Capodopere ale romanului românesc

Ilona,

Calvar mi-e viaţa fără tine,

Că-n nopţile senine,

Ce dulce, dragă,

Mi-ai cedat...

Ostenise. işi ascultă bătăile inimii. Se lipi de fereastră şi privi afară, in curte, ciinii se intinseseră la

soare, cu capetele pe labele puternice. Să fi fost trei după masă. ii era frică şi parcă era şi bucuroasă că

se afla singură cu Procopie aici, că el o ţinuse aproape, in braţe, şi că dansaseră impreună. Studentul se

aşezase pe patul scund de alături. Tăcea. Din cind in cind schimba plăcile.

Blondă sau brună Mie mi-e totuna, Pe-amindouă le doresc, Pe-amihdouă le iubesc...

Cinta o voce de bărbat.

De la geam se vedea grădina oltenilor. Lingă porţile de sirmă şedeau doi ţărani cu faţa către soarele

puţin. Aveau căciuli negre şi creţe, şi pe umeri işi aruncaseră mindirele de culoarea boabei de porumb.

Nu vorbeau. Ţineau capetele aplecate in pămint şi umbrele lor scurte atirnau intr-o parte. in odaia lui

Procopie se făcuse linişte. Peste Cuţarida răsunau acum clopotele de la cimitirul Sfinta Vineri.

Sunetele lor pătrundeau pină aici. Aerul limpede de afară era ca o apă luminoasă.

Pe urmă, Veta nu-şi dădu bine seama ce-a fost. Procopie se apropiase de ea, ii cuprinsese umerii şi o

sărutase pe obraz şi pe gură. Vorbea repede şi răsuflarea lui fierbinte ii ardea urechile. Fata se smucise,

o apucase o spaimă mare şi-ar fi vrut să fugă, dar nu putea, pentru că din tot trupul i se ridicase o

dorinţă pe care n-o putuse stăptni. Spunea numai:

- Ce faci? Ce faci?

Şi teama i se amestecase cu o bucurie n6uă şi necunoscută, cu durere, şi plinse, şi rise, il mingiie şi-l

sărută şi ea şi rămaseră unul lingă altul multă vreme, incremeniţi intr-o imbrăţişare veche de cind

lumea.

270

Ţăranii şedeau in acelaşi loc, ca nişte curcani infriguraţi, cu mindirele lor roşcate pe umerii ridicaţi.

Picoteau de-a-n picioarele. Dinspre Griviţa tot mai cădeau sunetele curate ale clopotelor de la Sfinta

Vineri. Lumina se schimbase puţin. Se apropia seara. Vetei i se făcu deodată frică. Avea in tot trupul o

durere surdă, necunoscută. Strinse citeva ace risipite pe duşumele. v

Orice poţi să ascunzi in lumea asta, numai ce-i al sufletului nu. Că dragostele sint ca buruiana rea,

cresc in văgăunile inimii şi s-arată. Nu mai scăpa domnul Aristică de gura nevestei:

- Mă bărbate, nu-i, mă, lucru curat cu fata noastră, ascultă la mine...

- Iar incepi? se minia omul.

- Ascultă şi de gura femeii, că voi ce vă pricepeţi? Puneţi căciula pe-o ureche şi vă vedeţi de treaba

voastră, dar ia să staţi ca noi lingă copii, aţi şti şi ce-are-n cap, şi ce-are-n suflet. Nu mai doarme Veta

noastră de cind cu studintu ăsta şi-o să păţim una lată de-o să se ducă vestea! Ce-ar fi să-i zici tu să-şi

ia ce-i al lui şi să plece unde-o vedea cu ochii, să ne lase in sărăcia noastră?

Tramvaistul s-a mai gindit, l-a intrebat şi pe nea Fane, la circiumă:

- Mă vecine, ce zici, uite, am un chiriaş. Tinăr, de. Om cu carte, student. Fata merge şi ea pe

şaisprezece anişori, să-mi trăiască...

- Să-ţi trăiască!

- ...cam face zimbre chiriaşului. Acu, eu n-am văzut-o, da-mi spune mă-sa. E cuminte, săraca, da mai

ştii...

Nea Fane a sorbit cinzecul său cu evlavie, a aşezat măsura pe tejghea şi a clătinat din cap:

- Şi-adică ce-ai vrea dumneata să afli?

