Capitolul XVI religiile din china antică

O importantă secţiune a volumului final al Istoriei o va constitui prezentarea religiilor arhaice şi tradiţionale din America, Africa şi Oceania, în fine, în ultimul capitol mă voi strădui să analizez creativitatea religioasă a societăţilor moderne.

îi mulţumesc profesorului Charles Adams, care a avut amabilitatea să citească capitolele XXXIII şi XXXV şi mi-a comunicat numeroase observaţii preţioase; totuşi, de interpretarea şiismului şi misticii musulmane, interpretare întemeiată pe hermeneutica regretatului meu prieten Henry Corbin, sunt eu însumi răspunzător, îi sunt recunoscător colegului si prietenului meu, profesorul Andre Lacocque, pentru grija cu care a citit şi corectat întregul text al volumului de faţă, precum şi editorului şi prietenului meu Jean-Luc Pidoux-Payot, pentru răbdarea şi interesul cu care a urmărit elaborarea acestei lucrări.

Prezenţa, afecţiunea şi devotamentul soţiei mele au reuşit să învingă oboseala şi descurajarea provocate de suferinţele şi infirmităţile mele. Datorită ei acest volum a putut fi terminat.

MIRCEA ELIADE

Universitatea din Chicago, aprilie 1983

Capitolul XXXI

RELIGIILE EURASIEI ANTICE: TURCO-MONGOLII, FINO-UGRICII, BALTO-SLAVII

241. Vânători, nomazi, războinici

Invaziile fulgerătoare ale turco-mongolilor — începând cu hunii în secolul al IV-lea şi sfârşind cu Timur Lenk (1360-1404) — se inspirau din modelul mitic al vânătorilor primitivi aiEurasiei: animalul carnivor urmărindu-şi vânatul în stepă. Caracterul neaşteptat si rapiditatea incursiunilor, masacrarea unor populaţii întregi, nimicirea semnelor exterioare ale culturii sedentare (oraşele şi satele) îi apropie pe călăreţii huni, avari, turci, mongoli de haitele de lupi vânând cervideeie din stepa sau atacând turmele păstorilor nomazi. Desigur, importanţa strategică şi consecinţele politice ale acestui comportament erau bine cunoscute căpeteniilor militare, însă prestigiul mistic al vânătorului exemplar — carnasierul — juca un rol considerabil. Numeroase triburi altaice revendicau ca strămoş al lor un lup supranatural (cf. § 10).

Apariţia fulgerătore a „Imperiilor Stepelor'4 şi caracterul lor mai mult sau mai puţin efemer îi fascinează încă pe istorici, într-adevăr, hunii îi zdrobesc în 374 pe ostorgoţi pe Nistru, provocând migraţia precipitată şi în serie a altor triburi germanice, şi pradă, plecând din pusta panonică, mai multe provincii ale Imperiului roman. Attila a reuşit să supună o bună parte din Europa Centrală, dar ia scurtă vreme după moartea Iui (453) hunii, divizaţi şi dezorientaţi, dispar din istorie. Tot astfel, uriaşul Imperiu mongol creat de Genghis-Han în douăzeci de ani (1206-1227) şi mărit de urmaşii lui (Europa Orientală după 1241, Persia, Irakul şi Anatolia după 1258, China în 1279) decade după ratarea cuceririi Japoniei (1281). Timur Lenk (1360-1404), care se considera urmaşul lui Genghis-Han, a fost ultimul mare cuceritor care s-a inspirat de la modelul carnivorelor.

Să precizăm că toţi aceşti „barbari", irupând din stepele central-asiatice, nu ignorau unele creaţii culturale şi religioase ale popoarelor civilizate. De altfel, cum vom vedea îndată, strămoşii lor, vânătorii preistorici şi păstorii nomazi, beneficiaseră şi ei de descoperirile tehnice înfăptuite în diverse regiuni din Asia Meridională.

