ceea ce este botezul şi Sfînta

Cină, după gîndul şi principiul lui Hristos. Eu am demonstrat

pericolele nelegiuirii dela Munster : regele său, poligamia sa, regatul

său şi sabia sa. Eu am făcut acest lucru cu seriozitate şi credincioşie

şi după nouă luni, Domnul mi-a dat Duhul Său divin. El m-a

ajutat cu mîna Lui puternică, şi imediat, fără efort, eu am putut

să abandonez onoarea mea, buna mea reputaţie pe care am avut-a

printre oameni ca şi întreaga mea conduită anticreştină şi v i a ţ a

mea odinară şi orgolioasă. Eu m-am aşezat de bună voie (bucuros)

în toată sărăcia şi mizeria mea sub greaua cruce a Domnului

Hristos, temîndu-mă de Dumnezeu în slăbiciunea mea şi căutînd

tovărăşia acelora care se tem de El. Eu am găsit cîţiva, nu mulţi,,

însă sinceri în zelul lor şi în doctrina lor. Eu am discutat cu aceia

care erau rătăciţi şi am cîştigat un mic număr cu ajutorul şi puterea

lui Dumnezeu. Prin Cuvîntul lui Dumnezeu, eu i-am adus.

la Hristos. Eu am încredinţat Domnului pe cei împietriţi şi îndărătnici.

Iată cititorule cum Domnul cel milos prin darul gratuit

al harului Său faţă de un păcătos mizerabil, mi-a mişcat mai întli

174

\

anima, mi-a dat un duh nou, m-a umilit în frica Numelui

Său, m-a adus ca să mă cunosc puţin pe mine însumi, m-a făcut

să ies din cărarea morţii, pentru a mă pune pe cea a vieţii şi prin

har curat m-a chemat la împărtăşirea cu sfinţii. A Lui să fie slava,

Amin !"

Aproximativ după vreun an, eu citeam şi scriam liniştit, cercetînd

Cuvîntul lui Dumnezeu, cînd şase, şapte sau opt persoane,

care nu erau decît o inimă şi un suflet, veniră la mine. Atît cît se

poate judeca ele erau ireproşabile în credinţa lor şi în purtarea lor,

^despărţiţi de lume după mărturia Scripturii, sub cruce, care urau nu

numai învăţăturile greşite dela Munster ci şi sectele vrednice de

osîndit în lumea întreagă. în numele acelora care se tem de Domnul

Dumnezeu, care umblă în acelaşi duh cu ei şi cu mine, aceşti oameni

mă rugară cu stăruinţă să ascult cererea care strigă din sufletele

in necaz şi flămînde, spunîndu-mi că există aşa de puţini slujitori

credincioşi şi că eu aş putea pune în valoare (întrebuinţa) darul

pe care Domnul mi 1-a încredinţat mie unui nevrednic ... Ascultîndu-

i inima mea a fost profund tulburată. Teama şi îngrijorarea mă

cuprinseră. Pe deoparte eu îmi vedeam micimea darurilor mele,

lipsa mea de instruire, natura mea slabă, timiditatea firii, răutatea

fără margini, împotrivirea şi tirania acestei lumi, marile secte,

viclenia multor spirite şi crucea grea care apăsa asupra mea, dacă

eu voi începe această lucrare. Dar pe de altă parte, eu vedeam

foamea de care trebuia să-ţi fie milă, marile necesităţi ale evlavioşilor

copii ai lui Dumnezeu, căci eu ştiam bine că ei erau ca nişte

.simple oi părăsite, care nu au păstor. în sfîrşit, cedînd acestor

rugăminţi stăruitoare, eu m-am pus la dispoziţia Domnului şi a

bisericii Sale cu condiţia ca credincioşii să se unească cu mine şi

noi ne-am rugat lui Dumnezeu cu ardoare (în mod fierbinte) cîtva

timp, cerîndu-I ca să îmi dea în bunătatea lui de Tată, harul de

a-L slăvi prin slujba mea, şi să-mi dea o inimă ca cea a lui Pavel

care striga : „... vai de mine dacă nu vestesc Evanghelia !", dacă

nu, să împiedice această lucrare, dacă ea nu era dela El.