- Păi să nu fie cu păcat, cam la cit i se face, aşa, fetii...

- De... P-acilea, prin mahalaua noastră, pe unele le-apucă şi pe la treisprezece ani. Nu le vezi pe-ale

zidarilor? Nici nu sint răsărite bine, şi umblă cu burta la gură...

N-a mai băut domnul Aristică. A doua zi, cum s-a luminat, a bătut in uşa studentului.

- Bună dimineaţa, a zis. Domnu Procopie, nu te supăra, am de vorbit ceva cu dumneata...

Chiriaşul i-a deschis cu inima cit un purice.

- Poftim, poftim...

271

Tramvaistul s-a aşezat pe un scaun, şi-a scos batista şi şi-a şters fruntea de sudoare. Nu-i cădea nici lui

bine.

- Uite ce este. O să-mi vie o rudă de la Focşani, eu de-acolo sint, n-ai de unde să ştii dumneata, şi-o să

intre la noi, la Tramvaie. N-are unde sta. Ce m-am gindit: i-a să-l rog eu pe domnu Procopie, că e băiat

inţelegător, om cu ştiinţă la bază, n-o să se supere... Ştii dumneata, aşa sint rudele. Altfel, n-am de ce

să mă pling. Mi-ai plătit chiria la timp, ba incă şi inainte, dar sintem la mare nevoie, inţelegi?

- inţeleg, răspunse Procopie cu inima uşoară.

Studentul se mutase intr-o luni. Pe Veta o trimisese maică-sa incă de dimineaţă in Obor, la nişte

cumetri, cu treabă.

Procopie plecase pe la patru, incărcind intr-un camion cele citeva lucruri pe care le avea.

Muierile incă vorbeau pe la porţi:

- Se duce. Se mută mai la centru, că a ieşit doctor. Ei, ce vrei, acu are bani...

Fata a aflat tocmai pe seară, cind s-a intors şi-a văzut odaia goală şi trenţele mă-si spinzurind in

geamurile deschise. S-a oprit in prag şi a privit pe rind pereţii albi, pe care se mai vedeau urmele

lucrurilor luate şi hirtiile desprinse din pioneze. Pe duşumele, Procopie uitase un caiet cu scoarţe

albastre.

Simţi că i se face frig. Ieşi.

Afară, soarele de noiembrie, tocit şi şters, cădea peste case. Sub streaşină se aşternuse un strat de

frunze roşii de viţă sălbatică. Motanii se tăvăleau a dragoste in jarul lor. Ciinii se scărpinau de pomi.

Intră in casă. Maică-sa spăla, şi mirosul de leşie, vechi şi cunoscut, ii aduse aminte că are de făcut

treabă.

Nu intrebă nimic. Se inchise intr-o odaie şi plinse mult, din toată inima, tristă ca de moarte.

in cărţile pe care le citise Veta, fetele erau furate de conţi şi de marchizi. Eroinele fascicolelor

ingălbenite, sărace şi frumoase, locuiau in case triste pină se ivea un bărbat indrăzneţ să le schimbe

viaţa. Acesta mfrunta o mulţime de primejdii şi, in cele din urmă, işi ducea mireasa intr-un castel

frumos, clădit pe o stincă, unde trăiau amindoi pină la bătrineţe. in cite nopţi nu visase ea pe prinţul d'

Astra, pe marchizul de Gadelle şi pe ciţi alţii!...

Uneori se scula şi i se părea că aude galopul cailor peste cimpul Cuţaridei. Se trezea buimăcită, gata să

ţipe, cu cămaşa udă in spinare.

272

Privea fereastra albastră, minjită cu lumina stinsă, pierită a nopţii şi ofta.

Pe drumul Griviţei treceau căruţele lăptarilor in goană. in mahalaua gropii bărbaţii erau altfel. Ea ii

vedea in fiecare zi. Ginerii nu erau marchizi, ci salahori ori fochişti, tinichigii sau cizmari, oameni

necăjiţi, care umblau toată ziua după o piine. işi luau neveste frumoase dintre fetele ungurenilor sau

ţigănci mai spălate. Le zvintau in bătăi chiar a doua zi după nuntă.

Nu semănau...