Populaţiile vorbind limbi altaice au ocupat un teritoriu imens: Siberia, regiunea Volgăi, Asia Centrală, nordul şi nord-estul Chinei, Mongolia şi Turcia. Se deosebesc trei ramuri principale: 1) turca comună (uigură, şagatai); 2) mongolă (kalmâcă, mongolă, buriată); 3)manciu-tungusă1. Habitatul iniţial al popoarelor altaice a fost probabil stepele din jurul munţilor Altai şi Ch'ing-hai, între Tibet şi China, întinzându-se, la nord, până în taigaua siberiana. Diversele grupuri altaice, precum şi populaţiile fino-ugrice, practicau vânătoarea si pescuitul în regiunile septentrionale, nomadismul pastoral în Asia Centrală şi, într-o măsură mai mică, agricultura în zona meridională.

Din preistorie, Eurasia Septentrională a fost influenţată de culturile, industriile şi ideile religioase sosite din sud. Creşterea renilor în regiunile siberiene a fost inspirată de domesticirea

Ipoteza unei familii lingvistice uralo-altaice, incluzând, de asemenea, flneza şi maghiara, a fost părăsită.

De la Mahomed la epoca Reformelor

478

calului, care a avut loc probabil în stepe. Centrele preistorice comerciale (de exempu, cel din Insula Cerbilor de pe lacul Onega) şi metalurgice (Perm) au jucat un rol important în elaborarea culturilor siberiene. Ca urmare a acestui fapt, Asia Centrală şi Asia Septentrională au primit treptat idei religioase de origine mesopotamiană, iraniană, chineză, indiană, tibetană (lamaismul), creştină (nestorianismul), maniheană, la care trebuie sa adăugăm influenţele islamului şi, recent, pe cele ale creştinismului ortodox rus.

Trebuie să precizăm însă că aceste influenţe nu au izbutit întotdeauna să modifice sensibil structurile religioase originare. Anumite credinţe şi obiceiuri specifice vânătorilor paleolitici mai supravieţuiesc în Eurasia Septentrională, în multe cazuri, se recunosc mituri şi concepţii religioase arhaice sub aparenţa lamaistă, musulmană sau creştină2. Drept urmare, în pofida diverselor sincretisme, se pot distinge anumite concepţii caracteristice: credinţa într-un zeu celest, stăpân peste oameni, un tip specific de cosmogonie, solidaritatea mistică cu animalele, şamanismul. însă marele interes al religiilor Asiei Centrale şi Septentrionale rezidă mai ales în creaţiile lor de structură sincretistă.

242. Tăngri, „ZeuI-Cer"

Dintre toţi zeii popoarelor altaice, cel mai important şi mai cunoscut este, desigur, Tăngri (Tăngri la mongoli şi kalmâci, Tangeri la buriaţi, Tăngere la tătarii de pe Volga, Tingir la beltiri). Vocabula tăngri, însemnând „zeu" şi „cer", aparţine vocabularului din limbile turcă şi mongolă. Existent „încă din preistoria Asiei, cuvântul a cunoscut un destin aparte. Aria sa de răspândire în timp, în spaţiu şi de-a lungul civilizaţiilor este imensă: e cunoscut de mai bine de două mii de ani; este sau a fost folosit în aproape tot continentul asiatic, de la hotarele Chinei până în sudul Rusiei, din Kamceatka până la Marea de Marmara; el le-a servit „păgânilor" altaici ca să le desemneze zeii, precum şi Zeul Suprem, şi s-a păstrat în toate marile religii universale pe care, în decursul istoriei lor, turcii şi mongolii le-au îmbrăţişat pe rând (creştinism, maniheism, islam etc.)"3.

Cuvântul tăngri e întrebuinţat pentru a exprima divinul. Desemnând un zeu celest, el e atestat la populaţiile Hiong-nii în secolul al II-lea î.Hr. Textele îl prezintă „înalt" (uza), „alb şi ceresc" (kok), „etern" (mongka) şi înzestrat cu „putere" (kuţ)4. într-una din inscripţiile paleoturcc de la Orkhon (secolele VII-VIII), stă scris: „Când, sus, cerul albastru, jos, pământul, s-au făcut între acestea două au fost zămisliţi fiii omului (= fiinţele umane)"5. Despărţirea Cerului de Pământ se poate interpreta ca o lucrare cosmogonică. Există numai unele aluzii la o cosmogonie propriu-zisă, avându-1 ca autor pe Tăngri. Dar tătarii din Altai şi iakuţii îşi numesc zeul „făcător". Potrivit buriaţilor, zeii (tăngri) 1-au creat pe om şi acesta a trăit fericit până când spiritele cele rele au răspândit boala şi moartea pe pământ6.

