Facultatea de teologie evanghelica elim timisoara, romania
Yüklə 1,07 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- PAVEL
- CENTRUL TEOLOGIEI LUI PAVEL
- Cristos
- RĂSCUMPĂRAREA
- DRAGOSTEA
- CINA DOMNULUI
- CREATIA SI NOUA CREATIE
- 3.Pavel la începutul Creştinătăţii
- 4. Pavel pentru contemporaneitate
- Apostolul Pavel de Robert W.Yarbrough
|
FACULTATEA DE TEOLOGIE EVANGHELICA ELIM TIMISOARA, ROMANIA Compendiu de Teologie Paulină PENTRU UZ INTERN Traducere de Daniel Copil, MTh (cand.) Coordonator: Corneliu Constantineanu Osijek, Aprilie, 2004 Compendiu de Teologie Paulină Cuprins:
Pavel de N.T.Wright Ferguson, Sinclair B. si David F. Wright (editori), New Dictionary of Theology, (Downers Grove, IL: InterVarsity Press) 2000, c1988. [Libronyx, Electron.ed.] Acest articol prezintă o privire de ansamblu asupra vieţii si lucrării lui Pavel, asupra teologiei lui, locul acestuia in creştinismul timpuriu, si semninficaţia lui pentru contemporaneitate.
Apostolul Pavel, Evreu din seminţia lui Beniamin, s-a nascut ca cetaţean roman, in Tarsul Ciliciei, avand numele evreiesc, Saul. Pavel se presupune să fi fost unul dintre numele lui de origine romană. Crescut si educat ca fariseu a devenit foarte talentat in legea si tradiţia evereiasca (Gal. 1:14). În timp ce se angaja-se într-o aspră si violentă persecutare a bisericii, a fost confruntat pe drumul catre Damasc, cu o viziune orbitoare a lui Isus cel inviat. Si-a continuat drumul spre Damasc unde si-a recăpatat vederea si a fost botezat, cca 34 e.n (Fapte 9:3-19). Într-o atitudine de ascultatre de noul său Domn, imediat a şi inceput sa-L predice pe Isus ca Mesia in sinagogi si a devenit la rândului lui o ţintă a persecuţiei evreieşti (Fapte 9:19-25, 1 Tes. 2:14-16). Pâna la acest punct se pare ca a petrecut câtăva vreme în Arabia (Gal. 1:17), după care s-a intors in Damasc pentru 3 ani inainte de a merge la Ierusalim (Fapte 9:26-29). Persecuţia a izbucnit din nou, iar Pavel se întoarce în orasul sau natal, Tars, pâna când este adus de Barnaba pentru a ajuta biserica multi-rasială din Antiohia, care era in creştere (Fapte 11:19-26). De acolo, ce doi mai fac o calatorie la Ierusalim (Fapte 11:30) pentru a le duce provizii deoarece, biserica din Ierusalim se confrunta cu foamete (cca 46 e.n). Este foarte probabil ca aceasta sa fie aceeaşi calatorie cu cea descrisa in Gal. 2:1-10, deşi unii au identificat-o pe cea din urmă cu vizita prezentată în Fapte 15. Întorşi în Antiohia, Pavel si Barnaba au fost chemaţi de Duhul Sfânt la o lucrare itinerantă de predicare (Fapte 13-14), lucrare a carui succes a condus la controversa asupra condiţiilor de primire si de acceptare a ne-evreilor în poporul lui Dumnezeu ( Filipeni 3:2-11; vezi Fapte 15). Pavel a facut două calatorii ulterioare împreună cu Sila si alţii, petrecând o considerabilă perioadă de timp în Corint , în prima călătorie, şi în Efes în a doua (Fapte 16-19). La întoarcerea s-a în Ierusalim a fost arestat si judecat înaintea Sinedriului si dupa aceea de doi guvernatori romani, proces care a luat sfârsit numai când Pavel a folosit cetăţenia lui romană pentru a face apel la Cezar. A fost transportat îndata în Roma cu o ambarcaţiune, naufragiind în drum spre Malta ( Fapte 20-28). Relatarea Faptelor Apostolilor se încheie cu predicarea lui Pavel în Roma, nemenţionand