Capitolul îNTÎi facerea lumii şi a omului

"Şi s-a dus Obadia înaintea lui Ahab şi i-a dat de veste. Şi Ahab a pornit în întîmpinarea lui Ilie.

Cînd Ahab a dat cu ochii de Ilie i-a zis: «Tu eşti oare cel ce aduci nenorocire peste Izrail?»

Dar Ilie i-a răspuns: «Nu eu sînt cel ce aduce neno­rocire peste Izrail, ci tu şi casa tatălui tău, fiindcă aţi părăsit poruncile domnului şi umblaţi după Baali.

Şi acum trimite şi strînge tot Izrailul la mine, în mun­tele Carmel, precum şi pe profeţii lui Baal, patru sute cincizeci, şi pe cei patru sute de profeţi ai Aşerei, care mănîncă la masa Izabelei!

Atunci Ahab a trimis în tot cuprinsul lui Izrail şi a adunat pe toţi profeţii în muntele Carmel.

Apoi Ilie s-a apropiat de tot poporul şi a cuvîntat: «Cîtă vreme veţi umbla şchiopătînd pe amîndouă picioa­rele? Dacă domnul este dumnezeu, umblaţi după el. Iar dacă este Baal, atunci umblaţi după el!» Dar poporul nu i-a dat nici un răspuns...

«Eu singur am rămas profet al domnului, iar profeţi ai lui Baal sînt patru sute cincizeci (şi patru sute ai Aşerei).

Aduceţi aici doi viţei. Să-şi aleagă ei un viţel pe care să-l taie bucăţi şi să-l pună pe lemne, dar foc să nu pună. Şi eu voi lua pe celălalt, îl voi tăia bucăţi şi-l voi pune pe lemne, iar foc nu voi pune.

Voi să vă rugaţi la dumnezeii voştri şi eu mă voi ruga domnului. Şi dumnezeul care va răspunde cu foc, acela să fie dumnezeu. Şi tot poporul a răspuns: «Bun este cuvîntul!»

Atunci Ilie a zis către profeţii lui Baal: «Alegeţi un viţel şi pregătiţi-l mai întîi voi pentru jertfă, fiindcă voi sînteţi mai mulţi. Apoi să chemaţi pe dumnezeul vostru, dar să nu puneţi foc».

Şi ei au luat viţelul care li s-a adus, l-au gătit pen­tru jertfă şi au chemat numele lui Baal de dimineaţă şi pînă la amiază: «Baale, auzi-ne!» Dar nu se auzea nici glas, nici mişcare. Atunci ei au început să joace împrejurul jertfelnicului pe care-l făcuseră.

Dar la amiază Ilie a început să-şi bată joc de ei şi zicea: «Strigaţi cu glas tare, căci el este dumnezeu! Poate se îndeletniceşte cu ceva sau s-a dus încotrova, sau călătoreşte, sau doarme, ca să se trezească din somn!»

Şi ei au început să strige cu glas tare şi-şi făceau scrijilituri după rînduială cu săbii şi cu lănci pînă cînd sîngele ţîşnea din ei" (v. 16―28).

Criticii semnalează că muntele Carmel se afla pe teri­toriul sidonienilor şi că regatul Sidonului nu trebuie con­fundat cu regatul Izrailului. Puteau oare supuşii lui Ahab, răspunzînd la provocarea prorocului Ilie, să se întrunească într-un loc care aparţinea altui regat? Muntele Carmel figurează în această povestire numai pentru că "porumbelul sfînt" nu e prea tare în geografie. Criticii arată mai departe că, dacă ar fi să credem în realitatea acestui episod şi să-l acceptăm aşa cum este relatat, ar rezulta din el în mod vădit că poporul era foarte con­ştiincios şi cinstit din moment ce a admis în unanimitate propunerea lui Ilie. Este tot atit de evident că preoţii săi, pe care Biblia îl blamează atîta, credeau la fel în Baalul lor ca şi Ilie în dumnezeul său, o dată ce şi-au făcut răni cu săbii şi cu suliţe şi şi-au vărsat sîngele pentru a obţine focul din cer.

