Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte
Yüklə 6,5 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- DE ALEATORIBUS DE LIGNO CRUCIŞ DE LIGNO CRUCIŞ DE MONOGRAMMA CHRISTI
- De Jesu Christo Deo et Flomine
- De Martyrio Machabaeorum
- De miraculis S. Stephani
- Der Balizeh, Fragmentele de la
- Demetrius (Pseudo) de Antiohia
David de Beth Rabban David de Beth Rabban (sec. VIII), s-a născut în regiunea Ninive şi a intrat în mănăstirea Singar. Părăseşte mănăstirea în 784 împreună cu alţi 40 de călugări, datorită unor neînţelegeri cu episcopul locului. De la el avem fragmente dintr-o lucrare de gramatică; un poem asupra literelor alfabetului siriac, care aminteşte de midrashim alfabetice din tradiţia iudaică; un comentariu la cap. X al Facerii; un dialog între un melchit şi un iacobit asupra adaosului la Trisaghion:*care s-a răstignit pentru noi*. I-au mai fost atribuite şi o serie de poezii, dar care au aparţinut unui scriitor anonim de dată târzie. Chabot, p. 91; Duval, p. 384-385; Bar Shakako, Livres de Tresors, 2e pârtie, cap. 14; Elias Millos, Directorium spirituale, Roma, 1868, p. 172-214; Cardahi, Liber the-sauri, p. 138.
Omilie împotriva jucătorilor de zaruri, atribuită de A. von Harnack lui Victor (189-199), episcopul Romei, sau unui antipapă novaţian din Roma. Alţi cercetători înclină spre un autor african (Koch), sau un episcop de Roma de la sfârşitul sec. II (Danielou). Este condamnat în această omiiie nu numai jocul de zaruri, ci orice joc de noroc. Omilia are un conţinut moral şi încearcă să rezolve tensiunea dintre viaţa pe care un creştin botezat trebuie să o ducă şi forţele răului. Este vorba, în general, de un text care aruncă o rază de lumină asupra istoriei primare a literaturii creştine latină. Autorul a cunoscut Păstorul lui Herma şi Scriptura, la care face referiri. Migne, 4, 827-836; PLS, I, 49; W. Harţei (ed.), CSEL, III, 3, 1871, p. 92-104; A. von Harnack, Derpseudocyprianische Traktal De aleatoribus, die âlteste lateinische christliche Schrift, ein Werk des romischen Bischofs Viktorl(Saec.l!), TU, V, Heft. l, 1888; Idem, Zu Pseudocyprian, Adv. aleat., l, p. 93, l şi urm. ed. Harţei, în TU, XX, Heft.3, 1900, p. 112-116; H. Koch, Zur Schrift 'adversus aleatores', în Festgabe K. Muller, Tubingen, 1922, p.58-67; J. Danielou, Leş origins du christianisme latine, Paris, 1978; Bardenhewer, II, p. 498 şi urm.; Cross, De aleatoribus, în ODCC, p. 382; RJ.de Simone, De aleatoribus, în DECA, I, p. 630.
Tratat atribuit iui Novaţian* care I-a scris în timpul episcopatului său. Este vorba de un elogiu pe care autorul îl aduce stării de feciorie. La redactarea acestuia se pare că Novaţian a folosit lucrările cu aceeaşi temă ale lui Tertulian* şi Ciprian*. Fecioria este o virtute greu de dobândit şi aparţine caracterelor nobile, fiind determinată de starea de libertate lăuntrică a omului. De-a lungul anilor a existat o intensă controversă privind autorul acestui tratat, în prezent, concluziile se îndreaptă, aşa cum am spus, spre Novaţian. CCL 4, 103-127; S. Matzinger, Des hi Thascius C. Cyprianus Traktat De Jesu Christo Deo et Flomine Poem închinat lui 'Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, Chip al Tatălui ceresc...' (Verbum Christe Dei, Patris caelestis imago...), care prezintă viaţa Mântuitorului în contextul a patru etape: întruparea şi naşterea, rememorarea minunilor săvârşite de El, lucrarea sau opera de mântuire şi înălţarea Ia cer. Nu este vorba de un poem dens teologic, ci mai degrabă de o redare poetică a vieţii şi activităţii Mântuitorului. Autorul rămâne necunoscut, deşi a fost atribuit unui oarecare Victorin sau Victor. CPL 1459; PLS III, 1135-1139; W. Harţei, CSEL III, 3, 30 şi urm.; Schanz, IV, l, 159; L. Dattrino, De Jesu Christo Deo et Homine, în DEC A, l, p. 631-632.