însă procesul si nici execuţia. Relatarea de mai târziu a bisericii umple această lipsă, înregistrând martirajul lui Pavel sub conducerea lui Nero, cca 64. Epistolele care au supravieţuit au format o vitală parte din lucrarea lui Pavel, fiind mijlocul principal prin care a putut, chiar şi cand era absent, sa îşi exercite autoritatea pastorală asupra bisericilor pe care le-a fondat. Aceste epistole ridică trei întrebări majore: a. Cum trebuie înţeleasă teologia lui? b. Ce rol a jucat el în dezvoltarea gândirii în creştinismul timpuriu? şi c. Cum trebuie preluat în biserică contemporana? 2. Teologia lui Pavel Unii au pus ‘justificarea prin credinţă’ în centrul teologiei lui Pavel: altii, doctrina lui de “a fi în Cristos”. Nici una din soluţii nu rezolvă toate problemele. O cale mai bună de a înainta în această problemă e să îl vedem pe Pavel revizuindu-şi teologia lui fariseistică în lumina lui Isus Cristos, dupa cum urmează. a. Cadrul lui Pavel. Afirmaţiile de bază în teologia iudaica sunt monoteismul (există un singur Dumnezeu, creatorul lumii) şi o alegere (acest Dumnezeu a ales Israelul sa fie poporul Lui). Această doctrină îşi gaseşte o binecunoscuta expresie în legământ, al carui punct central era legea (Tora). Sarcina Israelului era sa fie credincios lui Dumnezeu ţinând Tora, si Dumnezeu, la rândul lui va fi credincios legamantului (‘neprihanit’) izbavind Israelul de duşmanii lui. Ca fariseu, Pavel credea că această izbavire va lua forma unei noi epoci pătrunzând in epoca prezentă (rea): Israel ar fi astfel eliberat (‘justificat’, adica sa fie declaraţi ca fiind într-adevar în legamant) şi cei care au murit (muriseră) credinciosi legământului vor fi înviaţi pentru a lua parte la noua (new world order) organizare mondială. Între timp, singura nadejde a Israelului se află în a fi fidel Torei, exclusivitatea, consecventă separarea de pangânism, în special prin contact cu neamurile. Tocmai aparenta slabire a obligaţiilor acestui legământ de catre creştinii din biserica primara (early Christians- crestinii timpurii- varianta) l-a condus pe Pavel la a-i persecuta. Aratarea lui Isus cel înviat i-a cauzat schimbarea totală, nu numai în viaţa lui personala, prin acceptarea lui Isus ca Domn, ci şi în gândirea lui. Dacă Dumnezeu L-a înviat din morti pe Isus, aceasta însemna ca Isus era Mesia, reprezentativul lui Israel. Acest concept, imagine a dus imediat la revizuirea întregii lui scheme teologice şi a vocaţiei practice. b. Dumnezeu si Isus Perspectiva lui Pavel referitoare la Isus a cauzat, si a dat formă, revolutiei în conceptul lui cu privire la Dumnezeu. Dacă Dumnezeu l’a dovedit si recunoscut pe Isus cel crucificat ca Mesia, atunci în El –în suferinţa şi justificarea Lui (vindication) – atunci acţiunea Lui Dumnezeu de a mantui pe poporul lui a avut loc deja. De vreme ce Vechiul Testament privea această acţiune în primul rând ca acţiunea proprie a lui Dumnezeu, Pavel a dedus, a concluzionat ca Isus însuşi a fost Dumnezeu în acţiune: “Dumnezeu era în Isus împacand lumea cu El Însuşi” (2 Cor.5:19). Ceea ce a facut Isus pe cruce este ceva ce numai Dumnezeu poate face: astfel, Isus, care înainte de a deveni fiinta umana era ‘în forma de Dumnezeu’, nu a privit egalitatea cu Dumnezeu ca ceva dupa care sa profite (nu a gasit ca ceva de apucat sa se faca de-o