Oricum, ordinea cosmică, deci organizarea lumii şi a societăţii, precum şi destinul oamenilor depind de Tăngri. Prin urmare, orice suveran trebuie să-şi primească învestitura de la Cer. Pe inscripţiile

2 Documentele scrise sunt puţine şi târzii: câteva aluzii în Analele chineze din secolul al Il-lea î.Hr. şi la unii istorici latini şi bizantini din secolul al IV-lea d.Hr. (privitor la campaniile lui Attila); inscripţiile paleoturce de la Orkhon din Mongolia (secolele VII-VIII) şi literatura elaborată în jurul cuceririlor lui Genghis-Han, la care trebuie să adăugăm relatările călătoriilor lui Marco Polo (secolul al XlII-lea) şi ale primilor misionari catolici. Abia din secolul al XVIII-lea scrierile autorilor europeni aduc informaţii mai coerente privitor la credinţele şi obiceiurile Eurasiei.

1 Jean-Paul Roux, „Tăngri, Essai sur le Ciel-Dieu des peuples altai'ques" (primul articol), p. 49.

4 Cf. ibid., al doilea articol, p. 200.

5 Ibid., p. 221.

6 Cf. izvoarele citate în cartea noastră Le Chamanisme (ediţia a 2-a), p. 71, n. 4. în credinţele religioase populare ale mongolilor, Tăngri „a creat toate": focul, laptele etc. Cf. W. Heissig, La religion de la Mongolie, p. 404. Dar nu e vorba de o cosmogonie în sensul propriu al cuvântului.

479

Religiile Eurasiei antice

de la Orkhon citim: „Tăngri, care 1-a învestit pe tatăl meu Kaghan... Tăngri, care dă puterea, acest Tăngri m-a înălţat pe mine Kaghan.. ."7. într-adevăr, Kaghanul este un Fiu al Cerului, după modelul chinez (cf. § 128). Suveranul este trimisul sau reprezentantul Zeului-Cer. Cultul lui Tăngri e menţinut de suveran în toată puterea şi integritatea lui. „Când domneşte anarhia, când triburile sunt împrăştiate, când nu mai există Imperiul (precum în zilele noastre), Tăngri, altădată atât de însemnat, tinde a deveni un deus otiosus, lăsând locul unor divinităţi cereşti secundare sau spărgându-se în bucăţi (multiplicarea lui Tăngri)... Când Suveranul nu mai există, Zeul-Cer este uitat treptat, cultul popular se întăreşte şi tinde să ocupe un loc preponderent"8. (Mongolii cunosc 99 de Tăngri, mare parte din ei având nume şi funcţii precise.) Transfor­marea unui zeu ceresc şi suveran în deus otiosus e un fenomen universal atestat, în cazul lui Tăngri, multiplicarea sau substituirea sa cu alte divinităţi pare să fi urmat dezmembrării Imperiu­lui. Dar acelaşi proces se verifică în nenumărate alte contexte istorice (cf. Trăite, §§14 sq.)-Tăngri nu are temple şi e îndoielnic să fi fost reprezentat vreodată sub formă de statuie, în celebra lui conversaţie cu imamul din Buhara, Genghis-Han îi spune acestuia: „Universul întreg este casa lui Dumnezeu, de ce să-i desemnezi un loc anume (de pildă, Mecca) în care să sălăşluiască?" Ca peste tot, de altfel, zeul celest al altaicilor este omniscient. Când depun jurământ, mongolii spun: „Să ştie Cerul!" Conducătorii militari urcau pe vârful munţilor (imagine privilegiată a Centrului Lumii) să se roage Zeului sau, înaintea expediţiilor, se izolau în corturile lor (adesea câte trei zile, aşa cum a făcut Genghis-Han), în vreme ce oştirea invoca Cerul. Tăngri îşi manifesta nemulţumirea prin semne cosmice: comete, secete, inundaţii. Lui i se aduceau rugăciuni (de exemplu, la mongoli, beltiri etc.) şi i se sacrificau cai, boi şi oi. Scrificiul adus zeilor, cerului este universal atestat, mai ales în caz de calamităţi sau de catastrofe naturale. Dar, în Asia Centrală şi Septentrională, ca şi în altă parte, multiplicarea lui Tăngri este urmată de asimilarea sa altor zei (ai furtunii, ai fertilităţii cosmice etc.). Astfel, în Altai, Bai Ulgăn (cel „Foarte Mare") s-a substituit lui Tangere Kaira Kan („stăpânul milostiv al cerului") şi lui i se aduc sacrificii de cai (vezi, mai jos, p. 486 sq.)9. îndepărtarea si pasivitatea îi caracterizează şi pe alţi zei cereşti; astfel, Buga („Cerul", „Lumea") al tunguşilor nu are cult; el este omniscient, dar nu se amestecă în treburile oamenilor, nu îi pedepseşte pe răufăcători. Uriin ai tojon, al iakuţilor, sălăşluieşte în al şaptelea cer, cârmuieşte totul, dar face numai bine (adică nu pedepseşte)10.