Poem care aparţine, după câte se pare, poeţilor anonimi minori din sec. IV-V din Galia (L. Dattrino). Atribuirea unui oarecare Victorin este îndoielnică. Este vorba de un poem cu accente didactice şi alegorice puternic nuanţate. El descrie muntele Golgota şi arborele vieţii, care răsare din ţărâna lui. Coroana lui se înalţă până la cer, iar ramurele sale se întind pe întreg pământul şi reprezintă pe cei doisprezece apostoli, care au dăruit lumii viaţă prin predica lor. Cea de a doua parte a poemului îi prezintă pe oameni care aleargă să-şi potolească setea din izvorul care a izvorât la rădăcina lui. Izvorul este botezul. Poemul se încheie cu motive morale subliniind certitudinea mântuirii, însă nu pentru toţi oamenii, deoarece o parte din ei nu perseverează în viaţa şi faptele mântuirii. Migne, PL 2, 1113-1114; CPL 1458; CSEL III, 305-308; Poesie latine chretienne du Moyen Age, HI-XVe siecles, culegere realizată de H. Spitzmuller, Bruges, 1971, p. 1170-1173; L. Dattrino, De Ligno Cruciş, în DECA, I, p. 632. De Martyrio Machabaeorum Poem latin în 394 de hexametri care elaborează textul din 2 Macabei 7, 1-41. Intenţia ultimă a poemului este să reliefeze răsplata jertfei martirice, adică a celor care rămân credincioşi lui Dumnezeu. Textul nu aduce nuanţe teologice deosebite şi este în esenţă o parafrazare a relatării biblice. Nu se cunoaşte cu certitudine cine a fost autorul acestui poem, el fiind atribuit Iui Ilarie* (Hilarius) de Poitier, Ilarie* (Hilarius) de Arles sau Iui Victorin* de Pettau. Migne, PL 50, 1275-1286; R. Peiper, în CSEL 23, p. 240-254, 255-269; CPL, 1428; M. Schatkin, The Maccabean Martyrs, în VigChr 28, 1974, p. 97-113; L. Dattrino, De Martyrio Machabaeorum, în DECA, I, p. 632; P. Bruns, De Martyrio Machabaeorum, în LACL, p. 159.
Este vorba de un document care relatează minunile săvârşite de către Sf. Ştefan prin mijlocirea moaştelor sale descoperite la Caphargamala. Este vorba de acele minuni care s-au petrecut în Africa Pro-consulară unde moaştele sale au fost aduse în 418. în special sunt menţionate cele de la Uzali din 424, în timpul episcopului Evodiu, consemnarea lor fiind făcută la intervenţia Fericitului Augiţs-tin*. Acest document este o vie mărturie a cultului Sf. Ştefan în Africa Proconsu-lară şi a dezvoltării cultului sfinţilor în tradiţia creştină. Migne, 41, 833-854; H. Delehaye, Le pre-miers libelli miraculorumy în AnBoll 29, 1910, p. 427-434; V. Saxer, Morts, martyrs, •reliques' en Afrique chretienne aux premiers siecles, Paris, 1980, p. 246-254; I4em, De miraculis S. Stephani, în DECA» l, p. 63£« 633; G. Rflwekamp, De miraeuliSţţ Ş. Stephani, în LACL, p. 159.