Tu vezi iubitul meu cititor că eu nu am fost chemat la această

lucrare de către oamenii dela Munster, sau de către vreo sectă

r ă z v r ă t i t ă , cum mi se mai spune pentru a mă calomnia, ci aşa nevrednic

cum sînt, de către aceşti credincioşi care doreau să

asculte de Hristos şi de Cuvîntul Său, ca să trăiască smeriţi, în

frică de Dumnezeu, slujind aproapelui prin dragoste, purtînd crucea

cu răbdare, căutînd mereu mîntuirea şi binele tuturor oamenilor,

căci ei iubeau adevărul şi dreptatea şi urau fărădelegea. Prin aceasta

ei au fost martori v i i şi puternici, dovedind că ei nu aparţineau,

d u p ă cum se spune, nici unei secte dăunătoare, ci că ei erau adevă-

175

raţi creştini, cu toate că lumea nu îi cunoştea, dacă bineînţeles

se crede că Cuvîntul Domnului este adevărat şi că exemplul Său

este un model sfînt, curat şi fără pată.

Astfel eu, un păcătos mizerabil, am fost astfel luminat de

Domnul şi convertit. Eu am fugit din Babilon pentru a intra în

Ierusalim şi în sfîrşit eu am acceptat acest nobil şi greu serviciu.

Oamenii amintiţi mai sus, şi-au menţinut cererea lor şi conştiinţa

mea mă constrîngea să ascult ... căci eu am văzut mărimea necesităţilor

.... Atunci eu m-am predat trup şi suflet Domnului şi

m-am dat în mîinele Sale pline de milă. în 1537 eu am început să

învăţ şi să botez după Sfîntul Cuvînt, lucrînd cu micul meu dar

în cîmpul Domnului, zidind sfînta cetate, templul Său şi punînd

la loc pietrele căzute. Şi Dumnezeul Cel mare şi puternic, a adeverit

în multe oraşe şi ţări cuvîntul adevăratei pocăinţe, cuvîntul harului

Său cel puternic ca şi folosirea sănătoasă a sacramentelor sfinte.

El a recunoscut mica noastră slujbă, învăţătura noastră, scrierile

noastre fără pretenţii, în colaborare cu serviciul devotat, lucrul şi

ajutorul fraţilor noştri credincioşi. El a făcut biserica Sa atît de

slăvită şi a îmbrăcat-o cu o putere atît de neînvins, încît s-au

văzut inimi îngîmfate care au devenit smerite, necuraţi devenind

curaţi, beţivi devenind cumpătaţi, zgîrciţi sau cruzi, devenind

generoşi şi binevoitori şi nelegiuiţi întorcîndu-se la Dumnezeu

însă aceasta nu este t o t u l ; mărturia lor glorioasă i-a condus pînă

acolo ca să abandoneze bunurile lor, şi vieţile lor, sacrificîndu-şi

trupurile lor cum se vede încă acest lucru în fiecare zi. Cu s i g u r a n ţ ă

acestea nu sînt roadele şi semnele unei doctrine false, cu care

Dumnezeu nu are nimic de a face. Această lucrare nu ar fi putut exista

aşa de mult timp, în atîtea necazuri, dacă nu ar fi fost rodul Cuvîntului

şi al lucrării Celui Atotputernic. în afară de aceasta, aceşti fraţi

sînt umpluţi cu acest har şi cu această înţelepciune făgăduită de

Hristos tuturor alor Săi. Dumnezeu îi susţine a t î t de bine în încercările

lor, încît toţi savanţii din lumea aceasta şi cei mai faimoşi

teologi, ca şi cei mai sîngeroşi tirani, care se laudă că sînt de asemenea

creştini (Dumnezeu să aibă milă de ei) toţi sînt daţi de ruşine

şi biruiţi de aceşti eroi de neînvins, de aceşti martori evlavioşi

ai lui Hristos. Lor nu le-au rămas alte arme decît exilul, arestările,

tortura, arderea pe rug şi moartea, arme mereu întrebuinţate de la

început de către şarpele cel viclean şi pe care le întrebuinţează

încă şi astăzi, vai I aşa cum se vede în Ţările noastre de jos.

Aceasta este deci chemarea noastră, doctrina noastră, acestea

sînt roadele slujbei noastre ; pentru aceste lucruri şi din această

cauză noi sîntem atît de huliţi şi persecutaţi cu atîta îndîrjire.

Oamenii de bine să judece şi să hotărască dacă nu cumva şi t o ţ i