Capitolul îNTÎi facerea lumii şi a omului

Vorbind despre diferiţi regi egipteni şi atribuindu-le evenimente situate în timp la distanţă de veacuri în­tregi, Moise nu-i pomeneşte decît cu numele global de "faraon". El procedează ca un pseudoistoric care, în năs­cocirile sale referitoare la istoria Rusiei, de exemplu, i-ar spune simplu "maiestatea-sa ţarul" şi lui Ivan cel Groaznic, şi lui Petru I, şi lui Nicolaie I, fără a le men­ţiona numele; un asemenea istoric ar fi pur şi simplu un ignorant, care ar stîrni rîsul tuturor. Atunci cum pu­tem privi cu seriozitate pe autorul "Facerii" sau al "Ie­şirii"? El cunoaşte şi înşiruie cu precizie pe toţi suve­ranii cei mai mărunţi şi mai neînsemnaţi cînd este vorba de regate complet necunoscute, cu neputinţă de verifi­cat, iar în unele cazuri cu totul născocite, ca, de pildă, Sodoma, Gomora şi Gherarul. Dar cînd este vorba despre un stat istoriceşte important, care a existat într-adevăr, cum a fost Egiptul, cunoştinţele lui divine sînt atît de minime, încît nu se încumetă să spună dacă faraonul de­spre care vorbeşte se numea Tutmes, Amenhotep sau Ramses. El vine cu date amănunţite atunci cînd nu e cu putinţă să fie controlat şi vorbeşte în fraze generale cînd trebuie să evite orice precizări care ar putea să-i de­maşte scornelile.

Teologii, care au proclamat "Pentateuhul" drept ex­presie supremă a adevărului, nu au prevăzut descoperi­rile savanţilor egiptologi şi au stabilit liniştiţi durata existenţei întregii lumi pe baza poveştilor biblice. Astfel, după numărătoarea anilor adoptată de romano-catolici, "facerea lumii" a avut loc cu 4004 ani înainte de aşa-numita naştere a lui Hristos, iar potopul mondial în anul 3296. Or, Menés, un comandant de oşti egiptean care a întemeiat prima dinastie de faraoni cunoscută, a unit Egiptul într-un regat puternic cu 3.200 de ani îna­inte de începutul erei creştine.

Monumentele istorice din Egipt au fost scoase la iveală şi descifrate, cronica veacurilor înscrisă pe pie­trele templelor şi obeliscurilor a fost citită, se cunoaşte istoria marilor faraoni, a templelor, a oraşelor. "Ieşirea" evreilor din Egipt, pe care teologii o plasează, în timp, către începutul secolului al XV-lea î.e.n., ar fi trebuit să aibă loc pe timpul domniei faraonului Tutmes al III-lea sau Amenhotep al III-lea. Dar istoria acestor domnii nu corespunde de loc cu poveştile din cartea "Ieşirea". Aceşti cîrmuitori puternici au supus Etiopia, Arabia, Mesopotamia, Canaanul, Ninive şi insula Cipru. Ei luau tribut de la babiloneni, fenicieni, armeni. Armatele lor repurta­seră victorii pînă departe în Asia apuseană. Se cunoaşte o listă lungă de regi şi popoare subjugate de faraonii egipteni în acele vremuri. Nici unul dintre fa­raoni nu a avut o moarte atît de lipsită de glorie cum ar reieşi din scornelile Bibliei.

Aceste consideraţii preliminare ne vor ajuta să înţe­legem mai bine legenda lui Moise.

Aşadar, cei 66 de evrei s-au înmulţit foarte mult în Egipt "şi ţara s-a umplut de ei" (Ieşirea, I, 7). Faraonul care domnea pe acele vremuri biblice uitase cu desăvîrşire serviciile pe care Iosif le adusese odinioară Egiptu­lui. Acest faraon era foarte crud. (Îl vom indica prin "numele" pe care i l-a dat autorul "sfînt".) El a chemat pe cele două moaşe evreice ― doamna Şifra şi doamna Pua ―, care aveau de cliente pe toate compatrioatele lor, şi le-a ordonat ca, atunci cînd moşesc prunci evrei de sex bărbătesc, să-i omoare. Moaşele nu s-au supus ordinului dat de faraon, iar cînd acesta le-a întrebat de ce au lăsat băieţii în viaţă, ele au răspuns: "Fiindcă femeile evreice nu sînt ca femeile egiptence; ele sînt zdravene: mai înainte ca să vină la ele moaşa, ele au şi născut" (Ieşirea, I, 19).