243. Structura Lumii

Cosmologia şi cosmogonia popoarelor altaice prezintă un mare interes: pe de o parte, ele păstrează elemente arhaice, atestate în numeroase culturi tradiţionale; pe de altă parte, formele în care ne-au fost transmise indică un lung proces sincretist de asimilare şi de reinterpretare a anumitor idei primite din afară, în plus, cosmologia nu pare solidară mereu cu mitul cosmogonic cel mai răspândit din Asia. Desigur, trebuie să se ţină seama de eterogenitatea documentelor ce le avem: mitul cosmogonic a circulat mai ales în mediile populare — amănunt important, a cărui semnificaţie o vom vedea mai departe.

în Asia, ca în multe alte regiuni ale lumii, structura Universului este, în mare, concepută ca având trei etaje — Cerul, Pământul, Infernul —, unite între ele printr-un ax central. Acest

1 J.-P. Roux, op. cit. (al treilea articol), p. 27. Aceeaşi credinţă este atestată în epoca mongolă. „El a fost Kaghan prin puterea şi tăria Cerului veşnic"; R. Grousset, L'Empire des Steppes, p. 182.

8 J.-P. Roux, „La religion des Turcs de l'Orkhon des VII~C et VIII"e siecles" (primul articol), p. 20.

9 Despre numele /eilor de structură uraniană — „Căpetenia", „Stăpânul", „Tatăl", „Ziditorul", „Lumina" etc. — ve/i Trăite d'histoire den religions, § 18; cf. U no Harva, Die religiosen Vorxteilungen de r attai.schen Volker, pp. 140 sq.

10 Vezi Trăite, § 18; U. Harva, op. cit., pp. 151 sq.

De la Mahomed la epoca Reformelor

480

ax străbate printr-o „deschizătură", printr-o „gaură"; prin această deschizătură coboară zeii pe Pământ, iar morţii în regiunile subpăinântene; şi tot prin ea sufletul şamanului poate să zboare sau să coboare în călătoriile lui celeste sau subpământene. Cele trei lumi — în care locuiesc zeii, oamenii şi Suveranul Infernului, împreună cu morţii — sunt deci imaginate ca

trei plăci suprapuse11.

Numeroase popoare altaice îşi imaginează Cerul ca un cort: Calea Laptelui este „cusătura"; stelele, „găurile" prin care intră lumina. Din vreme în vreme, zeii deschid cortul ca să se uite spre pământ şi atunci apar stelele căzătoare. Cerul mai este imagint şi ca un capac; se întâmplă ca acest capac să nu fie fixat prea bine de marginile pământului, şi atunci prin crăpăturile interstiţiale pătrund vânturile. Tot prin aceste spaţii strâmte eroii şi alte fiinţe privilegiate se pot strecura şi pot accede la Cer. în mijlocul Cerului străluceşte steaua polară, care, asemenea unui ţăruş, susţine cortul. Ea se cheamă „Stâlpul de Aur" (la mongoli, buriaţi etc.), „Stâlpul de Fier" (la tătarii siberieni etc.), „Stâlpul Soarelui" (la teleuţi etc.)12.