Veta s-a mai gindit ce s-a mai gindit la Procopie, la dragostea lor scurtă ca viaţa florii de veronică şi in

cele din urmă a uitat de el şi de cărţile lui. Domnul Aristică i-a găsit un bărbat. A dat-o după unul de-ai

lui, de la Tramvaie. Acesta i-a făcut nuntă, a dus-o in mahala la el, au petrecut, scăpaseră şi părinţii cu

faţa curată. La vreun an născuse un băiat pe care-l iubea de nu mai putea.

incă nea Fane spunea:

- Intraseşi la idei, vecine, şi, uite... Ai şi nepot!

- Am, să-mi trăiască! Ce vrei? Aşa o fată cuminte ca a mea, mai rar! Nu mi-a ieşit din cuvint. E drept

că a găsit şi un bărbat bun...

- Da ce-i?

- Amăriţi de-ai noştri, lucrează la macaze... -Ei...

- Şi-l iubeşte, domnu Fănică...

- Nu mai spune!

- Ce vrei, tinereţe cu bizdic! A mea intrase, cum zici dumneata, la idei: „Aristică, zicea, ai grijă,

Artistică, de copila asta a noastră, că ne. face de ruşine". Da ea, săraca, domnu Fănică, e ca

porumbielu... Or să-şi facă nişte odăi, băiatu e stringător, şi mi se pare că, azi-miine, imi mai toarnă un

nepoţel...

- Să-ţi trăiască!

- Să-mi trăiască!

- Eşti bun de-o cinste!

- Cum să nu! Coană Lino, dă-ne cite-o sticlă de lampă numărul doi, vorba lui nea Fănică...

La bortoasa

Lumina toamnei aluneca pe gutuile noduroase. Viţa-sălbatică era vinătă şi rară. Sub streaşină caselor

scunde luceau pinzele albe şi alunecoase ale păianjenilor. Vintul spulbera frunzele corcoduşilor şi le

arunca pe maidan. Copiii băteau turca, scuipind in palmă. Lemnul ascuţit se infingea in noroiul

drumului. La rampă se stringeau lopeţile, şi gunoierii, băuţi, ciupeau muierile, inghioldindu-le spre

camioanele deşertate. Făcuseră focuri alături, şi fumul atirna destrămat peste crestele gropii. Aglica

pierise. Mai rămăsese o creastă de ciulini uscaţi şi buburoşi.

- Uite ciinii, Paraschive! spuse ăl bătrin.

Dulăii urcau in goană poteca. Erau ogăriţi şi muşcaţi. Atirnau floacele de pe ei. Trecură.

- Şi ce soare! zise pungaşul. Urit e la pirnaie, Treanţă!

Ridică un bolovan şi-l aruncă după ceată. Codoşul se scarpină după ceafă şi incepu să fluiere. ii era

cald şi bine. Se mişcau alene, slăbiţi de nemincare.

- Tare-i dibaci să umbli aşa, de capul tău!

Priviră pomii prăfuit} şi cerul in care zburau păsările.

- Acu, că am trecut prin astea, spuse cel tinăr, pot să mă numesc şi eu hoţ ca lumea. Ce zici?

- Ce să zic? Nu mai eşti ucenic. Ai văzut şi binele, şi răul...

Şi aşa fusese. Mai mult de un an nu ştiuse ce-i lumina soarelui, incercase el, Bozoncea, să-i facă

scăpaţi, o trimisese pe Didina pe la gardieni pe-acasă, nu fusese chip. ii mai aduseseră o dată la

tribunal

274

fi

la un apel, au vrut să fugă, n-au avut cum. ii venise greu lui Paraschiv, dar zilele trecuseră. Era mai

minnit, mai bătrin şi mai uscat la inimă. Avea ce povesti cite petrecuse. Că şi acolo erau reguli şi

stăpini.

Cum intraseră, i-au luat in primire hoţii mai vechi. Mai mare peste puşcăriaşi se afla un vătaf de se

ţinea bine cu păzitorii. El tăia şi spinzura. Aveai nevoie de-o ţigară, de mincare, voiai să trimiţi o

scrisoare afară, la rude, el le făcea pe toate. Dar trebuia să-i dai. Lua şpagă şi o impărţea jumate-jumate

cu gardienii. Cine i se impotrivea vedea pe dracul. Nu-l cunoştea Gheorghe. Mutu-i zicea. Tăiase oameni

şi avea de stat o viaţă in puşcărie. Trăia ca la mă-sa acasă, ţinea ţuţări de-l serveau şi făcea pe

nebunul.

intii pe Paraschiv l-a luat in focuri:

- Cum iţi zice, tolomacule?