potriva cu Dumnezeu), ci a revelat adevaratul caracter al lui Dumnezeu prin renunţarea la sine, întruparea, moartea (Fil. 2:6-8) şi învierea este confirmarea sau afirmarea lui Dumnezeu ca aceasta dragoste care renunţă la sine, este adevarata revelare a vietii Sale proprii şi a caracterului Său (Fil.2:9-11, Rom. 1:4). Dumnezeul care nu şi-a împărţit Gloria cu nimeni a împărţit-o cu Isus (Is.45:22 – 25, cf. Fil. 2:9-11). Monoteismul este în consecintă redefinit, nu abandonat: Pavel se inspiră din metafora iudaică despre ‘înţelepciunea lui Dumnezeu’ prin care Dumnezeu a facut lumea, pentru a-i atribui factorul în creaţie, cât şi în noua creatie, lui Isus (1Cor. 8:-6; Col.1:15-20), plasându-L pe Isus alături de ‘Tatăl’, în formularea care în ele însele sunt o reafirmare ale monoteismului iudaic în contrast cu politeismul pagân. Această nouă si izbitoare viziune despre Dumnezeu, accentuînd în special dragostea divină, este completată mai departe de catre conceptul lui Pavel în legatura cu Duhul Sfânt la lucru în barbate si femei, pentru a duce la bun sfarsit ceea ce intentioneaza Dumnezeu – sa dea adevarata viaţă (Rom. 8:1-11; 2 Cor.3:3, 6, 17-18). În final, Pavel recunoaşte că monoteismul nu se poate mulţumi doar cu a diviza lumea în doua jumatăţi. Dacă există un singur Dumnezeu, şi un singur Domn, trebuie sa fie şi un singur popor (Rom. 3:27-30, 10:12; Gal. 3:19-20). Astfel, noua lui viziune despre Dumnezeu conduce la o nouă viziune în legatură cu poporul lui Dumnezeu (cf. Biserica). c. Noul Legamant. Dupa identificarea lui Isus cu Mesia (în gr. Cristos), adică Cel în care scopul lui Dumnezeu cu Israel a fost dus la bun sfârsit, Pavel a fost convins să re-evalueze locul lui Israel şi a legii lui, în întregul plan a lui Dumnezeu. Doar în cazul în care Dumnezeu şi-ar fi schimbat planul (ceea ce nu e de conceput), ceea ce se întamplase în Cristos trebuie să fi fost intenţia lui Dumnezeu de la început. Crucea si învierea i-au dat lui Pavel un indiciu: de vreme ce Mesia simbolizează Israelul, Israel însuşi trebuie sa ‘moară’ şi să ‘învie’ (Gal. 2:15-21). Luând în considerare acest lucru în citirea scripturilor, Pavel a descoperit ca, tocmai în pasajele unde promisiunile legământului au fost facute la început (Gen. 15), doua teme au ieşit în evidenţă: dorinţa lui Dumnezeu ca toate “neamurile” sa ia parte la binecuvantarea lui Avraam, şi credinţa lui Avraam ca semn că era într-adevar partenerul lui Dumnezeu în legămînt (Rom. 4; Gal. 3). Dar aceasta înseamnă că înţelegerea pe care o avusese Israel despre rolul lui în planul lui Dumnezeu fusese greşită. A confundat o scenă temporară din plan (teritoriul lui, legea si privilegiile lui entice) cu scopul final în sine. Legea, dealtfel, chiar daca era venită de la Dumnezeu şi reflecta sfinţenia Lui, nu era mijlocul prin care puteai trăi, din cauza păcatului. Dar acum Cristos , nu Israel, era centrul acestui plan: şi în Cristos, planul lui Dumnezeu de a forma o familie de nivel global (worldwide family) era exercitat. Inamicii politici ai Israelului erau abia o metaforă, sau un simbol pt adevaraţii duşmani ai lui Dumnezeu, numiţi păcat şi moarte (1 Cor. 15:26, 56), care stăpaneau nu numai Israelul ci lumea întreagă. Duşmanii aceştia din urma au fost învinşi la cruce şi prin înviere. Ca respresentat umil al Israelului şi în felul