Cum era de aşteptat, această cosmologie şi-a găsit o replică în microcosmosul oamenilor. Axa Lumii a fost reprezentată la modul concret fie prin stâlpii care susţine locuinţa, fie sub formă de ţăruşi izolaţi, numiţi „Stâlpi ai Lumii". Când s-a modificat forma locuinţei (de la coliba cu acoperiş conic s-a trecut la iurtă), funcţia mitico-religioasă a stâlpului a fost preluată de deschizătura din vârf prin care iese fumul. Această deschizătură corespunde celei similare din ,.Casa Cerului", echivalând cu „spărtura" pe care o face steaua polară în bolta cerească. Acest simbolism este extrem de răspândit13. Ideea subiacentă este credinţa în posibilitatea unei comunicări directe cu Cerul. Pe plan macrocosmic, această comunicare este figurată printr-o Axă (stâlp, munte, arbore etc.); pe plan microcosmic, ea e semnificată de stâlpul central al locuinţei sau de deschiderea superioară a cortului; aceasta vrea să însemne & fiecare locuinţă omenească este proiectată în „ Centrul Lumii" sau că oricare altar, cort sau casă face posibilă ruptura de nivel şi deci comunicarea cu zeii sau chiar (în cazul şamanilor) urcarea la Cer.

Aşa cum am remarcat adesea, imaginile mitice cele mai răspândite (încă din preistorie; cf. § 7) ale „Centrului Lumii" sunt Muntele Cosmic şi Arborele Lumii. Aceste imagini se întâlnesc, de asemenea, la populaţiile altaice şi mai peste tot în Asia. Tătarii din Altai şi-1 imaginează pe Bai Ulgăn în mijlocul Cerului, tronând pe un munte de aur. Tătarii din Abakan îl numesc „Muntele de Fier". Faptul că mongolii, buriaţii, kalmâdi îl cunosc sub numele de Sumbur, Sumur sau Sumer, ce trădează imediat influenţa indiană (= Meru, muntele mitic), nu implică în mod necesar că ignoră acest simbol arhaic şi universal14 . în ce priveşte Arborele Cosmic, el e atestat peste tot în Asia şi joacă un rol important în şamanism. Cosmologic, Arborele Lumii se înalţă în centrul Pământului, în „buricul" acestuia şi ramurile lui superioare ating palatul lui Bai Ulgăn. Arborele leagă cele trei regiuni cosmice, căci rădăcinile sale se împlântă în adâncul Pământului. La mongoli şi buriaţi, zeii (Tangeri) se hrănesc din fructele Arborelui. Alte populaţii altaice cred ca sufletele copiilor, înainte de naştere, se odihnesc ase­menea unor păsărele pe ramurile Arborelui Cosmic şi că şamanii ajung acolo în căutarea lor15. Despre toba şamanului se crede că este făcută din lemnul Arborelui Lumii, în faţa iurtei sale

11 Această imagine este completată de credinţa că Lumea este sprijinită de un animal (broască ţestoasă, peşte) care o împiedică să se scufunde în ocean; cf. (J. Harva, op. cit., pp. 22 sq.

12 A se vedea izvoarele citate în IM Cliumanlsme (ediţia a 2-a), p. 212 sq. Buriaţii îşi imaginează steiele ca o herghelie de cai şi steaua polară este ţăruşul de care sunt legaţi. Este o idee comună popoarelor altaice şi ugrice. Cf. ibid., p. 212, n. 6.

'•' El este atestat, atât la numeroase populaţii arhaice, cât şi în culturi mult mai evoluate: Egipt, India, China, Mesopotamia, Grecia etc. Cf. câteva indicaţii bibliografice în I^e Chamanisme, pp. 213 sq.

14 Vezi exemplele si bibliografiile în Le Chamanisme, pp. 216 sq.

1-1 Vezi, ibid., pp. 49, 220 sq.; acest motiv mitic se regăseşte în Africa şi în Indonezia; cf. p. 221, n. l. O altă temă, foarte probabil de origine mesopotamiană, este aceea a Arborelui—Carte a destinelor; cf. ibid., pp. 221- 222.

481

Religiile Eurasiei antice

şi înăuntrul ei se găsesc imagini ale acestui arbore şi şamanul îl desenează, de asemenea, pe tobă. în plus, aşa cum vom vedea (§ 245), escaladând stâlpul ritual, şamanul altaic se urcă efectiv în Arborele Cosmic.