Migne, PLS 2, 287-291; CPL 637; G. Haussleiter, în CSEL 49, 124; G. Morin, Hieronymi de monogramma, în Rben 20, 1903, p. 232-236; L. Dattrino, De mono- DE MONOGRAMMA CHRISTI DECRETUM GELASIANUM DECRETUM GELASIANUM DER BALIZEH, FRAGMENTELE DE LA gramma Christi, în DEC A, I, p. 633; B. Windau, De monogramma Christi, în LACL, p. 159-160 cu bibliografie. De recta in Deum fide După ce a tradus în latină tratatul De principiis al lui Origen*, Rufin* a fost suspectat de răspândirea intenţionată a unor idei origeniste percepute ca eretice. Pentru a înlătura o astfel de suspiciune, el traduce dialogul De recta in Deum fide, atribuindu-1 lui Origen sub pseudonimul Adamantius. Această atribuire fusese deja făcută de către Vasile* cel Mare şi Grigorie* de Nazianz, iar înainte de ei de Eusebiu*, întrucât Origen mai ara cunoscut şi sub numele de Adamantius. Se pare, totuşi, că acest Adamantius*este un personaj care trebuie plasat în sec IV, fiind contemporan cu Metodiu* de Olimp. Tratatul este îndreptat împotriva ucenicilor marilor corifei gnostici Marcion*, Bardesanes* şi Valentin*, în prima parte, sunt discutate ideile marcionite, acestea fiind apărate de Megethius şi Marcu, ucenici ai lui Marcion, iar în cea de a doua, sunt reluate ideile lui Bardesanes, susţinute de ucenicul acestuia, Marinus. Adamantius, ca partener de dialog afirmă doctrina ortodoxă, obţinând în cele din urmă aprobarea lui Eutropiu, arbitru păgân al disputei. Se păstrează şi originalul grec, scris probabil în Siria. Migne, PG 11, 1755-1762; CPL 198,1; W.H. van de Sande Bakhuyzen, GCS 4, Leipzig, 1901; F.J.A. Hort, Adamantius, în Smith-Wace, I, p. 39-41; F.X. Murphy, Rufmus of Aquileia, Washington, 1945, p. 123-125; V. Buchheit, Tyranii Rufini librorwn Adamanîii Origenis adversus haereticos interpretatio, Studia et Testimonia antiqua I, Mttnchen, 1966; Quasten, Patrology, II, p. 146-147 cu bibliografie; L. Dattrino, De recta in Deum fidey în DEC A, I, p. 634-635.
Decentius a fost episcop de Gubbio (Eu-gubium în Umbria), în jurul anului 416, când papa Inocenţiu I îi răspunde la scrisoarea prin care el îi ceruse episcopului Romei o serie de sfaturi legate de diverse practici privind ritualul bisericesc şi viaţa creştină. Din scrisoarea de răspuns a lui Inocenţiu deducem că el a cerut clarificări în legătură cu următoarele probleme: momentul când trebuie dată sărutarea păcii, pomenirea celor care au adus darurile pentru liturghie, postul în zilele de sâmbăta, problema azimei şi a pâinii dospite pentru euharistie, punerea mâinilor asupra celor posedaţi, disciplina pe-nitenţială, ungerea bolnavilor. Din scrisoare se înţelege că liturghia romană încă nu se impusese în ritualul apusean şi că papa încerca să o impună. Migne, PL 20, 551; Ceillier, VII, 518; R.H. Connolly, Pape Innocent I Document, aparţinând literaturii creştine latine primare, de mare importanţă pentru Biserica creştină, păstrat sub numele papii Ghelasie (492-496). Unele manuscrise îl consideră ca autor pe papa Da-masus* (366-384) sau pe papa Hormisda (514-523). în realitate, nu este vorba de opera vreunui papă, ci de o compilaţie anonimă redactată în Italia (dar nu la Roma), în prima parte a sec. VI (Cross). Decretul se împarte în cinci părţi: a. Hristos şi Duhul Sfanţ; b. Cărţile canonice ale Sf. Scripturi; c. Biserica Romană şi scaunele dependente de ea; d. Sinoadele şi Părinţii ortodocşi ai Bisericii; şi e. Cărţile care pot fi acceptate şi care nu pot fi acceptate (operele Părinţilor) şi cărţile apocrife (biblice şi patristice). Migne, PL, 19, 787-794 (incomplet); PL, 59, 157-164, .165-180; CPL, 1676; ed. crit. E. von Dobschutz, TU, 38, Hft., 4, 1912; Bardenhewer, IV, p. 626 şi urm.; Altaner-Stuiber, 1980, p. 118, 354, 463; Cross, Decretum Gelasianum, în ODCC, p. 385; Quasten, Patrology, IV, p. 202; E. Peretto, Decret de Gelase, în DECA, I, p. 638-639; G. Rowekamp, Decretum Gelasianum, în LACL, p. 160. Defensor Călugăr la mănăstirea Sf. Martin din Liguge, de lângă Poitiers, ucenic al lui Ursin, trăitor în sec. VII. Este considerat autorul unei lucrări, Liber scintillarum, scrisă în jurul anului 700. Această lucrare aparţine literaturii gnomice, reunind pasaje din Sf. Scriptură şi din scrierile Sf. Părinţi, în majoritate latini, dar şi greci şi sirieni, în speţă, Sf. Efrem Şirul. Conţinutul este exclusiv moral şi este elaborat tematic: virtuţi şi vicii, îndatoriri inerente vieţii sociale, religioase sau casnice. Citatele scripturistice sunt luate dintr-o altă traducre decât Vulgata, ceea ce prezintă interes pentru exegeţii textului sfanţ. Lucrarea are două prefeţe, una lungă, alta scurtă. Se pare că cea lungă îi aparţine autorului. Migne, PL 88,597-718; CPL 1302; CCL 117, 1-308; H. M. Rochais, Defensor de Liguge, Le livre d'etincelles, SCh. 77 şi 86, Paris, 1963 şi 1962; idem, Leş manuscrits du Liber scintillarum, în Scriptorium, tom. 4, 1950, p. 296-305; idem, Contribution ă l'histoire des florileges ascetiques du haut moyen âge latin: le Liber scintillarum, în Rev. ben., 63, 1953, p. 246; Idem, Defensor, în DSp. III, col. 88-90; S. Zincone, Defensor, în DECA, I, p. 641.