acesta al întregii lumi, Mesia a persmis păcatului şi morţii sa îi facă tot ceea ce este mai rau şi a ieşit biruitor. Puterea păcatului s-a epuizat pe sine însăşi, ducându-l la moarte pe acea fiinţă umană care, ea însăşi fără păcat, ar fi putut fi (vindicated) eliberată de Dumnezeu şi dupa moarte (2 Cor. 5:21). În felul acesta crucea stă în centrul, în esenţa teologiei lui Pavel, ca temelie a misiunii lui (2 Cor. 5:14-21), şi a redefinirii poporului lui Dumnezeu. Faptul păcatului universal ( Rom. 1:18 – 3:20) demonstrează necesitatea unui fapt mântuitor facut numai din har (3:21-26): mânia divină (1:18-2:16) este dată la o parte, exact ca la ieşirea din Egipt, prin sângele mielului sacrificat (3:24-6). Dacă nu ar fi fost şi Israel captiv păcatului atunci, calitatea de membru în legământ s-ar fi definit prin termeni de lege şi circumcizie: dar în acel caz Cristos nu ar fi fost nevoit sa moară (Galateni 2:11-21). Învierea furnizează baza pentru adevărata definiţie a oamenilor lui Dumnezeu. Dumnezeu a justificat pe Isus ca Mesia, şi în felul acesta a declarat căci cei ce îi aparţin lui, care în idioma evreiasca sunt în Cristos (cf. 2 Sa. 19:43–20:2), sunt adevaratul Israel. Simbolurile calităţii de membru a Noului Legamânt sunt semnele lucrării Duhului, i.e. credinţa în Isus ca şi Domn, credinţa în înviere şi botezul , ca simbol al intrarii între oamenii istorici ai lui Dumnezeu (Rom. 10:9-10; Col. 2:11–12). Astfel “Justificarea” este declaraţia lui Dumnezeu în present, că cineva este în legamânt, declaraţie facută nu pe baza încercării de a ţine legea iudaica ci pe baza credinţei: deoarece credinţa în Cristos este dovada că Dumnezeu, prin Duhul Sau, a început o lucrare nouă în viaţa umană care, cu siguranţă, va fi dusă la bun sfârşit (Rom. 5:1–5; 8:31–39; Fil. 1:6; 1 Tes. 1:4–10). De acea prezentul verdict divin anticipează în mod correct ce va fi descoperit în ziua de pe urmă în baza întregii vieţi creştine. Acest dublu verdict este în felul acesta, bazat pe două lucruri – moartea şi învierea lui Isus şi lucrarea Duhului lui Hristos care au îndeplinit “ceea ce era cu neputinţă legii” (Rom. 8:1–4). “Justificarea” deci, redefineşte poporul lui Dumnezeu, şi integrează în acest popor pe toţi cei care cred, neţinând cont de rasa sau de cadrul lor moral. În felul acesta lumea întreaga este sfera acţiunii răscumpărătoare în Hristos, bărbaţi şi femei, făra distincţie, sunt chemaţi de Evanghelie să se supună autorităţii lui Hristos şi să se bucure de o viaţă binecuvantată în comunitatea legământului, atât în lumea actuala cât şi cea viitoare. Poporul lui Dumnezeu formează, în Hristos, acea umanitate la care a fost chemat Israel dar nu a putut să fie prin el însuşi. Pavel exprimă acest lucru în mod adecvat refereindu-se la biserică, poporul lui Mesia, ca fiind “trupul lui Hristos”(Rom. 12; 1 Cor. 12). Această apartenenţă la Hristos trebuie traită de indivizi permiţănd Duhului Sfânt să le călăuzească acţiunile, împuternicindu-i să trăiască în prezent ca adevăraţii moştenitori ai împărăţiei viitoare a lui Dumnezeu Rom. 8:12–25; Gal. 5:16–26; Col. 3:1–11). De vreme ce ei iau parte la noul veac, întoarcerea finală a lui Hristos care va avea loc mai devreme sau mai târziu, trebuie să îi găsească treji , nu adormiţi în păcat (1 Tes. 5:1-11, cf. Fil. 3:17-21). Şi când această