Dar din povestiri ridicole şi fanteziste de acest fel tre­buie totuşi să tragem concluzii corecte cu privire la isto­ria poporului evreu. După ce anecdotele biblice sînt epu­rate de "minuni" şi de alte ornamente fanteziste, mai rămîne un oarecare material util, chiar dacă e foarte puţin. De exemplu, din expunerea de mai sus reiese că poporul lui Izrail şi poporul lui Iuda se închinau, la urma urmelor, aceluiaşi dumnezeu, numai că îi ziceau altfel. Izrail avea viţei de aur, iar Iuda tauri de aur, pe care Solomon îi aşezase în sanctuare şi care au rămas acolo pînă la distrugerea Ierusalimului şi a templului de către "faraonul Şişac". Din text reiese că Izrail nu se închina cu adevărat viţeilor săi, deoarece se spune că se închina lui Baal. Însă cuvîntul "Baal", "Bel", "Bal" însemna "domn", ca şi "Adonai", "Eloha", "Savaot", "Iahve". Ri­tualul aducerii jertfelor era acelaşi. Deosebirea era nu­mai aceea dintre interesele egoiste ale preoţilor. Erezia Izrailului consta în faptul că izrailitenii nu voiau să-şi facă rugăciunile şi să aducă jertfe la Ierusalim, unde stăpînea seminţia lui Iuda, ci şi-au făcut sanctuare la ei acasă.

"Iar după-amiază au început să strige din toate pu­terile pînă la vremea prinosului de seară. Dar nu s-a auzit nici glas, nici mişcare, nici semn de luare aminte..

Atunci Ilie Tesbiteanul a zis poporului întreg: «Apropiaţi-vă!» Şi tot poporul s-a dat lîngă el. Şi el a dres jertfelnicul cel dărîmat al domnului.

Şi Ilie a luat douăsprezece pietre, după numărul celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Iacob, către care fu­sese cuvîntul domnului: «Israil să-ţi fie numele!»

Şi cu pietrele a clădit un jertfelnic în numele dom­nului şi a făcut un şanţ lat ca un răzor pentru două sea de sămînţă împrejurul jertfelnicului.

Apoi a rînduit lemnele, a tăiat viţelul bucăţi şi l-a pus deasupra lemnelor,

Şi a zis: «Umpleţi patru ciubere cu apă şi turnaţi peste arderea de tot şi peste lemne». Şi au făcut întoc­mai...

Iar apa a înconjurat jertfelnicul şi şanţul era şi el plin de apă.

Însă pe la vremea prinosului de seară, profetul Ilie s-a apropiat şi a zis: «Doamne, dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Izrail, descopere-te astăzi că tu eşti dumnezeu în Izrail şi eu sînt servul tău, iar tot ceea ce am făcut astăzi este după porunca ta!

Auzi-mă, doamne! Auzi-mă, ca să cunoască poporul acesta că tu eşti domnul dumnezeu şi că tu eşti acela care le întorci inima înapoi!>>

Atunci a căzut foc de la domnul, care a mistuit arde­rea de tot, lemnele, pietrele şi pămîntul, şi a sorbit şi apa care era în şanţ.

Şi cînd a văzut poporul, a căzut cu faţa la pămînt şi a zis: «Domnul, el este dumnezeu! Domnul, el este dumnezeu!»

Iar Ilie a zis: «Prindeţi pe profeţii lui Baal! Nici unul din ei să nu scape!» Şi i-au prins. După aceasta Ilie i-a pogorît la apa Chişonului şi acolo i-a junghiat" (v. 29―40J.

Unii oameni de ştiinţă susţin că Ilie ar fi un personaj alegoric şi că, în realitate, nu a existat niciodată un proroc Ilie. Dar chiar dacă Ilie a trăit, spun criticii, nu a existat niciodată un om mai lipsit de omenie. Căci, po­trivit textului, profeţii lui Baal credeau cu tot atîta ar­doare în dumnezeul lor ca şi el în al său, iar credinţa lor era tot atît de tare ca şi a sa. Ei erau credincioşi dum­nezeului şi regelui lor. Era cea mai crudă nedreptate să le ia viaţa. Şi cum a îngăduit regele Izrailului această execuţie în masă? Aceasta însemna să se condamne pe sine însuşi. În sfîrşit, Ilie trebuia să ţină seama că această minune nemaivăzută ― apariţia din senin a unui fulger care a aprins într-o clipă viţelul, lemnele, pietrele şi apa din şanţ ― i-ar fi pus, bineînţeles, pe gînduri pe prorocii eretici şi i-ar fi întors, fără îndoială, pe calea cea dreaptă.