- Da tu cine-oi fi? Nepotul lui Zmeu? se supără cel tinăr.

Nu prea se vedea bine. Celula era lungă şi intunecoasă. intr-un zid ardea o lampă chioară. Puşcăriaşii

cei vechi au ingheţat. Noul-venit nu le ştia obiceiurile. Gheorghe l-a tras de mină.

Vătaful s-a dat jos la ei. Se făcuse linişte. Nu mai mişca unul.

- Puişorule, tu n-ai mai fost pe la pension, se vede treaba. Nu ştii ce-i aia gherlă...

- Sanchi...

- Dă-te-ncoa...

Se apropiase. L-a apucat pe ageamiu cu o mină şi l-a tras lingă el. L-a văzut Paraschiv. Era un ăla

jimbat, cu o faţă neagră, tăiată sub ochi. Mesteca o bucată de tutun.

- Cum iţi zice, mă, ţie?

- Da ţie cum iţi zice? Ce-oi fi vreun şpiler?

Vătaful a ridicat pumnul să-l lovească. Treanţă inlemnise. Cu o mişcare iute, pungaşul i-a prins

muşchiul intre degetele lui subţiri. I-a inmuiat mina. Din ochii verzi ca mucegaiul ieşeau scintei. Se

uitau şi ceilalţi.

- Aşa, micule! il zădări unul.

Cel tinăr l-a slăbit şi i-a lăsat pumnul in jos, spunindu-i:

- Zexe-mi zice, dacă vrei să ştii!

Asta a fost. De atunci nu l-a mai atins nimeni, nici pe el, nici pe Gheorghe. Cărau ăilalţi hirdăul,

măturau. Ei se uitau. Zicea ăl bătrin:

- Stăpine am să-ţi spun de-acum...

Hoţii cei vechi le-au dat ţigări şi de mincare. Au dus-o ca beii. Duminica venea ţiganca in Dealul

Văcăreştilor şi le căra pui fripţi şi

275

curcani. Le mai spunea cite ceva. Dăduse şi de urma lui Nicu-Piele. il ţineau şi pe el cu parale.

Scăpase mai uşor. Avea de făcut numai şase luni de mititică.

O privea Paraschiv printre sirme şi-l apuca deznădejdea.

- Nu mai ies odată, Didino, de-aici...

- Şi ce-ai să faci?

- O să vezi tu.

- Te lauzi, grozavule!

- Minca-ti-aş ochii, dacă nu-mi vine să răstorn puşcăria asta şi să viu să te iau din braţele starostelui!

- Ce mai aştepţi? ridea ea intăritindu-l.

Paraschiv ar fi mincat-o, aşa cum ridea cu toţi dinţii ei strălucitori şi umezi.

- Nu mai ride, Didino, nu mai ride! -Rid,na!

Şi-şi infingea ţiţele tari in plasa care-i despărţea, ca şi cind i le-ar fi dat lui. incepuse să-i placă şi ei

manglitorul. Era tinerel-tinerel şi-o zăpăceau ochii lui veninoşi şi plini de poftă. Bozoncea se ramolea.

Trecuse şi vremea lui. incepuse să-i albească părul pe la urechi. Pleca repede, să nu-l mai vadă pe

Paraschiv.

Şi-acum că scăpase, pe ea o căuta. ii spuse lui Gheorghe:

- O să vedem noi ce-i cu legea starostelui. Mi s-a urit să le ia el pe toate şi să-i joc la uşă.

Ăl bătrin il privi cu spaimă. Bănuise el ce bănuise. Ăsta era om al dracului, se vedea după cum pune

mina. Nu se inşelase nici de data asta.

Paraschiv vorbea indirjit, privind groapa adincă, sălbatică:

- Mi s-a făcut sete, Treanţă, să stăpinesc numai eu peste hoţi, să călăresc Grivita şi Filantropia, să văd

ce e-n Obor şi Mandravela şi să-i fur Stăpinului pe Didina, să v-o dau vouă s-o mirliţi şi s-o batjocoriţi,

că l-a lăsat pe Sandu şi s-a dus după ăl puternic!

Caiafa 9 privea fără să spună nimic. Era frumos ucenicul, cu faţa lui pestriţă, aprinsă de o putere care-i

lucea in ochi.