Atunci faraonul a dat ordin ca băieţii evrei nou-născuţi să fie înecaţi.

Nu e greu să ne închipuim cîtă disperare a stîrnit acest ordin în familiile evreieşti. El era cu atît mai uşor de realizat, cu cît nefericiţii urmaşi ai lui Iacob se aflau în stare de robie, fiind lipsiţi de orice apărare: purtarea crudă a slujbaşilor faraonului le răpea drepturile omeneşti obişnuite; ei îndeplineau muncile cele mai grele (Ieşirea, I, 1l-l4).

Şi iată că o mamă evreică din seminţia lui Levi a iz­butit să ascundă vreme de trei luni pe fiul ei nou-născut. Neavînd posibilitatea să-l ţină ascuns mai departe şi temîndu-se să nu fie pîrîtă, a luat un coş de papură, l-a uns cu smoală, a pus copilul în coş, a aşezat coşul în stuf, pe malul fluviului şi a poruncit surorii mai mari a copilului să supravegheze din depărtare coşul. În timpul acesta, fiica faraonului, însoţită de prietenele sale, a venit la Nil să se scalde.

"Sfîntul" autor uită să preamărească eroismul tinerei prinţese şi tare-i păcat că n-o face: scăldatul în Nil, care mişună de crocodili, însemna din partea tinerei fete o faptă de eroism demnă de toată admiraţia cititorului, în afară de aceasta, curtea faraonului se găsea la Memfis (pe cursul mijlociu al Nilului), iar de la Memfis pînă în "ţinutul Goşen" (la nord-est de Memfis), unde trăiau evreii, e o distanţă de peste 80 km. Orice s-ar zice, prinţesa a apărut tocmai la momentul potrivit!

Deoarece nimic nu se face fără voia lui dumnezeu atotştiutorul, înseamnă că toţi micii evrei au fost mîncaţi de crocodili cu consimţămîntul lui; cît despre copi­lul acesta, el l-a salvat avînd în vedere planurile sale de viitor. Se înţelege că dumnezeu în persoană a trimis pe fiica faraonului să se scalde atît de departe, după ce mai întîi i-a insuflat un dispreţ regesc faţă de crocodili şi de hipopotami. Şi lucrurile s-au întîmplat aşa cum a dorit "providenţa": prinţesa a găsit leagănul plutitor, a fost mişcată de plînsul copilului şi a bănuit pe dată că este vorba de un micuţ evreu. Atunci s-a apropiat mama copilului. Fiica faraonului i-a încredinţat pruncul ca să-l alăpteze, făgăduindu-i să-i plătească pentru asta şi s-a îndepărtat fericită că a făcut o faptă bună. Mai tîrziu, după ce a înţărcat copilul, mama l-a adus prinţe­sei. Aceasta s-a ataşat de copil, i-a dat numele de Moise, ceea ce, zice-se, ar însemna "cel scos din apă", şi a in­tervenit cu atîta căldură pentru el la rege, încît faraonul, cu toată cruzimea lui, a consimţit ca micuţul să fie cres­cut la curte.

Moise stîrnea admiraţia regelui, a fiicei lui şi a curte­nilor. Fără îndoială, îl aştepta un viitor strălucit. Într-un rînd însă, văzînd că un egiptean bătea pe un evreu, Moise l-a ucis pe egiptean. Gîndindu-se la urmările pe care putea să le aibă crima, Moise a hotărît să se ascundă în ţara Madian. Această ţară se afla în partea de sud-est a peninsulei Sinai. Ea nu trebuie confundată cu alte două provincii care în Biblie poartă aceeaşi denu­mire. Despre ele se va vorbi mai departe. Pe acestea Biblia le plasează pe una la miazănoapte de Marea Elat (în prezent golful Akaba), iar pe cealaltă la răsărit de Marea Moartă. Aceste ţări Madian sînt încurcate rău de tot în Biblie. Ai zice că "sfîntul duh" a pierdut harta geografică şi s-a bizuit numai pe memoria sa, evident foarte slabă, şi mai ales pe credulitatea şi pe naivitatea credincioşilor.