Căci el era dator să se îngrijească de pocăinţa păcăto­şilor şi nu să-i ucidă.

După ce i-au înecat pe profeţii lui Baal în apele Chişonului, "Ilie a zis lui Ahab: «Du-te, mănîncă şi bea, căci se aude ropot de ploaie!»" (fu.41). Nu aţi uitat că timp de trei ani toate popoarele pămîntului aşteptaseră cu nerăbdare ploaia cea binefăcătoare. Prin urmare, Ilie i-a comunicat lui Ahab o ştire îmbucurătoare. Dar el minţea, susţinînd că se aude zgomotul torentelor, deoa­rece deocamdată nu se auzea încă nimic, după cum re­zultă din versetul următor: "Şi Ahab a plecat să mănînce şi să bea, iar Ilie s-a suit pe vîrful Carmelului şi s-a cinchit, încît capul i-a ajuns între genunchi" (v. 42). Prorocul avea pe semne, talente acrobatice!

"Şi i-a poruncit slugii sale: «Urcă-te şi aruncă-ţi pri­virea spre mare!» Şi el s-a dus şi s-a uitat în zare şi a zis: «Nimic!». Dar el i-a poruncit: «Întoarce-te de şapte ori!»

Dar la a şaptea oară a venit cu răspuns: «Iată că se iveşte din mare un nor mic cît podul palmei!» Atunci Ilie i-a spus: «Du-te degrabă şi spune-i lui Ahab: în­hamă şi te pogoară ca să nu te apuce ploaia!»

Dar într-o clipă cerul s-a întunecat de nori şi s-a por­nit furtună şi ploaie pe mare. Şi Ahab s-a suit în carul său şi a pornit spre Izrael.

Mîna domnului însă era cu Ilie. Şi el şi-a încins coap­sele şi a alergat înaintea lui Ahab pînă la cotitura spre Izrael" (v. 43―46). Spectacolul acestui sfînt moşneag, care alerga în faţa carului regesc cît îl ţineau picioarele sale profetice fără umbrelă, pe ploaie, trebuie să fi fost destul de pitoresc!

"Şi Ahab a împărtăşit Izabelei tot ceea ce făcuse Ilie şi cum el omorîse cu sabia pe toţi profeţii lui Baal.

Atunci Izabela a trimis un sol la Ilie să-i spună: «Aşa să-mi facă mie zeii dacă mîine pe vremea asta nu voi face cu viaţa ta la fel cum ai făcut şi tu cu fiecare din ei!»

Din această pricină l-a prins frica şi a pornit de acolo ca să-şi scape viaţa şi a ajuns la Beerşeba în Iuda, unde a şi lăsat pe sluga sa.

Iar el a pătruns în pustie cale de o zi. După ce a ajuns acolo, s-a pus jos sub un jneapăn şi îşi ruga moartea şi zicea: «Destul, doamne! Ia-mi sufletul, căci nu sînt mai bun decît părinţii mei»" (Regi I, XIX, 1―4).

Aici sînt două lucruri curioase: întîi, că regina Izabela a fost atît de proastă încît să-l prevină pe Ilie că a poruncit să fie ucis a doua zi. Aceasta îi dădea un răgaz de 24 de ore ca să-şi ia valea. Al doilea, este uluitoare laşitatea acestui domn: el, care avea darul de a învia morţii şi de a chema după bunul său plac norii şi trăs­netul, a fost cuprins de o teamă meschină în faţa ame­ninţărilor unei păgîne.

"Şi s-a culcat şi a adormit sub jneapăn. Dar iată ca un înger s-a atins de el şi i-a zis: «Scoală şi mănîncă (şi bea)! ».

Şi cînd s-a întors cu ochii spre căpătîiul lui, iată o turtă rumenită şi un ulcior cu apă. Şi a mîncat şi a băut, apoi iarăşi s-a culcat.

Îngerul domnului s-a întors însă a doua oară şi s-a atins de el şi i-a zis: «Scoală şi mănîncă, fiindcă vei porni la drum lung!»

Şi s-a sculat, a mîncat şi a băut şi cu demîncarea aceea a prins putere pentru patruzeci de zile şi patru­zeci de nopţi, pînă a ajuns în Horeb, muntele domnului"(v. 5―8).