244. Peripeţiile Creaţiei

Mitul cosmogonic cel mai cunoscut la populaţiile Asiei Centrale şi Septentrionale este un mit aproape universal răspândit, deşi în forme destul de diferite. Arhaismul său (cf. § 7), răspândirea sa considerabilă — în afara Asiei, el e atestat în India ariană şi preariană, în Asia de Sud-Est, în America de Nord — şi multiplele modificări pe care le-a suferit în decursul vremii fac din acest mit una din cele mai pasionante probleme pentru istoricul religiilor. Pentru apune în evidenţă caracterele specifice versiunilor central-asiatice (şi cele ale Europei Orientale, § 250), să pezentăm întâi ceea ce se poate presupune a fi fost formele dintâi ale mitului. Peisajul este întotdeauna acelaşi: Marile Ape de dinaintea Creaţiei. Scenariul prezintă variante: 1) Dumnezeu, sub formă de animal, se scufundă în hăul apelor ca să aducă puţin pământ din care să facă Lumea; 2) sau trimite pentru aceasta un animal-amfibie (o pasăre de apă); 3) sau face să se scufunde o fiinţă (ades ornitomorfă) despre care nu ştia până atunci că există şi care se arată, în cele din urmă, a fi adversarul său. Prima versiune este atestată în hinduism (un mare zeu — Prăjăpati, Brahma, Visnu — metamorfozat în mistreţ, coboară în adâncul apelor şi ridică la suprafaţă Pământul; cf. partea I; a doua este extrem de răspândită (India preariană, Assam, America de Nord etc.; precizăm că în această versiune nu este nici o opoziţie între animalele care se scufundă şi Creator); abia în Asia şi în Europa Orientală plonjonul cosmogonic se dezvoltă într-un sens „dualist".

La diverse popoare turce surprindem uneori fuzionarea acestor două ultime versiuni. Un mit buriat îl arată pe Sombol-Burkan plutind pe Oceanul Primordial. El zăreşte o pasăre acvatică şi îi cere să se scufunde în adâncuri. Din lutul adus de pasăre el face Pământul. Potrivit altor variante, Burkan făureşte apoi omul, tot din lut16, într-un mit al tătarilor, Lebed, o lebădă albă, se scufundă la rugămintea lui Dumnezeu şi aduce puţin pământ în cioc. Dumnezeu făureşte Pământul, neted şi întins. Abia mai târziu soseşte Diavolul, care face mlaştinile17. După tătarii din Altai, la început, când nu existau decât Apele, Dumnezeu şi „omul" înotau împreună sub forma unor păsări negre. Dumnezeu îl trimite pe „om" să aducă nămol de pe fundul apei. Dar „omul" a ascuns puţin pământ în gură, şi când Pământul a început să se lăţească, lutul din gură a prins să se umfle. Omul s-a văzut silit să-1 scuipe şi astfel a luat naştere mlaştinile. Dumnezeu i-a zis: „Ai păcătuit şi supuşii tăi vor fi răi. Supuşii mei vor fi drepţi; ei vor vedea Soarele, Lumina, şi eu voi fi numit Kurbystan (= Ohrmazd). Tu vei fi Erlik"18. Sincretismul cu ideile iraniene este evident. Dar scenariul plonjonului cosmogonic este aproape în întregime păstrat. Identitatea dintre „om" şi Stăpânul Tărâmului întunecos, Erlik Khan, se explică prin faptul că Primul Om, strămoşul mitic, a fost totodată şi primul care a murit (mitologem din belşug, atestat pretutindeni în lume).

16 Vezi studiul nostru „Le Diable et le Bon Dieu" (= De Zalmoxis ă Gengis-Khan, pp. 81-130), pp. 106 sq., în care sunt analizate mai multe variante buriate şi iakute [trad. românească, pp. 87-135, respectiv, pp. 111 sq. — nota trad.J.

17 W. Radlow, citat în „Le Diable et le Bon Dieu", p. 103 (respectiv, 108 — nota trad.].

18 W. Radlow, citat ibid.,p. 104. Mitul povesteşte apoi facerea omului. Erlik Khan cere atâta pământ cât poate măsura cu toiagul. El loveşte în pământ, şi astfel apar animalele dăunătoare, în cele din urmă, Dumnezeu îl trimite sub pământ. Antagonismul dintre Erlik şi Dumnezeu nu indică la modul absolut o concepţie „dualistă", în inscripţiile paleoturce, Erlik este zeul sorţii; cf. Annemane V. Gabain, „Inhalt und magische Bedeutung der alttu'rkishen Inschriften".