Un grup de fragmente scrise pe papirus şi descoperite la mănăstirea Der Balizeh din Egiptul de Sus de către Flinders Pe-trie şi W. E. Crum, în anul 1907. în prezent ele se află la Bodleian Library din Oxford. Este vorba de aproximativ 40 de fragmente, unele destul de mari, iar altele doar mici frânturi, transcrise, în parte, de W. E. Crum şi publicate de Dom P. de Pu-niet. O ediţie mai amplă a fost editată şi publicată de C. H. Roberts şi Dom B. Capelle. Manuscrisul datează din secolul VI sau VII, deşi în conţinut el oglindeşte situaţia şi practica Bisericii creştine din sec. al III-lea (Th. Schermann) sau al IV-lea (F. E. Brightman). Aceste fragmente au o importanţă deosebită pentru istoria cultului creştin în Biserica egipteană, ele făcând parte dintr-un Euhologiu egiptean. Unul din fragmente păstrează epicleza euharistică: 'Binevoieşte şi trimite Duhal Tău cel Sfânt asupra acestor faptiirt^i prefă pâinea în Trupul Domnului şi Mântuitorului lisus Hristos, iar paharul în Sângele Noului Legământ'. Epicleza este urmată de o rugăciune pentru unitatea Bisericii. Spre sfârşitul manuscrisului se află inclus un simbol de credinţă extrem de concis: 'Cred în Dumnezeu Tatăl atotputernic şi în Unul-Născut Fiu al Său, Domnul nostru lisus Hristos, şi în Duhul Sfânt, şi în învierea trupului, în Sfânta Biserică catolică' (n. n. universală sau de pretutindeni). Rămâne încă neclar dacă acest crez a făcut parte din ritualului botezului sau nu (Quasten). P. de Puniet, Le nouveau papyrus liturgique d'Oxford, R.B., 26, 1909, p. 34-51; T. Schermann, Der liturgische Papyrus von Der-Balyzeh. Eine Abendmahlsliturgie des Oster-morgens, T.U., 36, l b., Leipzig, 1910; J. Quasten, Monumenta euharistică et liturgica vetustissima, F.P., 7, Bonn, 1935; C. H. Roberts şi B. Capelle, An Early Euchologium.