Se pare că pe cînd dicta scriitorului biblic această povestire "sacră", "porumbelul divin" a uitat cu totul că, la timpul său, chiar el istorisise că evreii au mers de la muntele Horeb pînă în împrejurimile Beerşebei timp de 38 de ani. Ne închipuim o drept-credincioasă care, uimită de această contrazicere şi neîndrăznind să se îndoiască de ea, l-ar întreba pe părintele ei duhov­nicesc de ce apare aici o astfel de contradicţie. Credeţi cumva că duhovnicul va fi într-o situaţie penibilă? Nici­decum! "Un preacucernic" ştie întotdeauna ce şi cum trebuie să le spună credincioşilor.

― De la muntele Horeb pînă la Beerşeba ― ar spune el cu o mină importantă ― este o depărtare de 347 de ori mai mare decît la Beerşeba pînă la muntele Horeb; iată de ce Moise a mers 38 de ani, iar Ilie 40 de zile, după cuvîntul domnului, care nu poate nici să greşească, nici să ne inducă pe noi în eroare.

Iar credincioasa se va închina cu atît mai mult Bi­bliei, cu cît o va înţelege mai puţin. Mai trebuie să regretăm profund că Biblia nu ne dă şi reţeta pentru prepararea turtei care poate să-l sature pe un drumeţ timp de 40 de zile!

Călătoria începută într-un mod atît de neobişnuit îi mai rezerva, bineînţeles, prorocului şi alte surprize. Ajungînd la muntele Horeb, "a intrat într-o peşteră, unde a şi mas. Şi cuvîntul domnului a fost către el şi i-a zis: «Ce faci aici, Ilie?»" (v. 9). Ilie nu primise nici un fel de instrucţiuni din partea îngerului: el ştia doar că tre­buie să meargă la muntele Horeb şi nimic mai mult. El nu avea idee despre ţelul acestei călătorii. Aşadar, în­trebarea lui dumnezeu pare stranie. Totuşi, Ilie răspunde, scuzîndu-se: "Sînt înfierbîntat de mare rîvnă pentru domnul dumnezeul Savaot, fiindcă fiii lui Izrail au pă­răsit legămîntul tău, au dărîmat jertfelnicele tale, au ucis cu sabia pe profeţii tăi, de n-am rămas decît eu, şi acum ei mă caută să-mi ia sufletul!»" (v. 10).

Menţionăm în treacăt că Ilie îl minte pe dumnezeul său: el nu se teme de fiii lui Izrail, ci de coana Izabela, despre care însă nu spune nimic. Pentru a-i face pe plac, fiii lui Izrail aruncaseră în rîu pe toţi prorocii lui Baal; de ei nu mai avea de ce să se teamă. Idolatria despre care vorbeşte el este acum de domeniul trecutului. Văzînd minunea de pe muntele Cârmei, poporul strigase: "Trăiască Adonai!". Dumnezeu este tot atît de bine in­format ca şi Ilie despre schimbarea opiniei publice în favoarea sa. Este într-adevăr de neînţeles pentru ce în­şiră Ilie verzi şi uscate.

"Şi el (dumnezeu. ― L.T.) i-a zis: «Ieşi şi te aţine în munte înaintea domnului!» Şi iată domnul trecea! Înaintea domnului mergea o furtună mare şi vajnică să crape munţii şi să despice stîncile, dar domnul nu era în furtună. Şi după furtună un cutremur, dar domnul nu era nici în cutremur" (v. 11). Încercaţi să vi-l închi­puiţi pe Ilie pe acest munte care joacă. E un spectacol care face banii! Dar aceasta nu este încă tot. "Şi după cutremur un foc, iar domnul nu era nici în foc, şi după foc un murmur uşor şi dulce (şi domnul era acolo)" (v. 12).

Nu rîdeţi! Tocmai în acest murmur uşor se afla dumnezeu! "Şi cînd l-a auzit Ilie, şi-a acoperit faţa cu mantia sa şi a ieşit şi stătea la gura peşterii. Iar un glas l-a întrebat: «Ce faci aici, Ilie?»" (v. 13). Prorocul şi-a repetat răspunsul cuvînt cu cuvînt. "Atunci domnul a zis către el: «Pleacă şi te întoarce pe drumul pustiei Damascului şi intră acolo şi unge pe Hazael rege al Si­riei şi pe Iehu, fiul lui Nimşi, să-l ungi rege peste Izrail iar pe Eliseu, fiul lui Şafat din Abel-Mehola, să-l ungi profet în locul tău. Şi aşa va fi: pe cel care va scăpa de sabia lui Hazael să-l omoare Iehu; pe cel care va scăpa de sabia lui Iehu să-l omoare Eliseu!»" (v. 15―17).