- ...şi să mă-ntorc şi la comisari şi să-i jughinesc, să le-arăt eu cum se bate! Şi să-l omor pe ăl de-mi

punea cărbuni la subţiori, să beau singele lui, oh...

in noaptea aceea au dormit in groapă, şi a doua zi, in zori, s-au dus la casa Didineir

276

in drum au trecut şi pe la simigii. Piaţa, plină. Grecii, cu tarabele incărcate. Mirosea de departe a

dovleac copt şi a săminţă prăjită. Au grăbit pasul. Drept la Iani in prăvălie s-au infiinţat.

- Bună ziua la negustori! a zis cel tinăr.

Caţaonul inlemnise. Nici nu mai mişca. Codoşul işi freca palmele cu bucurie.

- Ce mai faceţi, bre? a intrebat negustorul, cu jumătate gură.

- Bine, dar matale?

Şi i-au răsturnat taraba cu plăcinte. Grecul holbase ochii.

- Să nu cricneşti! Credeai că ai scăpat de noi?

- Bine, mă!... l-a dojenit şi Gheorghe cu vocea lui frumoasă. De ce nu ne-ai respectat, mă? Că eram in

lume, aveam treabă cu comisarul... De ce rideai, mă, ia spune!

Iani tremura.

- Banii, dă banii, că te tai! i-a strigat Paraschiv.

- Ce-ai, bre, cu mine? Du-te la alţii mai pricopsiţi!

- Gura! Să n-aud un cuvint! Haide, scoate mardeii, fără gălăgie! A aşternut caţaonul paralele pe masă.

L-a scotocit ăl bătrin şi prin

buzunare. A mai găsit. I-a arătat şi el muchea cuţitului:

- il vezi? Dacă se-aude vreo vorbuliţă după ce plecăm, s-a zis cu tine!

Biţiia negustorul de frica morţii. N-a cricnit. Au ieşit, i-au luat la rind. Au băgat pungaşii spaima-n

simigii, să-i inveţe minte să mai ridă de ei.

I-au găsit pe toţi: pe Nicu-Piele, pe Sandu-Mină-mică, pe Bozoncea şi pe-a lui, mai frumoasă, veselă,

cum u stă muierii bine in focul virstei. Lipsea numai Oacă, dus in dealul Filaretului, cu coliva-n piept,

şi Titi Aripă. A intrebat ăl bătrin de ei.

Ruda Didinei o păţise cu starostele. Ce-i venise intr-o zi, n-avea parale, se lipise de-un orb. Băgase

mina in banii de pomană. Nu zici că l-a adus Dumnezeu pe Bozoncea tocmai atunci! L-a văzut, cit era

de-ai lor, l-a inhăţat de git şi i-a dat peste ochi vreo două. Toate astea le povestea lunganul, de faţă şi

el, abia ieşit din pirnaie, nimerit cu Stăpinul.

N-ar fi fost nimic. După ce i-a numărat gologanii cerşetorului şi i-a pus la loc, s-a uitat cu scirbă la

ruda gagicii, şi cu degetul mic i-a tras afară cravata din flanelă. Titi Aripă avea o cravată de mătase,

277

mindria lui de peşte. S-a ingălbenit tot, de ziceai că dă moartea-n el. A vrut să spună ceva. Bozoncea la

scuipat drept in gură. De unde se găsise şi el să fure! Asta nu putea să i-o ierte Stăpinul.

De atunci nu-l mai văzuse nimeni pe tăinuitor. Sandu zicea c-ar fi auzit că s-a spinzurat, dar lui Nicu-

Piele nu-i venea să creadă, pentru că ăştia, invăţaţi să trăiască bine, in poala muierilor, nu prea-şi ridică

viata singuri, ca piţigoii. §i ca să arate că-i părea rău de el pentru că petrecuseră impreună chiar in casa

in care se aflau, incheiase dind din umeri, privind in ochii lui Paraschiv:

- De, mă ucenicule, altminteri, cum il ştii şi tu, băiat bun, chit că bea apă dimineaţa!

Stăpinul, de bucurie, i-a luat după el pe Grivita, la o circiumă de-o ştia.