DER BALIZEH, FRAGMENTELE DE LA DEMETRIUS (PSEUDO) DE ANTIOHIA DEMETRIUS (PSEUDO) DE ANTIOHIA DHUODA
The Der-Balyzeh Papyrus Entarged and Re-edited, Louvain, 1949; P, F. Palmer, Sonrces ofChristian Theology, voi. I, Sacraments and Worship, Westminster (Md), 1955, p. 46-47; J. N. D. Kelly, Early Christian Creeds, London, 1950, p. 88-89, 121-122; Cross, Der Balizeh, Fragments, art. în ODCC., p. 393-394; Quasten. Patrology, III, p. 143-145 cu bibliografie. Demetrius de Alexandria Demetrius sau Demetru a devenit cel de al unsprezecelea episcop de Alexandria în 189 şi a rămas în scaun până în 232, după cum aflăm de la Eusebiu*. In timpul episcopatului său este organizată şcoala catehetică din Alexandria, faţă de care el a arătat un interes deosebit, fără însă a se angaja direct în procesul de învăţământ. El îi trimite pe Panten în misiune în India, 'la cererea indienilor' (Se pare că Panten a făcut două vizite în India). După plecarea lui Clement de la conducerea şcolii, îl numeşte succesor pe Origen, faţă de care a arătat o încredere deosebită, trimiţându-l în diverse misiuni. Faptul că Origen a predicat la Capadocia în biserică, laic fiind, l-a supărat foarte mult pe Demetrius, care îl recheamă la Alexandria. După 15 ani, când Origen trece din nou prin Cezareea în drum spre Grecia unde fusese trimis pentru a-i respinge pe ereticii de acolo, el a fost hirotonit preot de către Alexandru de Ierusalim şi Teoctist de Cezareea, pentru a evita o nouă dispută cu Alexandria legată de faptul că un laic a fost invitat să predice în biserică. De această dată, Demetrius reacţionează deosebit de violent. El divulgă faptul că Origen s-a emasculat şi, prin urmare, declară că din această pricină preoţia sa nu era validă. De altfel, rechemându-l la Alexandria, îl excomunică, pentru ca apoi să îl caterisească, declanşând o aspră persecuţie împotriva lui. La această acţiune s-a alăturat şi He-raclide, fostul ucenic şi apoi urmaşul iui Origen Ia conducerea şcolii din Alexandria şi urmaşul lui Demetriu la tronul episcopal. Eusebiu a sesizat că întreaga acţiune concertată de cei doi împotriva lui Origen a avut ca motiv gelozia, lucru verosimil, dacă avem în vedere personalitatea şi potenţialul creator ale tui Origen. Origen a fost silit să se refugieze la Cezareea Palestinei, unde şi-a continuat activitatea. Hotărârile luate împotriva lui au fost aduse Ia cunoştinţa Bisericilor de la Roma, care le aprobă, în schimb cele din Ahaia (Grecia), Arabia, Palestina şi Siria refuză să recunoască hotărârea lui Demetrius şi recunosc validitatea preoţiei lui Origen. Izvoarele literare copte îi atribuie lui Demetrius o scrisoare adresată papii Victor şi episcopilor de An-tiohia şi Ierusalim în legătură cu data sărbătorii Sf. Paşti, în care a afirmat punctul de vedere care va fi decis la sinodul de la Niceea din 325. Eusebiu, Ist. bis., V, 22, VI, 3, VI, 8, VI, 14, VI, 19, VI, 26; Ieronim, Ep., 33; Chronicon Orientale, ed. din 1685, p. 72 şi urm.; A.S. Atiya, Demetrius, în CoptE 3, 891-893; M. Chaine, Chronologie, Paris, 1925, p. 25-31; C.W. Griggs, Early Egyptian Christianity, Leiden, 1990; B.F. Westcott, Demetrius (2), în Smith-Wace, I, p. 803; H. Crouzel, Demetrios d'Alexandrie, în DECA, I, p. 643-644; B. Neuschăfer, Demetrius von Alexandria, în LACL, p. 161 cu bibliografie. Demetrius (Pseudo) de Antiohia Episcop de Antiohia, menţionat în Elogiul Sf. Victor, personaj fictiv inventat de literatura coptă din motive necunoscute. Este considerat ca fiind episcopul care l-a hirotonit pe Sf. loan* Hrisostom. în realitate, Sf. loan a fost hirotonit de către episcopul Flaviu de Antiohia. Lui Demetrius îi sunt atribuite două omilii, una la Naşterea Domnului în coptă, şi alta Despre pocăinţă, tot în coptă, şi relatarea Minunilor Sf. Victor, în etiopiana. H. De Vis, Homelies coptes de la Vaticane, l, Copenhaga, 1922-1929, p. 127-197; T. Orlandi, Demetrius d'Antioche (Pseudo-), în DECA, I, p. 644. Desiderius de Cahor Episcop de Cahor în prima parte a sec. VII. S-a născut la Obrege (Gallia Nar-bonensis) într-o familie aristocrată în anul 590. Este trimis la curtea imperială unde ajunge ministru şi apoi trezorier al lui Clothaîre II şi al fiului său Dagobert I. După uciderea fratelui său, Rusticus, episcop de Cahor, în 630, la insistenţele lui Dagobert este numit episcop de Cahor. A decedat în timpul unei vizite la moşia părintească în 655. De la el au rămas 16 scrisori şi un număr de 20 de scrisori care i-au fost adresate de diferite personalităţi ale vremii: Audoin, Eligius şi Modoald. în biografia sa, redactată în sec. VIII, se află alte scrisori, dintre care una din partea mamei sale în care îl informează de moartea violentă a fratelui său, cerându-i să îi aducă pe criminali în faţa legii. Corespondenţa lui Desiderius este un material documentar deosebit de important pentru istoria vremii sale. Migne, PL 87, 217-267; W. Arndt, în MGH, Epist., 3, p. 191-214; D. Norberg, Ep. Sancti Desiderii, SLS 6, Stockholm, 1961; L. Duchesne, Fastes epîscopaux de l'ancienne Gaule, 2, Paris, 1910, p. 46; E. Venables, Desiderius (12), în Smith-Wace, I, p. 820; C. Casper, Desiderius von Cahor, în LACL, p. 162; V. Saxer, Didier de Cahors, în DECA, I, p. 681-682.