Ni­meni nu a putut să explice vreodată acest pasaj din Biblie, deoarece nu se spune nicăieri că Eliseu ar fi fost uns şi că el i-ar fi ucis pe nenorociţii scăpaţi de sub sabia lui Iehu.

"Şi după ce a pornit de acolo, s-a întîlnit cu Eliseu, fiul lui Şafat, care tocmai ara ogorul cu douăsprezece perechi de boi, iar el ara cu a douăsprezecea pereche. Şi cînd a trecut Ilie pe lîngă el, a aruncat mantia peste el, iar Eliseu a lăsat vitele şi a alergat după Ilie şi i-a spus: «Îngăduieşte-mi să mă duc să sărut pe tatăl meu şi pe mama mea, apoi te voi urma!» Dar el i-a răspuns: «Întoarce-te! Ce am să fac cu tine?»" (v. 19―21). Aşa­dar, Eliseu a ajuns doar sluga lui Ilie fără ca pe creşte­tul său să fi căzut vreo picătură de mir.

Cap. al XX-lea din Cartea Întîi a Regilor ne poves­teşte despre războiul pe care regele Siriei Benhadad (încă un necunoscut) l-a declarat regelui Izrailului, sub un pretext destul de neobişnuit. Într-o bună dimineaţă, acest Benhadad a trimis să i se spună lui Ahab: "...Ar­gintul tău, aurul tău, femeile şi copiii tăi să mi le dai!" (v. 5).

Ahab a întrunit pe bătrîni şi le-a spus:

― Mi se pare că acesta îşi bate joc de mine! Iar bătrînii i-au răspuns:

― Nu-i da ascultare lui Benhadad şi nu-i îndeplini cererea.

Văzînd că nu i se dă ceea ce ceruse, Benhadad s-a în­furiat peste măsură şi a jurat că va face praf Samaria. Declaraţie de război. Luptă crîncenă. Triumful lui Ahab, pe care dumnezeu îl protejează pe neaşteptate şi din motive de neînţeles. Benhadad a fugit în oraşul Afec şi s-a ascuns acolo, alergînd dintr-o încăpere în alta. Pînă la urmă, Benhadad cade în mîna lui Ahab, care îi dăruieşte viaţa. Dumnezeu "cel constant" se căieşte că i-a dăruit victoria lui Ahab!

Urmează apoi faimoasa istorie cu Nabot, cel care avea o vie la Izreel, vecină cu palatul lui Ahab. Regele i-a făcut acestui podgarean o propunere, care ar fi putut ispiti pe oricine: el voia să-i cumpere via pentru a-şi întinde acolo grădina. El îi propunea lui Nabot să-i plă­tească fără a se tîrgui cît va cere sau, dacă Nabot pre­feră, era dispus să-i dea o altă vie, mult mai bună. Nabot respinge însă propunerea regelui. Via o primise moşte­nire şi nu voia s-o cedeze pentru nimic în lume. În faţa acestei uimitoare încăpăţînări, Ahab este atît de amărît, încît încetează să mănînce şi să bea. Atunci Izabela tri­mite ucigaşi plătiţi ca să-l omoare pe Nabot, după care îl sfătuieşte pe Ahab să intre în posesiunea viei dorite. Aceste evenimente determină intervenţia lui dumnezeu prin mijlocirea lui Ilie. Auzind ameninţările rostite îm­potriva lui, Ahab îşi sfîşie hainele şi se plimbă un timp pe străzile capitalei, îmbrăcat într-un sac (cap. XXI).

Împrejurările care au precedat moartea lui Ahab me­rită să fie reproduse în întregime după "textul sacru".Şi, de altfel, cap. al XXII-lea din Cartea întâi a Regilor, care ne relatează ce s-a întîmplat cu acest prilej nu numai pe pământ, ci şi în cer, nu este de loc plictisitor de citit. Întîlnim aici pe un oarecare Miheia, de meserie profet, care a fost de faţă la marele sfat al lui dumnezeu în împărăţia cerului şi a povestit tot ce văzuse acolo cu ochii şi auzise cu urechile. Vă veţi convinge că nici nu este posibilă o precizie mai mare.