zi va sosi, nu numai fiinţele umane, ci toată creaţia va împărtăşi înnoirea pe care singurul Dumnezeu a planificat-o pentru această lume (Rom. 8:18-25). d.Neprihănirea lui Dumnezeu Această imagine a înnoirii întregii creaţii prin lucrarea lui Hristos şi a Duhului, completeaza întreaga imagine a lui Pavel despre Dumnezeu însuşi. În epistola către Romani, Pavel ia întrebarea standard în legătură cu neprihănirea lui Dumnezeu în perspectiva iudaică ( dacă Israelul este poporul lui Dumnezeu , atunci de ce suferă?), o intensifică în lumina păcatului universal (dacă toţi, incluzănd şi Israelul, sunt păcătoşi, cum poate Dumnezeu să fie fidel legământului?), şi îi dă răspunsul în lumina Evangheliei. Crucea şi învierea, afirmă el, demonstrează că Dumnezeu este drept: El a fost fidel legământului cu Avraam, a fost imparţial în relaţia Lui cu iudeii şi cu neamurile, a rezolvat problema păcatului pe cruce, şi acum îi mântuie pe cei care nădăjduiesc în harul Lui. Următoarea întrebare, cum în neprihănirea Lui, Dumnezeu, permite ca poporul iniţial al legământului sa piardă mântuirea mesianică, îşi găseşte răspuns în Romani 9-11. Dumnezeu a fost fidel promisiunii Lui, care a vorbit mereu despre o familie de nivel universal: actuala respingere a Israelului este o parte necesară în scopul divin şi desăvârşit al lui Dumnezeu, de vreme ce numai în acest fel pot fi neamurile primite şi mântuite, şi Evreii în acelaşi timp, numai prin har. Pavel explică faptul că aparenţele neînţelegeri din planul divin sunt chiar mijloacele prin care Dumnezeu îşi furnizează mila şi harul faţă de omul păcătos, incluşi fiind şi evreii. În felul acesta teologia lui Pavel efectuează o definiţie a monoteismului şi alegerii bazată pe moartea şi învierea lui Isus plus lucrarea Duhului Sfânt. Această teologie este la fiecare punct caracterizată prin dragoste: Dragostea lui Dumnzeu pentru lumea sa şi făpturile sale umane; Dragostea lui Isus în moliciunea morţii sale; dragostea pentru Dumnezeu şi unul faţă de celălalt prin Duhul Său, Dumnezeu transformă corporaţia şi independenţa vie a Noului Legamânt cu oamenii, în aşa fel încât ei să devină complet fiinţa umană intenţionată de Dumnezeu, reflectând imaginea Sa proprie , care este Isus însuşi (2 Cor. 3:18; Col. 3:10). 3.Pavel la începutul Creştinătăţii Astfel devine clar că Pavel nu a fost rãspunzãtor de 'elenizare' de vreme ce, i.e transformarea aproximativă a creştinătăţii timpurii nu a postulat de la o credinţã iudaică pură într-o construcţie filozoficã. Pe de altã parte, nu a fost simplu să folosească metodele rabinice pentru a perpetua un sistem iudaic de gândire. El a adus la bun sfârşit acea redefinire evreiască a iudaismului care s-a întâmplat prin Isus, permiţând crucea şi reînvierea pentru a informa în mod constant mesajul Iudaic de mântuire universală pe care el l-a predicat. El a ajuns sa fie interpretat greşit de acei creştini care au simţit obligaţi sa susţină statutul special al iudeilor în Noul Legământ. În schimb, ideile sale au fost folosite greşit de ceilalţi (e.g. Marcion) pentru a denigra Torah şi portretiza biserica ca pur şi simplu entitatea neamurilor. Cu toate acestea, o parte din lucrările şi scrierile lui formează un element cheie pentru fundamentarea vieţii şi gândirii, celei de-a doua şi următoarelor generaţii ale bisericii. 