„La Bortoasa" era o veche grădină, spre şina Constantei, unde chefuiau şutii din Grant, feriţi de ochii

politiei. I se dusese vestea pentru vinurile ei şi pentru grătarul pe care-l avea. Aici venea şi lume mai

scuturată, negustori şi mahalagii din cartierele invecinate. Erau şifanteze, de cintau dezbrăcate pe o

scenă mică şi dărăpănată, să facă plăcerea pungaşilor şi să le zică la ziuă cite ceva fără perdea. Gheorghe

cunoştea, mai petrecuse in tinereţe acolo. S-a bucurat.

- Hai, Stăpine, cum nu... Să ne frigă Bortoasa nişte momite şi nişte ficătel, să-l treacă ea prin ardei şi să

ti-l dea cu singele şi cu gustul său, eh, ce şti(i voi, geamabetilor! Păi cind am tăiat eu mahalaua aia, la

Ciucea, cu Toropeală, aici am venit, aveam biştari să vă-ngrop, numai aur...

Ştiau caramangiii. Mai auziseră povesta asta de o sută de ori. Sandu i-o reteză scurt:

- Lasă, Treanfă... Pe urmă au venit comisarii, i-ati pus la masă, i-afi imbătat şi le-afi luat centiroanele,

cunoaştem...

Ăl bătrin s-a intristat. Nu-l mai ascultau. A dat din umeri şi-a luat-o inainte.

Noaptea de toamnă, luminoasă şi caldă, abia incepuse. Pe Calea Negustorilor treceau trăsuri şi maşini.

in urma lor răminea praful.

Ajunseseră. Prin gardul de lemn verde se vedea citeva lămpi mari, strălucind. Se auzeau lăutarii, şi

mirosul de mititei şi de porumb fiert se simţea de departe. La poarta grădinii, citeva ţigănci vindeau

marfa in foi uscate. Era imbulzeală, chelnerii imbrăcaţi in halate albe, cu şervete lungi pe braţ, purtau

in goană tăvi cu fripturi şi patricieni, farfurii cu gogoşari aromaţi sau castraveţi in oţet. Din fundul

grădinii

278

răzbătea zgomotul făcut de grataragiu cu cleştele său. Pe două şiruri, fii dreapta şi la stinga potecii pe

care păşeau, erau inşirate mese uşoare, acoperite cu americă tărcată, in culori ni. Pe scaunele cu spătar

şedeau negustori şi oameni de-ai lor. Rideau incălziţi de vin, săltind burfile incinse in centuri lucioase

de piele. Mincau cu poftă, ducind repede furculiţele la gură, mestecind cu zgomot, privind rar in lături

şi numai atunci cind răsuflau după un pahar de vin rece. Mai intr-o parte, unde nu bătea aşa tare

lumina, erau şi mesele manglitorilor. Citiva l-au cunoscut pe Bozoncea şi i-au dat bună seara.

Starostele le-a răspuns vesel. Şi-au făcut loc, alături, lingă o poartă care da in cimpul Chitilei, să poată

fugi dacă era nevoie. Paraschiv citi afişele colorate, lipite pe gardul impletit:

AICI CINTĂ ZAVAIDOC, CINTĂRET POPULAR DE ARII ŞI CINTECE NAŢIONALE.

INCURAJAŢI ARTIŞTII ROMANI!

DACA BEI MORI, DACA NU BEI TOT MORI! DECI MAI BINE BEA CĂ VIATA E SCURTĂ!

BORTOASA VĂ ZICE POFTĂ BUNĂ! CONSUMAŢI RENUMIŢII PATRICIENI DE CASĂ!

Un tal aduse o listă de mincare şi i-o dădu lui Bozoncea. Pe hfrtia lucioasă, felurile erau scrise cu

creion chimic, intr-un fel curios:

MENU

LA BORTOASA, restaurant şi grădină, cintă ZAVAIDOC şi orchestra

ANTREURI:

Ridichi, brinză Telemea, roşii la gheată, caşcaval, şvifer, peşte, omar, stridie, Morun. ICRE.

Ţuică, secărică, drojdie.

SALATĂ LA GREC

Nu consumaţi scobitorile la ciorbă!

Dacă nu-i bună salata, ascultă-l pe

ZAVAIDOC!

CIORBE:

Supă grasă cu mujdei. Renumita ciorbă de SUS INIMA ROMANI! Ciorbă de bătături. Oasele dafi-le

la ciini!

279

FELURI:

Ostropel de văcuţă cu Salată VERDE.

Anghimaft cu orez.

Ardei umpluţi.

Raci.