În Madianul nr. 1, Moise a făcut cunoştinţă cu un preot păgîn, pe nume Ietro, tată a şapte fete, dintre care una, frumoasa Sefora, l-a captivat pe tînărul fugar. Nuntă, o lungă lună de miere şi iată-l pe Moise al nostru tată fericit al unui băieţel dolofan, căruia i se dă numele de Gherşom.

Între timp, faraonul se transformase în mumie, dar succesorul lui continua politica sa crudă faţă de evrei şi chiar înăsprise poverile robiei lor. Atunci dumnezeu, care, ca şi Moise, uitase măcar să se gîndească la neno­rocirea evreilor, şi-a adus aminte deodată de alianţa pe care o încheiase cu Avraam, Isaac şi Iacob.

Preotul Ietro avea o turmă şi uneori îl trimitea pe ginerele său să pască vitele. Într-un rînd, Moise ajunse cu turmele sale pe muntele Horeb, aflat pe podişul Sinai, dar destul de departe de muntele Sinai. Deodată a văzut în faţa lui, la marginea drumului, un desiş de mărăcini cuprins de flăcări. Totuşi, mărăcinii cu pricina nu se mis­tuiau. Moise stătea cu gura căscată. Şi "a strigat către el dumnezeu din mijlocul desişului" (Ieşirea, III, 4) şi i-a poruncit să-şi scoată încălţămintea. Moise s-a supus. Atunci dumnezeu l-a vestit că-i dă o misiune înaltă, şi anume îl trimite la faraon ca să-i propună să le dea li­bertate evreilor şi să-i lase să plece din Egipt, lucru la care, de altfel, faraonul nu va consimţi înainte de a vedea minunile săvîrşite de Moise. Moise urma de asemenea să ridice moralul compatrioţilor săi. El a întrebat arătarea cum se numeşte. "Atunci dumnezeu a rostit către Moise: «Eu sînt cel ce sînt». Apoi a adăugat: «Aşa să spui fiilor lui Izrail: cel ce se numeşte "Eu sînt" m-a trimis la voi»" (Ieşirea, III, 14).

Printre sfaturile referitoare la viitoarea plecare din Egipt, dumnezeu i-a dat şi următorul: "Ci fiecare fe­meie să ceară de la vecina sa şi de la aceea cu care petrece în casă odoare de argint, şi odoare de aur, şi îmbrăcăminte cu care să îmbrăcaţi pe fiii voştri şi pe fiicele voastre, şi aşa să prădaţi pe egipteni!" (Ieşirea. III, 22).

După aceea, cînd Moise şi-a exprimat temerea că numai pe cuvînt nu-l vor crede nici evreii şi cu atît mai puţin faraonul, dumnezeu, fără să stea pe gînduri, l-a înzestrat cu darul de a face "minuni". Toiagul pe care ginerele lui Ietro îl ţinea în mînă s-a prefăcut în şarpe şi apoi din nou în toiag. Şi dumnezeu i-a mai zis lui Moise: "Vîră mîna ta în sîn!" Moise s-a supus, dar, cînd a scos-o afară, a constatat că, de lepră, mîna se făcuse albă ca zăpada. După aceasta, din porunca dom­nului, el a vîrît iarăşi mîna în sîn şi de astă dată a scos-o complet sănătoasă. De asemenea, dumnezeu l-a învăţat pe Moise să prefacă apa în sînge şi sîngele în apă.

Totuşi, Moise mai şovăia: el i-a spus domnului că bîlbîiala sa îl împiedică să fie un bun orator şi să în­sufleţească poporul. Dumnezeu a început să se mînie, dar nu a vindecat bîlbîiala lui Moise, ceea ce ar fi fost mai bine, ci i-a dat în ajutor pe Aaron, fratele lui. Remar­căm în treacăt că Aaron trăise în Egipt fără să se ascundă şi nu se ştie de loc în ce fel mama lui l-a salvat pe acest fiu.

În urma tratativelor duse cu arătarea, Moise şi-a luat rămas bun de la socrul său şi a plecat de la el, luînd cu sine pe soţia sa şi pe copiii săi. "Şi pe drum s-a întîmplat că, fiind într-un han, domnul a dat peste Moise şi a căutat să-l omoare. Atunci Sefora a luat o piatră ascu­ţită şi a tăiat împrejur pe fiul său şi, atingînd picioarele lui Moise, i-a zis: «Cu adevărat tu eşti pentru mine un soţ de sînge»" (Ieşirea, IV, 24―25).