4. Pavel pentru contemporaneitate De la Reformă, Pavel a fost obişnuit să fie citit ca un duşman al 'legalismului' în religie. Deşi important în modul lui propriu, acest rezultat nu reprezintã tema centrala adevărului lui Pavel. În schimb, biserica contemporanã ar face bine să înveţe de la Pavel semnificaţia adevãratã a monoteismului întruchipat în Cristos şi Noul Legământ în Duhul Sfânt, care împreunã furnizeazã baza, raţiunea fundamentalã, conţinutul şi modelul pentru viaţa bisericii şi, în special, responsabilitatea lui pentru misiunea universală. Bibliografie F. F. Bruce, Paul, Apostle of the Free Spirit (Exeter, 1977); W. D. Davies, Paul and Rabbinic Judaism (Philadelphia, 1980); E. Käsemann, Perspectives on Paul (London, 1969); S. Kim, The Origin of Paul’s Gospel (Grand Rapids, MI, 1982); W. A. Meeks, The First Urban Christians: The Social World of the Apostle Paul (New Haven, CT, 1983); H. N. Ridderbos, Paul: An Outline of His Theology (Grand Rapids, MI, 1975); E. P. Sanders, Paul and Palestinian Judaism (London, 1977). Apostolul Pavel de Robert W.Yarbrough Elwell, Walter A.,ed. Evangelical Dictionary of Biblical Theology, (Grand Rapids, MI: Baker Book House) 1998, c1996 [electronic ed.] Viaţa lui: data exactă a naşterii lui Pave este necunoscută. Este oarecum normal să presupunem că s-a născut în priii ani de viaţă a lui Isus. A murit probabil ca martir în Roma la sfârşitul anilor 60 d.C. Locul de naştere al lui Pavel nu a fost pe terioriul pe care a trăit Hristos ci într-un oraş grecesc numit Tars, reşedinţa ţinutului Ciliciei. Tarsul, care în ziele noastre se numeşte Tersos, în sud estul Turciei, nu a fost niciodată excavat în mod sistematic până la nivelul secolului întâi, aşa că informaţii arheologice detaliate nu există. Surse literare confirmă ca oraşul lui natal a fost o zonă înfloritoare a cuturii greceşti şi un centru a activităţilor imperiale ale Romei. Totuşi scrierile lui nu prezintă vre-o imitare conştientă, şi chiar rare influenţe din cultura păgână. În schimb însă, Pavel, evreu după tăierea împrejur, din seminţia lui Beniamin, evreu de origine şi educat în partida Fariseilor (Fil. 3:5). În Noul Testament, Pavel, cunoscut cu numele său evreiesc Saul până în Faptee Apostolilor 13:9, aparent educat din copilărie în Ierusalim, nu în Tars (Faptele Apostolilor 22:3). Nu este clar dacă familia lui s-a mutat în Ierusalim (unde se oferea şcolarizare şi greacă şi evreiască) în tinereţea lui, sau pur şi simplu a fost trimis acoo pentru educaţie. A studiat sub supravegherea şi îndrumarea celui mai îvăţat rabin al vremii, Gamaliel. Exegesa lui a Vechiului Testament depun mărturie pentru educaţia lui rabinică. Pavel vorbea cel puţin trei limbi. Epistolele lui atestă o stăpânire excelentă a limbii greci, în timp ce studiile lui efectuate în Palestina presupun o cunoştinţă dezvoltată a limbii Ebraice si a celei Aramaice. Aptitudinea lui de a vorbi limba latină dealtfel nu poate fi negată. Scrierile lui expun o cunoaştere profundă a Vechiului Testament Grec, ceea ce însă nu denotă o lipsă de cunoaştere sau de îndemânare în limba ebraică. Unii (ex, William Ramsey, Adolf Schlatter) insistă asupra faptului ca Pavel l-a cunoscut personal pe Isus în timpul lucrării acestuia pe pământ. Hengel merge mai departe susţinând că este foarte probabil ca Pavel să fi asistat