"Şi au trecut trei ani fără război între Siria şi Izrail. Iar în anul al treilea a venit Iosafat, regele lui Iuda, la regele lui Izrail" (Regi I, XXII, 1―2). Este bine să ştim că Iosafat, fiul virtuosului Asa, se distingea şi el printr-o exemplară pietate: în tot timpul cît a existat regatul lui Iuda, numai Iosafat şi regele Ezechia, despre care va mai fi vorba, sînt menţionaţi de biserică în calitate de regi exemplari. Piosul Iosafat a întreţinut însă cea mai mai strânsă prietenie cu necredinciosul Ahab; idolatria lui Ahab şi a Izabelei îl supăra atît de puţin, încît le-a cerut mîna fiicei lor Atalia pentru fiul său Ioram şi nu a fost refuzat. Menţionăm în treacăt că regina Izabela a fost foarte prolifică şi, după cum afirmă Biblia, o fami­lie numeroasă este una dintre cele mai mari binecuvîn­tări ale lui dumnezeu. Deşi păgîni, Ahab şi Izabela au fost destul de binecuvîntaţi de dumnezeu, deoarece, după cum vom vedea mai departe, ei au avut nu mai puţin de 70 de fii, fără să mai numărăm fiicele, dintre care Atalia era cea mai mare.

Şi iată-l pe piosul Iosafat venind în vizită la cuscrul său Ahab. "Şi regele lui Izrail a zis către dregătorii săi: «Ştiţi voi oare că Ramot-Galaadul este al nostru? Şi noi stăm cu mîinile în sîn, fără să-l luăm din mîna regelui Siriei?>>" (v.3). Într-adevăr, în urmă cu trei ani, pe vremea războiului cu Benhadad, Ahab îşi zdrobise duşmanii, dar după nimicirea lor nu-i venise în gînd să pună stăpînire pe oraşul evreiesc Ramot. Cît era de dis­trat! "Apoi a întrebat pe Iosafat: «Să pornesc oare cu război împotriva Ramot-Galaadului?» Şi Iosafat i-a răs­puns regelui lui Izrail: «Eu sînt ca tine, poporul meu ca poporul tău şi caii mei ca şi caii tăi!»" (v. 4).

Ce drăguţ din partea lui şi cu cîtă sfîntă eleganţă a spus-o! În calitatea sa de om pios, Iosafat a mai sfătuit să fie întrebat dumnezeu, pentru a se staibili dacă el este sau nu favorabil expediţiei proiectate. "Atunci Iosafat l-a mai îndemnat pe regele lui Izrail: «Întreabă acum şi ce zice domnul!» Şi regele lui Izrail a strîns pe cei patru sute de profeţi şi i-a întrebat: «Să pornesc eu cu război împotriva Ramot-Galaadului sau să mă opresc?» Şi ei i-au răspuns: «Suie-te, căci domnul îl va da în mîna ta!»" (v. 5―6). După cum vedem, nu era lipsă de pro­roci la evrei: pe malul rîului Chişon li se făcuse de petrecanie la 850 de profeţi ai lui Baal şi ai Aşerei; după trei ani 400 de proroci ai lui Iahve le luaseră locul.

Iosafat socotea că nu este de ajuns. El ar fi dorit ca nici un profet să nu fie absent de la această consultare. De aceea Iosafat spuse: "«Mai este aici un profet al domnului ca să-l întrebăm şi pe el?» Regele lui Izrail însă i-a răspuns lui Iosafat: «Mai este unul prin care am putea să întrebăm pe domnul, dar eu îl urăsc fiindcă niciodată nu-mi profeţeşte de bine, ci numai de rău. El este Miheia, fiul lui Imla». Dar Iosafat a zis: «Să nu spună regele una ca asta!» Atunci regele lui Izrail a chemat pe unul din eunuci şi i-a zis: «Aleargă repede la Miheia, fiul lui Imla!»" (v. 7―9).

După ce li s-a înfăţişat regilor, Miheia a început să le prorocească victoria la Ramot, la fel cu ceilalţi (v. 13―15). Această plăcută profeţie în gura lui Miheia l-a uimit mult pe Ahab. "Atunci regele l-a întrebat iarăşi: «De cîte ori să te jur ca să-mi spui numai adevărul în numele domnului?» Şi el i-a răspuns: «Văd tot Izrailul împrăştiat în munţi, ca oile care nu au cioban». Şi dom­nul a zis: «Aceşti oameni n-au căpetenii şi fiecare să se întoarcă în pace la casa sa!» Atunci regele lui Izrail a zis lui Iosafat: «Nu ţi-am spus oare că nu-mi profe­ţeşte de bine, ci numai de rău?»" (v. 16―18).