Acest gest l-a dezarmat pe dumnezeu şi Moise a pu­tut să-şi continue drumul.

CAPITOLUL AL ŞAISPREZECELEA

CUVIOASA ISTORIE A CELOR ZECE PLĂGI ALE EGIPTENILOR
Aaron, prevenit probabil de dumnezeu, a ieşit în întâmpinarea lui Moise, a aflat de la el amănuntele misiunii încredinţate lor şi apoi au plecat amîndoi la faraon. Dar regele n-a ţinut seama de loc de spu­sele celor doi fraţi; dimpotrivă, persecu­ţiile împotriva evreilor s-au înteţit. În continuare, cartea "Ieşirea" relatează că Aaron, venind din nou la faraon, a aruncat, potrivit sfatului pe care i-l dăduse domnul, toiagul său la pămînt. Pe dată toiagul s-a prefăcut în şarpe. Dar preoţii egip­teni, convocaţi de urgenţă la faţa locului, şi-au arun­cat şi ei toiegele la pământ şi toiegele lor s-au prefăcut şi ele în şerpi. Şarpele lui Aaron a înghiţit însă pe şerpii vrăjitorilor de la curte. Dar nici după această minune faraonul nu s-a arătat dispus să redea libertatea evreilor. A doua zi, Aaron, lovind cu toiagul său, a prefăcut apele Nilului în sînge, "înaintea ochilor lui faraon". Bi­blia adaugă că vrăjitorii de la curte au reuşit să facă şi ei acelaşi lucru. Toţi peştii au murit, iar egiptenii s-au apucat să sape fîntîni în preajma Nilului ca să găsească apă de băut, dar fără succes. Autorul "sfînt" uită să ex­plice cum îşi procurau apă evreii.

Apoi a avut loc o invazie a broaştelor, dar vrăjitorii de la curte, probabil din ambiţie, au făcut şi ei aceasta scamatorie. Broaştele au acoperit tot pămîntul Egiptului. După broaşte au urmat ţînţarii. Toată suprafaţa Egiptu­lui era acoperiă de ţînţari. Apoi ţara a început să mi­şune de tăuni. De astă dată, vrăjitorii de la curte n-au mai reuşit să repete "minunile" cu ţînţarii şi cu tăunii.

Totuşi, inima faraonului s-a învîrtoşat ca piatra şi el nu i-a lăsat pe evrei să plece (Ieşirea, VIII).

A cincea plagă a fost o ciumă care a curăţat toţi caii, asinii, cămilele, boii şi oile egiptenilor. Dar farao­nul nici gînd să se înduplece. A şasea plagă: Moise şi Aaron au azvîrlit un pumn de funingine înaintea faraonului şi pe dată toţi egiptenii s-au acoperit de buboaie. A şaptea plagă: un uragan de grindină şi de foc a dis­trus toate semănăturile şi întreaga vegetaţie de pe tot pământul Egiptului, cu excepţia ţinutului Goşen, unde trăiau evreii. După fiecare năpastă, faraonul se învoia să le dea drumul evreilor, dar apoi îşi retrăgea cuvîntul (Ieşirea, IX).

A opta plagă: nori de lăcuste au pustiit tot ceea ce mai rămăsese după grindină. (E greu totuşi să ne în­chipuim ce-ar fi putut să mai rămînă.) Faraonul se căieşte şi, drept urmare, vîntul ridică stolurile de lăcuste şi le aruncă în Marea Roşie. Faraonul îşi mai calcă o dată cuvîntul şi iar nu le dă evreilor drumul. A noua plagă: Egiptul este cufundat într-un întuneric atît de des, încît puteai să-l pipăi cu mîna. Faraonul se hotărăşte să-i dea drumul lui Moise şi compatrioţilor lui, dar vrea să păs­treze pentru sine turmele lor, care nu suferiseră de loc de pe urma acestui torent de calamităţi (Ieşirea, X).

Ca să termine o dată, dumnezeu trimite "îngeri pier­zători" cu porunca să nimicească pe toţi întîi-născuţii egipteni. Dar, pentru a evita eventualele greşeli (con­form programului, măcelul trebuia să aibă loc noaptea), în fiecare casă evreiască s-a mîncat miei şi evreii au făcut pe uşile locuinţelor lor semne cu sînge de miel. Aşa a fost statornicită sărbătoarea evreiască a paştelui. E de presupus că îngerii, care au trecut pe la miezul nopţii prin oraşele egiptene, trebuie să fi avut asupra lor spade pentru măcelărirea pruncilor şi felinare pen­tru cercetarea uşilor. Nu noi, ci însăşi Biblia îi zugră­veşte atît de realist pe îngeri. Ce straşnic trebuie să fi rîs divinul "porumbel" dictînd aceste gogomănii!