Nummius Aemilianus Dextrus (a doua jumătate a sec. IV), a fost fiul episcopului Pacian de Barcelona (360-390). Proconsul al Asiei (379-387) sub Teodosie şi prefect praetorian sub Honoriu. Ieronim îi dedică lucrarea sa De viris illustribus. La rândul Iui, Dextrus scrie şi el o istorie cuprinzând biografii de autori creştini, luând ca exemplu pe Suetoniu, intitulată Omnimoda historia. în cap. 132, Ieronim confirmă existenţa acestei lucrări, despre care nu are însă păreri prea bune. Lucrarea lui Dextrus s-a pierdut. Lucrarea Chronicon Dextri nu este autentică şi aparţine unui călugăr iezuit spaniol din sec. XVII, probabil Ieronim de Hyguera. Ieronim, De vir. ///., 32 şi 106; Migne, PL, 31, 55-572; W.M. Sinclair, Dexter, în Smith-Wace, I, p. 823; PLRE I, 151; L.R. Fernândez, Sân Paciano. Obras, Barcelona, 1958, p. 7 şi urm.; U. Dionisi, Dextrus, în DECA, I, p. 669; J. L6ssi, Dexter, în LACL, p. 162.
Dhuoda sau Dodana a trăit în sec. IX. Se căsătoreşte în anul 824 cu Bernard de Septimania, fiul Sf. Guilhem de Gellone. îi este atribuit un tratat, Liber manualis, compus între anii 841-843, în care este abordată problema conduitei unui prinţ creştin. El cuprinde, între altele, şi sfaturi pe care o mamă, îndepărtată de fiul ei, ar fi dorit să i le transmită. Se pare că autorul adevărat al acestui scurt tratat a fost călugărul Wislabert. Cu toate acestea nimeni nu neagă prinţesei Dhuoda onoarea de a fi avut iniţiativa lucrării. Autoarea schiţează îndatoririle principale ale unui adevărat prinţ creştin, în primul rând cele faţă de Dumnezeu şi apoi faţă de aproapele sau supuşii săi. Sunt men- DHUODA DIADOH AL FOTICEEI DIADOH AL FOTICEEI DIALOG
ţionate o serie de rugăciuni la diferite ocazii pe care autoarea le propune destinatarului. Liber manualis este un document deosebit de important pentru cunoaşterea comportamentului familiilor creştine cultivate în perioada carolingiană. Totodată, el mai păstrează câteva poeme care sunt de mare interes pentru istoria poeziei latine în acea epocă. O comparaţie între Liber manualis şi învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie ar fi deosebit de folositoare în perspectiva cunoaşterii menta-lităţiilor privind modul de îndrumare şi educare a conducătorilor creştini. Migne, PL 106, 109-118; MGH, Poetae latini aevi carolini, t.4, 1923, p. 702-717; Ed. Bondurand, L'education carolingienne. Le Manuel de Dhuoda, Paris, 1887; M. Fabre, Un trăite d'education ecrit ă Uzes au IXe sie-cle. Le manuel de Dhuoda (843), în Memoires de Tacademie de Nîmes, t. 49, 1931, p. CXXIV-CXXVII; L. Gaillard, Dhuoda ou Dodana, în DSp. III, p. 798-799. Yüklə 6,5 Mb. Dostları ilə paylaş:
|