Astăzi: FRIGANELE. BEŢI VINURILE NOASTRE: Muscat-Ottonel, Saba, Valea

Dosului. Fripturi:

Purceluş la MICA VITEZĂ VACĂ cu cartofi pai RIDICHI Accelerat Fudulii de berbec INIMĂ LA

TAVĂ cu spanac Mititei, patricieni, debreţini la comandă. VIN NEGRU, Mamă, mamă Bere blondă şi

brună la halbă şi la Tap. Dă chelnerului

bacşiş şi nu uita pe lăutari! V O E B U N Ă! Cafele, prăjituri de casă. Lichior, Ţigări

POFTĂ BUNĂ vă urează BORTOASA

Urma o fotografie a patroanei, o femeie de vreo patruzeci de ani, grasă şi veselă, care ridea clienţilor.

Citi o dată şi Nicu-Piele. Era babilonie curată.

- Ce vreţi, marafeţilor? u intrebă Bozoncea.

Lui Mină-mică ii rămăseseră ochii pe icre. Stăpinul chemă chelnerul şi porunci. intii cite o drojdie, dar

mai mare, şi să aşeze şi un vin negru de trei inşi la gheaţă, să se găsească din vreme la baterii, apoi cite

o bucăţică de caşcaval cu roşii şi mititei, ciţi or incăpea pe grătar, pentru ca la urmă să facă şi citeva

fripturi aşternute bine pe cărbuni, date prin fum, să meargă băutura.

Pe estrada de scinduri se urcase orchestra şi o melodie uşoară sui deasupra grădinii. Didinei şi lui

Sandu le aduseră cite o farfurie de icre şi bere. Ăi scăpaţi din puşcărie mincau fără să scoată un cuvint.

Erau hămesiţi şi doriţi de lucru bun. Ce-au vrut le-a pus starostele

280

dinainte. De aia-i plăcuse lui Gheorghe să-l slujească. Stăpinul nu se uita la parale; cind era de

petrecut, petrecea...

Un bărbat negricios şi gras, cu părul cărunt, se urcase pe scena ingustă. Purta la git o cravată bogată,

cu picăţele, strinsă sub bărbie. Negustorii din jur bătură din palme. Era Zavaidoc. Avea o voce plăcută

şi ridea. incepuse uşurel:

Foaie verde tei rotat, Marna cind m-a alăptat, Nu cu lapte, cu păsat, Cu vin vechi m-a adăpat...

Nu mai minca nimeni. Toţi intorseseră capul spre cintăreţ. Vocea lui acoperea grădina. Chelnerii se

opriseră sub lămpi, ascultind şi ei. Paraschiv ridică ochii. Didina avea pe buze o spumă subţire şi albă

de bere. işi lingea gura sălbatică cu limba şi stringea uşor fălcile. Frumoasă era! Juca o stavă de cai sub

pielea ei. Se cutremură carnea pe el. Ibovnica simţise şi se făcea că se joacă cu o furculiţă. Numai ăl

bătrin băgase de seamă. Ţiganca se intoarse puţin şi rise uşurel spre

pungaş. Asta i-a pierdut şi pe el, şi pe ea. A inţeles cel tinăr că nu mai

avea mult de aşteptat. Şi l-a cuprins o veselie nestăpinită, şi s-a apucat

să dea paharele peste cap. Era o bucurie de vin!

Cintecul se isprăvise. Negustorii şi şuţii de alături bătură din

palme. Viorile iar se indulciră şi guristul o dete pe limba lor:

Păi, m-am uşchit de la armată,

măi, măi, Pentr-un puişor de fată,

măi, măi.

- Aşa! se insufleţiră pungaşii.

Chelnerii cărau fripturile, nu mai isprăviseră cu mincatul.Vinul aburise paharele inalte şi străvezii.

Avea culoarea prunei brumării şi le era mai mare dragul că trăiesc, că sint liberi şi că petrec.

Cind s-au mai matolit, a inceput Gheorghe să-şi aducă aminte. il intreba Bozoncea:

-V-au bătut, mă?

- Pe săturate. Ridea Stăpinul.

- Va să zică, a invăţat şi Paraschiv meseria? Mai că nu plingea Treanţă.

281

- Ne-au ars cu cărbuni... -Ei?

- Da, şi ne-au bătut cu fringhia udă...

Se făcea carnea ca la găini pe hoţi, că pătimiseră fiecare şi ştiau ce-i aia bătaie la politie.