Şi iată că, "la miezul nopţii, domnul a lovit pe toţi întîi-născuţii din ţara Egiptului, de la întîi-născutul lui faraon, stătător pe tronul lui, pînă la întîi-născutul în­temniţatului, care stă în temniţă, şi toată pîrga dobitoa­celor. Şi s-a sculat noaptea faraon, el şi toţi sfetnicii săi şi toţi egiptenii, şi a fost jelanie mare în Egipt, căci nu era nici o casă în care să nu fie un mort" (Ieşirea, XII, 29―30).

Faraon a trimis după Moise şi Aaron şi a început să-i roage să plece cît mai curînd din Egipt, împreună cu toată seminţia lor.

"Pe de altă parte, fiii lui Izrail, făcură după cuvîntul lui Moise: cerură cu împrumut de la egipteni vase de argint şi vase de aur şi veşminte. Iar domnul a dat poporului har în ochii egiptenilor, ca să le dea ce au cerut. Şi astfel au jefuit pe egipteni" (Ieşirea, XII, 35―36).

În continuare, "Ieşirea" povesteşte că familiile evrei­lor, care de pe vremea lui Iacob continuaseră să trăiască în Goşen, s-au adunat, înainte de plecare, la Rameses. De acolo s-au îndreptat spre miazăzi, către Sueot. În total erau ca la 600 000 numai bărbaţi, "afară de copii". Evreilor li s-a alăturat şi a plecat cu ei o "gloată mare şi amestecată". Şi aveau ei multe vite de tot soiul. Moise n-a uitat să ia cu el şi osemintele lui Iosif.

După aceea evreii au ajuns la Baalţefon (Suez), unde s-au oprit pe malul mării. Locul indicat de Biblie este extremitatea de miazănoapte a golfului Suez. Aşadar, chiar dacă evreii ar fi avut de trecut vreo apă, nu putea fi vorba decît despre apa din canalul faraonilor, care unea pe atunci Nilul cu "ţara lacurilor amare".

Cînd Moise şi compatrioţii lui au pornit la drum, pe faraon, care avea o minte de o inconstanţă cu adevărat biblică, l-a apucat din nou părerea de rău că a rămas fără nişte supuşi atît de buni, care îi aduseseră atîtea năpaste. "Atunci faraon a pus să înhame carul său şi luă oastea cu sine. Şi mai luă şase sute de care alese, precum şi toate celelalte care ale Egiptului, şi în toate erau luptători viteji... Astfel egiptenii îi urmăriră cu toţi caii şi carele lui faraon şi cu toţi călăreţii şi ar­mata lui şi îi ajunseră acolo unde erau tăbărîţi aproape de Pihahirot, lîngă mare, în faţa Baalţefonului" (Ieşirea, XIV, 6―7, 9).

Se pune întrebarea: de unde au apărut această ca­valerie şi toate aceste care după ce plaga a cincea ni­micise, fără nici o excepţie, toţi caii, asinii, cămilele şi boii egiptenilor? Continuînd să înşire verzi şi uscate, Biblia relatează că Moise i-a trecut repede pe evrei peste mare ca pe uscat: printr-o simplă ridicare a toiagului, el a despicat apele în două.

În simplitatea sa biblică, faraonul şi-a zis că poate s-o ia şi el pe acelaşi drum. El a păşit pe "fundul mării" cu toată oastea lui, dar a păţit-o! Moise a lovit încă o dată cu toiagul, exact în clipa cînd toţi egiptenii se aflau în mijlocul mării. "Iar apele, venind înapoi, au acoperit carele şi pe călăreţi şi toată oastea lui faraon care in­trase după Izrail în mare, şi din ei toţi n-a mai rămas nici unul" (Ieşirea, XIV, 28).