la moartea lui Hristos. În orice caz, numai la câţiva ani după moartea lui Hristos (cca 30 d.C) atitudinea ostilă a lui Pavel faţă de virulenta si recenta mişcare mesianică a acelei vremi s-a schimbat radical. În timpul călătoriei lui de 150 de mile, de la Ierusalim la Damasc,înarmat cu autoritate sa îi vâneze pe noii Creştii evrei (Acts 9:1–2), lumina strălucitoare şi vocea din cer l-au lăsat aproape mort pe drum. Era Isus-care acum spre întristarea lui Pavel, nu era un făcător de rele, mort ci Domnul cel înviat. Convertirea lui Pavel nu a fost niciodată centrul predicării lui, el l-a predicat pe Hristos nu experienţa lui personală (2 Cor. 4:5) –neînsemnând însă că aceasta nu a exercitat o influenţă în predicarea lui de mai târziu (Fapte 22:2–12; 26:2–18). Noi putem doar să schiţăm în mare viaţa lui Pavel de la convertirea lui până la prima călătorie misionară de la sfărşitul anilor 40 d.C. A petrecut câteva perioade de timp in Arabia, Damasc si Ierusalim, după care un timp mai lung în Nordul Siriei şi în Cilicia, locul său natal (Gal. 1:15–21). De aici Barnaba s-a dedicat lucrării de învăţătura în biserica din Antioh, Siria (Fapte 11:25). Este chiar ironic faptul că această biserică multi rasială a fost fondată de creştinii din Palestina, din cauza persecuţiei instigată de Saul din Tars (Acts 11:19–21). Din această perioadă sursele ne permit să vorbim mai in detaliu deste teoogia biblică a apostolului Pavel. Călătoriile misionare: scrierile lui Pavel au luat naştere în urma activităţilor misionare ale lui Pavel şi din efortul teologic necesar educării şi susţinerii celor care L-au găsit pe Hristos prin predicarea lui. Probabil epistola către Galateni a fost scrisă ca urmare a turului făcut de Pavel şi Barnaba in provinciile romane din Asia în jurul anilor 47-49 d.C. Aceasta este aşa numita prima călătorie misionară (Fapte 13–14). A doua incursiune, de această dată cu Sila şi Timotei, a durat aproape trei ani (cca. 50–53 d.C) şi a avut ca rezultat formarea bisericilor din Filipi, Bereea, Tesalonic, şi Corint. Epistolele către Tesaloniceni au fost scrise în această perioadă. A treia călatorie misionară a lui Pavel (Fapte 18–21) a durat din anul 53 până în 57 şi se concentrează pe o lucrare de lungă durată în Efes, de unde a şi scris 1 Corinteni. După ce a trecut şi prin Macedonia a scris 2 Corinteni. La sfârşitul acestei perioade, in timp ce aştepta plecarea la Ierusalim, în Corint a scris epistola către Romani. (57 d.C). Sosirea lui Pavel în Ierusalim a fost urmată de arestarea şi detenţia lui timp de doi ani în Cezareea Maritima. După aceea a fost transportat la Roma în urma apelului făcut la curtea imperială (regală) a lui Nero. Acolo (vezi Fapte 28) pare să fi scris aşa numitele epistole din temniţă: Efeseni, Filipeni, Coloseni şi Filemon. Din acest moment putem încerca să reconstituim mişcarea religioasă şi lucrarea lui. În cazul eliberării din închisoare Pavel ar fi avut în gând să facă a patra călătorie, în vest, până in Spania şi înapoi in zona egeeană. Una sau mai multe epistole pastorale par a data în această perioadă. 2 Timotei se încheie cu Pavel pus în lanţuri încâ odată. Relatări de o autenticitate mai puţin recunoscută plasează moartea lui Pavel în anul 67 d.C sub domnia lui Nero. Yüklə 1,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|