- Şi cine mai era pe-acolo?

- Lume bună, Stăpine. Păi alde Gătitu, Arsene, Mula, Ilă-Plic, Vizante...

- Şi ce făceau?

- Ce să facă? Şedeau la umbră şi dădeau la peşte... Starostele se gindea. Spuse cu amărăciune:

- Ei, ii stringe cite unul, cite unul, se duce dracului tagma hoţilor! Cine o să mai spargă o casă, cine o

să mai bage o gaură?

Şi mai sorbi un pahar, cu sete, infricoşat puţin şi de soarta lui. Privi la ţigancă. Numai pe ea să nu i-o fi

luat cineva, s-o ducă prin puşcării, că moarte de om ar fi făcut...

Chemă lăutarii la masă şi-i puse să-i cinte la ureche. Se imbătase. Zicea Zavaidoc:

Păi, banii, banii i-aş blestema, Că nu-mi trebuie, oh, mama mea, Dar cine-i are, oh, Cine-i are, maica mea, Trăieşte cu nepăsare, Griji n-are,

oh, mama mea...

Sandu a turnat in pahare, le-a dat şi ţiganilor:

- Beţi, mă, de sufletu nostru, că miine-poimiine ne prăpădim! Guriştii sorbiră vinul şi iar zdrăngăniră

coardele.

Piele şi Paraschiv se uitau la şanteze. Pe scenă ieşiseră vreo cinci femei, abia acoperite de rochiile

scurte. Aveau pulpele goale şi dansau după sunetele unui pian. Negustorii se prăpădeau privind. Ele

băteau podelele murdare cu tocurile pantofilor in acelaşi timp, se lăsau pe vine, săltau din buric şi

făceau cu ochiul crailor. Aceştia aruncau cu piese de cinci lei pe scenă şi clipeau la muieri.

In jurul lămpilor se strinseseră ţinţarii. Răcoarea toamnei acoperea boschetele de iederă roşie şi

leandrii ţepeni de la intrare.

- Pă care-o iei, Nicule? intrebă Mină-mică.

- P-a din dreapta, de are aluniţă la genunchi.

- Mama lor de coarde, mi-a venit zbinţul...

282

Se ridicară clătinindu-se şi se apropiară de scenă. Şantezele incepură să joace mai cu foc şi, cind

cortina de pinză decolorată căzu peste capetele lor, fugiră repede in grădină la gagii. Pungaşii opriră

două şi le luară la masa lor. Nu se supăra Bozoncea.

in zori, au lăsat bacşiş chelnerilor şi au plecat cu lăutarii in trăsuri. Paraschiv se nimeri lingă Didina,

care-l ţinea pe staroste in braţele ei. Stăpinul adormise, legănat de trapul uşor. Nu spunea nimic

pungaşul. Privea numai cerul albicios şi salcimii despuiaţi ai Griviţei. Copitele cailor loveau

caldarimul şi in celelalte trăsuri se auzeau chiuiturile hoţilor. Lămpile albastre cu gaz aerian lăsau sub

ele, pe trotuarele pustii, umbre albastre.

Birjarii intrebau din cind in cind:

- incotro?

- inainte, făcea Gheorghe şi iar se lăsa pe spate, fumind.

- Dii! indemnau vizitiii caii somnoroşi.

Răceala dimineţii invineţise obrazul frumos al Didinei. Paraschiv nu-şi mai lua ochii de pe ea. intr-un

timp, ibovnica se intoarse cu frică şi-l intrebă, trăgind cu ochiul la cel din poale:

- Ce te-oi fi uitind atita?

- Mi-eşti dragă, Didino, şopti cel tinăr, şi-am să te iau, şi-am să fac moarte de om pentru tine, şi-am să

te pedepsesc...

Cerul se limpezise. Era inalt şi sticlos. Din depărtare se simţeau mirosul ascuţit de gunoaie şi

miresmele vechi ale gropii. Ţiganca rise:

- Nu te cred.

Acolo ar fi răsturnat-o. I-ar fi muşcat gura şi-ar fi bătut-o. Trupul greoi al lui Bozoncea se mişcă.

Tăcură, inspăimintaţi amindoi. Starostele dormi mai departe.

Pină in Caţavei nu se mai auziră decit cintecele lui Zavaidoc, care se suise pe capra trăsurii, şi copitele

cailor: trap, trap, trap, trap...