Subliniem că faraonul pornise în urmărirea evreilor nu ca să-i nimicească, ci cu intenţia de a-i întoarce îna­poi. Evreii numărau 600 000 de oameni sănătoşi şi înarmaţi, iar în total ― dacă punem la socoteală bătrînii, femeile, surorile, copiii şi "gloata mare şi ameste­cată" care li se alăturase ― erau, probabil, nu mai puţin de 3 000 000 de oameni. Pentru a lua în captivitate o ase­menea masă de oaimeni, ar fi fost nevoie de o armată şi mai numeroasă. E de presupus că faraonul se afla în fruntea unei oştiri uriaşe. Ce-i drept, dumnezeu nimicise pe întîi-născuţii din fiecare familie, dar şi cei mai mici ar fi putut să poarte arme. După cum apune Biblia, ma­sele poporului şi-au urmat regele. Să nu uităm că, înainte de plecare, evreii îi jefuiseră pe egipteni şi e foarte pu­ţin proibabil ca vreunul dintre cei jefuiţi să fi stat la gînduri şi să nu fi pornit în urmărirea hoţilor. E de presupus deci că milioane de egipteni s-au înecat împreună cu faraonul lor.

Dar nici unul dintre autorii egipteni nu pomeneşte nicăieri vreun cuvînt despre această calamitate îngrozi­toare, după cum nu pomeneşte nici despre vreuna din­tre cele zece plăgi care au lovit regatul Egiptului. Unii teologi încearcă să spună că aici ar fi o chestie de mîndrie naţională. Să admitem că ar fi aşa! Dar cum stau lucrurile cu celelalte popoare ale lumii? Cum s-a putut întîmpla ca nici ele să nu fi auzit vreodată nimic despre aceste evenimente îngrozitoare? Să nu uităm că acest potop gigantic a dezrobit dintr-o dată 115 regi care plă­teau tribut faraonului Amenhotap! Pînă şi Herodot, că­ruia i se spune "părintele istoriei" şi care citează atîtea date din viaţa Egiptului, pe care l-a studiat admirabil, nu pomeneşte nici un cuvînt despre tragica pieire a acestei uriaşe armate egiptene.

Biblia, fără a se sfii cîtuşi de puţin de absurditatea vădită a "minunatei ieşiri", istoriseşte că urmaşii lui Iacob, bucurîndu-se şi veselindu-se, erau cît pe-aci să plesnească de atîta rîs. Maria, sora lui Moise şi a lui Aaron, a luat dairaua şi a început să cânte. După ea, toate femeile s-au pornit să dănţuiască de bucurie. Cap. al XV-lea relatează, de asemenea, că Moise a alcătuit numaidecît, chiar în timipul marşului, un cîntec în cinstea lui dumnezeu, pe care l-a cîntat întregul Izrail.

Să nu uităm că dansatorii şi cîntăreţii Izrailului re­prezentau în total o echipă artistică cu un efectiv de vreo 3 000 000 de oameni. Cuvintele şi melodia au fost învăţate într-o clipită. Păcat pentru cine n-a asistat la acest concert! Trebuie să fi fost admirabil.

CAPITOLUL AL ŞAPTESPREZECELEA

EVREII RĂTĂCESC 40 DE ANI PRIN PUSTIU, POTRIVIT CUVÎNTULUI DOMNULUI
Şi iată-i pe evrei rătăcind prin acea parte a Arabiei care este acoperită cu pietre şi bolovani. Ţinta călătoriei este Canaanul, acelaşi vechi Canaan care-i atrăsese încă pe primii patriarhi. În definitiv, de ce să nu se statornicească undeva ca să ducă o viaţă sedentară, cel puţin acum, cînd se strînseseră toţi laolaltă? Invocînd spusele lui dumnezeu, Moise i-a asigurat că pămîntul acesta este neobişnuit de roditor . Atît doar că această ţară era greu de găsit, pentru că drumuri nu existau, iar busola încă nu fusese inventată. Din feri­cire, un nor ceresc a trecut în fruntea poporului evreu şi l-a călăuzit zi şi noapte: ziua călăuza era un stîlp de întuneric, iar noaptea un stîlp de foc. "Sfînta scriptură" spune că în aceşti "stîlpi" se ascundea însuşi dumnezeu. Acest procedeu de conducere prin pustiu avea, bineîn­ţeles, multe avantaje, dar în acelaşi timp prezenta şi unele inconveniente. Într-adevăr, adeseori evreii ar fi avut, poate, chef să se şi odihnească, dar nu era chip: norul îşi vedea de drum mai departe. Ce era de făcut? Să piardă o călăuză atît de preţioasă? Căci un nor nu poate fi ţinut cu mîna. Deci, vrei, nu vrei, bate drumul zi şi noapte!