De la Mahomed la epoca Reformelor 482

La mongoli, variantele sunt şi mai complexe. Ocirvani (= Vajrapani) şi Tsagan-Sukurty coboară din Cer în Marea Primordială. Ocirvani îi cere tovarăşului său să se scufunde şi sa aducă nămol. După ce întind nămolul pe spinarea unei broaşte ţestoase, amândoi adorm. Soseşte Diavolul, Sulmus, care se străduieşte să îi înece, dar pe măsură ce îi rostogoleşte, Pământul tot creşte. După o a doua variantă, Ocurman, care trăieşte în Cer, vrea să creeze Pământul si caută un tovarăş. El îl găseşte pe Tsagan-Sukurty şi îl trimite să caute lut în numele sau. Dar acesta devine trufaş: „Fără mine n-ai fi dobândit lutul!", strigă el şi îndată pământul i se scurge printre degete. Scufundându-se a doua oară, el ia lut, de astă dată în numele lui Ocurman. După Creaţie, apare Sulmus, care cere o bucată de pământ, atât cât poate cuprinde cu vârful toiagului. Sulmus loveşte cu băţul în pământ şi aşa apar şerpii19. Mitul unifică sau juxtapune două motive dualiste diferite: 1) identificarea adversarului-rival cu protagonistul scufundării; 2) Diavolul care soseşte, nu se ştie de unde, când Pământul era de-acuma creat, şi cere o parte sau încearcă să îl distrugă.

Plonjonul cosmogonic este atestat, de asemenea, şi la fino-ugrici, slavii occidentali, precum şi în Europa Răsăriteană. Vom reveni asupra „radicalizării dualiste" a mitului şi vom examina ipotezele ce s-au făcut cu privire la originea sa (§ 250). Pentru moment, precizăm că, pornind de la a treia fază — când Creatorul trimite pe fundul apei auxiliari antropomorfi —, se dezvoltă posibilităţile dramatice şi, în ultimă instanţă, „dualiste" ale scufundării cosmogonice. Peripeţiile scufundării si opera cosmogonică ce urmează sunt invocate de aici înainte pentru a explica imperfecţiunile Creaţiei, ca şi apariţia Morţii, a munţilor şi a mlaştinilor, precum şi „naşterea" Diavolului sau existenţa Răului. Cum acela care plonjează ca să-şi procure substanţa din care se va făuri Pământul nu mai este creatorul însuşi, ci unul din auxiliarii ori servitorii lui, este posibil să pătrundă în mit, graţie tocmai acestui episod, un element de insubordonare, de antagonism ori opoziţie. Interpretarea „dualistă" a Creaţiei a fost posibilă prin transformarea treptată a auxiliarului teriomorf al lui Dumnezeu în „servitorul" său, în „tovarăşul" şi, în cele din urmă, în Adversarul său20. Vom aprecia mai departe importanţa acestei interpretări dualiste în teodicele „populare" (§ 250).

Miturile despre crearea omului evidenţiază, de asemenea, rolul nefast al Adversarului. Ca în multe mitologii, Dumnezeu creează omul din lut şi îi insuflă un spirit. Dar, în Asia Centrală şi Septentrională, scenariul comportă un episod dramatic: după ce a făurit trupurile primilor oameni, Dumnezeu lasă un câine să-i păzească şi urcă la Cer să le caute un suflet, în lipsa lui soseşte Erlik şi, făgăduindu-i câinelui, gol la acea dată, o blană dacă îl lasă să se apropie, el mânjeşte trupurile oamenilor cu scuipat. Buriaţii cred că fără mânjirea lui Cholm (Vrăjmaşului) oamenii n-ar fi cunoscut bolile şi moartea. Potrivit unui alt grup de variante altaice, Erlik, profitând de absenţa lui Dumnezeu şi înşelând câinele, ar fi însufleţit corpurile oamenilor21. Este vorba, în acest caz, de un efort disperat nu doar de a-1 absolvi pe Dumnezeu de existenta bolilor si de moartea oamenilor, ci si de răutatea sufletului omenesc.