Mai trebuia stabilit de ce fuseseră favorabile previ­ziunile celorlalţi profeţi şi cine, la urma urmelor, era mai tare şi avea mai multă dreptate. Cui să-i dea crezare? Cum să procedeze? Miheia a luat din nou cuvîntul şi aici povestirea sa devine cu totul remarcabilă:

"Ascultă deci cuvîntul domnului! Am văzut pe dom­nul stînd pe tronul său şi toată oastea cerească stătea de-a dreapta şi de-a stîngă lui.

Atunci domnul a zis: «Cine este în stare să strice mintea lui Ahab ca să pornească şi să năvălească în Ramotul din Galaad?» Şi unul spunea una, altul spunea alta.

Dar iată că a ieşit un duh potrivnic şi s-a oprit înain­tea domnului şi a zis: «Eu îi voi fura mintea!» Şi dom­nul l-a întrebat: «Cu ce?»

Şi el a răspuns: «Voi ieşi şi mă voi preface duh min­cinos în gura tuturor profeţilor lui!» Iar domnul i-a zis: «Fură-i mintea, căci eşti în stare. Ieşi şi fă aşa!»

Şi acum iată că domnul a pus duh mincinos în gura tuturor acestor profeţi ai tăi, fiindcă domnul a hotărît pieirea ta" (v. 19―23).

Cum vă place această anecdotă sacră? Şi ce părere aveţi despre atotputernicul şi atotştiutorul dumnezeu, care se sfătuieşte cu îngerii cum să-i înşele pe oameni şi să-i distrugă? Comentînd acest pasaj al Bibliei, lor­dul Bolingbroke spune că anecdota este o imitaţie proastă a unui episod din Iliada, unde Jupiter, străduindu-se să sporească gloria lui Ahile spre paguba lui Agamemnon, îl amăgeşte pe acesta printr-un vis.

"Este posibil ― scrie filozoful englez ― ca preotul care a compus vechile legende iudaice să fi imitat le­gendele lui Homer, deoarece cărţile biblice au fost scrise mult mai tîrziu. În toată Biblia, dumnezeu este in­comparabil mai prejos de dumnezeul grecilor. El iese aproape întotdeauna înfrînt. El nu se gîndeşte decît la sacrificiile care i se aduc, iar poporul său moare într-una de foame. Oricît s-ar arăta personal oamenilor, oricît ar vorbi cu propria lui gură, el nu are prea multă influenţă asupra poporului său, iar acesta nu îndeplineşte aproape nimic din cererile sale. I se construieşte un templu, dar apare un oarecare Şişac, rege al Egiptului, care nu lasă piatră pe piatră din templu. El îl înzestrează pe Solomon cu darul înţelepciunii, dar Solomon îşi bate joc de el, îl trădează şi se închină altor zei. El dă poporului său pămîntul făgăduinţei, iar acest popor trăieşte acolo în robie de la moartea lui Iosua şi pînă la înscăunarea lui Saul. Într-adevăr, nu există un dumnezeu mai nefericit.

Alcătuitorii vechilor poveşti evreieşti n-au decît să spună că evreii au suferit nenorociri din cauza lipsei lor de credinţă faţă de dumnezeu. Preoţii noştri anglicani ar putea spune acelaşi lucru despre irlandezii noştri şi despre muntenii noştri din Scoţia, care sînt foarte nenorociţi, deşi ei sînt credincioşi şi cu frică de dumnezeu.. Nimic nu este mai uşor decît să spui: dacă ai fost înfrînt şi nenorocit, aceasta se datoreşte faptului că nu eşti destul de credincios; dacă ai da mai mulţi bani bisericii, ai învinge şi ai propăşi. Această ruşinoasă pre­judecată provine din antichitatea îndepărtată: ea a în­conjurat lumea întreagă, ea a fost lozinca tuturor preo­ţilor, a tuturor religiilor şi la toate popoarele ea a servit preoţilor ca mijloc de îmbogăţire de pe urma prostiei omeneşti".