Acest bătrîn şugubăţ ― dumnezeu ― şi-a găsit o nouă distracţie plăcută. Să vedeţi ce i-a trăsnit prin cap. Ca să meargă de la Suez la Ierihon, călăuza divină ar fi trebuit să se îndrepte spre miazănoapte, către ţărmurile Mării Mediterane. Dar, în loc să-i dirijeze spre miază­noapte, dumnezeu i-a purtat pe evrei prin partea de mia­zăzi a peninsulei Sinai. Exact ca şi cum, vrînd să conduci pe cineva de la Paris în Belgia, l-ai urca în trenul Lyon-Marsilia.

Dar să fim drepţi: deşi dumnezeu a lungit neînchi­puit de mult drumul poporului evreu, în schimb i-a oferit unele distracţii. Astfel, din Baalţefon el i-a con­dus pe evrei în partea de apus a pustiului Sur, unde ei au rătăcit vreme de trei zile fără să găsească nici o picătură de apă. Într-un loc, numit Mara, evreii au fost plăcut surprinşi de susurul unui izvor bogat. S-au re­pezit să bea, dar ― vai! ― apa era amară.

"Şi poporul a prins a cîrti împotriva lui Moise, zicînd: «Ce vom bea?».

Atunci el a strigat către domnul, şi domnul i-a ară­tat un lemn şi Moise l-a aruncat în apă şi apele s-au îndulcit. Acolo, domnul a dat poporului rînduieli şi po­runci şi acolo l-a pus la încercare.

Şi a rostit: «Dacă vei asculta cu luare-aminte de gla­sul domnului dumnezeului tău şi vei face ceea ce este drept în ochii lui şi vei asculta de poruncile lui şi vei păzi toate legile lui, eu nu voi aduce asupra ta nici una din bătăile pe care le-am adus asupra Egiptului, căci eu sînt domnul, cel ce te vindecă pe tine».

Şi au ajuns la Elim şi erau acolo douăsprezece iz­voare de apă şi şaptezeci de palmieri. Şi ei şi-au aşezat tabăra acolo lîngă apă" (Ieşirea, XV, 24―27).

Ca să adăpostească "micuţul" grup de oameni, prin­tre care numai bărbaţi înarmaţi erau 600 000, aceşti 70 de palmieri trebuie să fi fost destul de departe unul de altul şi trebuie să fi avut nişte frunze neînchipuit de mari. Aşa ies uneori la iveală nemaipomenitele gogoriţe ale "sfinţilor" autori, care nu se dau în lături de la nici un fel de exagerări.

Părăsind Eliimul, evreii şi-au continuat drumul spre miazăzi pînă au ajuns în pustiul Sin, care se află pe pan­tele de miazăzi ale colinelor de pe ţărmul golfului Suez. În urma acestei deplasări spre miazăzi au ajuns lîngă muntele Sinai. Acolo natura este deosebit de măreaţă, dar cu desăvârşire sălbatică.

Rezervele de alimente pe care evreii putuseră să le ia cu ei se epuizaseră de mult, iar în acest pustiu păcă­tos nu exista nici o cîrciumă şi nici o berărie. Cei 3 000 000 de emigranţi au început să cîrtească: "Ci toată obştea fiilor lui Izrail cîrti în pustie împotriva iui Moise şi a lui Aaron. Astfel fiii lui Izrail ziceau către ei: «Mai bine muream de mîna domnului în ţara Egiptului, cînd şedeam lîngă oalele cu carne şi mîncam pîine de ne săturam! Dar voi ne-aţi adus în pustietatea aceasta ca să moară de foame toată gloata»" (Ieşirea, XVI, 2―3).

Evreii i-ar fi făcut, cu siguranţă, de petrecanie lui Moise dacă dumnezeu nu i-ar fi dat putinţa să împlinească dorinţele acestor nenorociţi prin nişte "minuni" pe care în zilele noastre nici un scamator nu ar putea să le repete. Deodată, în acest pustiu au apărut prepe­liţe, stoluri întregi de prepeliţe. Şi cum evreii nu aveau cu ei cuptoare, e de presupus că prepeliţele acestea le cădeau pe masă gata fripte.